Caractere evanghelice – motanul încălţat

Unul dintre cele mai pitoreşti specimene care se pot identifica în spaţiul nostru bisericesc este fără îndoială acela al motanului încălţat. Simbioză perfectă dintre abilităţile feline şi incisivitatea zgomotoşilor pinteni, pisoiaşul nostru s-a adaptat cu o uimitoare perspicacitate rigorilor comportamentale din bisericile evanghelice.

Gândiţi-vă numai: să ai gheare, şi încă foarte ascuţite, dar să nu ţi le bănuiască nimeni fiind frumuşel ascunse în cizmuliţe. Să torci cu sârg mai tot timpul şi, în lipsa oricăror alte evidenţe, să fi considerat un creştin blând şi un caracter plăcut. Să miauni până te ţin plămânii şi până frângi şi cele mai împietrite inimi – că doar scopul scuză mijloacele – când e vorba de propovăduirea adevărului lui Dumnezeu, spre reala admiraţie a tuturor. Să te poţi lipsi de lumină; în timp ce alţii îşi sparg capetele în întuneric, tu ai vederea de noapte asigurată şi zâmbeşti ştrengăreşte, pe sub mustăţi, văzând nepriceperea lor.

Motanul încălţat îşi foloseşte toate aceste calităţi pisiceşti la care adaugă prestanţa dată de cizmuliţe. Acestea sunt un semn distinctiv al alegerii sale. Ele atestă fără putiinţă de tăgadă că Dumnezeu i-a pus realmente mâna pe umăr şi l-a ridicat discret deasupra tuturor. De acolo, de sus, din proximitatea îngerilor, motanul încălţat priveşte cu detaşare la cei mărunţi şi neînsemnaţi din valea plângerii, cei cărora li s-a dat onoarea de a fi luminaţi de el şi modelaţi datorită evlaviei sale molipsitoare. Uneori, de prea mult privit în jos, îl apucă ameţeala şi cade. Ups! Nu vă faceţi griji: ca un demn reprezentant al stirpei sale, motanul încălţat va cădea întotdeauna în picioare. Îşi va scutura cu demnitate praful de pe cizmuliţe, după care va purcede la a căuta alte feline dispuse să-i audă mieunatul.

Nu poţi să treci prea uşor peste felul în care îşi face apariţia în mijlocul fraţilor. Sigur te vei opri din ceea ce faci pentru a-l admira. Blachiurile şi zgomotul lor majestuos impun respect şi consideraţie maxime. E un exemplu printre pisoiaşii mai tineri şi, dacă nu a apucat să-şi pună pirostriile cu vreo mâţă plouată (cu fundiţă!), va scoate multe oftaturi din partea tinerelor pisicuţe cu planuri de viitor. Faptul că se va găsi întotdeauna un bol de lăptic pentru el, şi chiar porţioare frumoase de Whiskas, sunt dovada faptului că trăieşte “prin credinţă”, încă o bilă albă pentru relaţia sa ireproşabilă cu Cel de Sus. Va toarce alături de cei tari şi îşi va zburli blana discret la cei care nu au depăşit stadiul de pisoiaşi vagabonzi.

Toată frumuseţea aceasta de viaţă pisicească se dizolvă uneori brusc în haznaua deşertăciunii, în momentul în care, voit sau nu, cineva îl va călca pe coadă. Atunci va lăsa cizmele deoparte, şi toată nobleţea ce le însoţea, după care va începe să miaune ameninţător, să zgârie, să muşte … pe scurt, o bătaie cum numai pisicile ştiu să o facă. Când se vor inventaria oalele sparte îl vei găsi umil, blânduţ, afişând acea privire cuceritoare a motănelului din Shrek; ultimul gând pe care îl vei avea este să acela că ar putea purta vreo vină în toată tărăşenia.

În peisajul evanghelic pestriţ de astăzi motanul încălţat reuşeşte să îmbine în lucrarea creştină două beneficii pentru care mulţi dintre noi vom fi ispitiţi să-l invidiem: umblarea lejeră printre mărăcini sau peste cioburile lăsate de alţii şi căţăratul abil pe scara ierarhiilor pe care şi le propune să le doboare. Un singur defect major i se poate imputa acestui specimen alminteri bine adaptat, după cum spuneam, la viaţa din campusul pocăiesc: nu ştie să înoate. Urăşte aşadar apa, îi este frică de râuri sau lacuri şi preferă mai degrabă să bea lapte. Asta e o mare problemă, una pe care teologii nu cred că au reuşit să o rezolve, şi nici nu cred că vor reuşi vreodată: cum o fi fost oare botezat?