A fi sau a nu fi … credincios – Kierkegaard
Astăzi este ziua de naştere a unuia dintre cei mai controversaţi filozofi pe care i-a avut omenirea, danezul Soren Kierkegaard ( 5 mai 1813 – 11 noiembrie 1855 ). Citit de foarte puţini, dar comentat de mulţi în fel şi chip, Kierkegaard ocupă un loc aparte în istoria filozofiei, unul incomod atât pentru creştini cât şi pentru cei ce au mers pe alte căi.
Nu o să spun multe despre gândirea lui; nu am citit decât Frică şi cutremur în întregime, o carte care mi-a confirmat încă odată că, prin felul său de adresare, este un autor dificil de lecturat ( se spune că nici măcar în limba sa maternă lectura nu este mai uşoară! ). Vreau doar să evidenţiez o provocare, una care transpare în câteva din lucrările sale, pe care o găsesc fascinantă pentru mine ca şi creştin. Când vorbeşte despre credinţă, Kierkegaard vorbeşte despre o asumare în totalitate a întregului pachet al crezului, o asumare în gândire şi în faptă. Credinţa nu te conduce într-un loc căldicel, comfortabil, în care toate lucrurile sunt ordonate şi bine puse la punct; dimpotrivă, ea te împinge cu încăpăţânare în faţa unor alegeri dificile, te conduce de pe culmile bucuriei până în cele mai largi prăpăstii ale disperării. Credinţa nu-ţi oferă nimic pe tavă, ba mai mult îţi ia şi lucrurile pe care credeai că le ai, şi de care te agăţai în această viaţă. Credinţa ca acceptare a unor doctrine şi alipire de un grup de oameni cu convingeri similare, numit generic “biserică”, îi este străină gândirii lui Kierkegaard, lucru care îi va atrage în timp antipatia şi chiar duşmănia unor lideri religioşi ai vremii sale.
Cine poate să aibă credinţă şi să treacă nepăsător printre oameni care sunt morţi fără Christos în lume? Cine poate să se numească creştin şi, în acelaşi timp, să trăiască numai pentru această lume şi plăcerile ei?
În ciuda, oricăror categorisiri, cred că merită să-l pomenim de bine pe acest om, măcar pentru această provocare, dacă nu şi pentru acea vorbă favorită a lui Steinhardt: “Contrariul păcatului nu este virtutea ci libertatea.”.
a avut curaj si asta e de apreciat. a avut o credinta diferita de cea a contemporanilor lui ce era la adapost de orice adiere de vint ostil. daca i-am urma stilul am abandona multe dintre cutumele credintei ce se pretinde adevarata azi. dar eu cel putin nu am atita curaj.
Sunt de acord, e utopic să ne gândim că am putea să ne asumăm astăzi curajul de a ne explica iar apoi trăi credinţa cum a făcut-o Kierkegaard. Dar tot nu mă pot abţine … ce bine ar fi!!! Cred că până şi ateii s-ar cutremura ( apropo, am observat în mai multe ocazii respectul pe care destui gânditori umanişti atei îl au faţă de el, deşi nu-i împărtăşesc credinţa …).
În loc de asta, să ne mulţumim cu discuţii despre batice, statute bisericeşti şi manelizarea societăţii româneşti … Aşa ne trebuie, dacă n-avem curajul!
Imi place ce ai scris. Eu am auzit despre Kierkegaard in liceu si parca am inceput sa citesc ceva dar m-am lasat pagubasa. Nu stiu daca acum as avea mai multa forta
Astept sa revii la fables… cand o sa ai timp. Numai bine!