Aventuri carismatice (3) – Biserica Mana Sighişoara

Primele două părţi le găsiţi AICI şi AICI.

Ce am căutat eu în Biserica Mana?

Mda, e timpul să mă explic. Ce căuta un baptist ca mine printre carismatici? Voi fi având şi eu ceva mărturisiri “ţoniste” de făcut, cu vorbiri în limbi, vindecări prin telefon şi alte manifestări senzaţionale? NU. Îmi pare rău să vă dezamăgesc dar nu am vorbit niciodată în limbi. Nu îmi aduc aminte să fi scos vreun drac din cineva, deşi mi s-a spus de mai multe ori că atunci când predic se întâmplă mare agitaţie în lumea spirituală (orice va fi însemnând asta). Nu am căzut niciodată în Duhul, nici pe spate, nici în faţă, deşi au fost fraţi care în timp ce se rugau pentru mine îmi încercau stabilitatea împingându-mă pur şi simplu, în speranţa că Duhul mă va pune jos. Nu am simţit nici alte manifestări din sfera spectaculosului, nu am râs în hohote, nu m-au apucat tremuriciurile şi nu am dansat în Duhul (chiar dacă mi-a plăcut să fiu liber în închinare, să bat din palme dacă e cazul sau să îmi înalţ mâinile – în sens fizic – sau  să prind şi eu ritmul cântării …)

Am primit din partea unora mesaje profetice specifice. Unele s-au împlinit sau le-am urmat eu cursul înspre materializare; de pildă, în urma unui mesaj profetic primit la Lunca Bradului, în care mi se confirma chemarea de învăţător al Cuvântului, mi-am luat în serios acest rol ca parte esenţială a slujirii mele în Biserică. Am studiat mult mai sistematic Scriptura, nu doar pentru mine ci şi în scopul de a o împărtăşi altora; de aici slujirea mea în învăţătura bilbică a prins tot mai mult contur. Au fost însă destule proorocii faţă de care nu am putut face altceva decât să spun “Mulţumesc” şi … atât; nu mă ajutau în nici un fel, erau fie prea vagi, fie într-un mod simplist triumfaliste, fără elemente concrete care să-mi fie de folos.

Faptul că nu aveam şi nu pretindeam vorbirea în limbi într-o biserică precum Mana nu a fost considerat niciodată o excentricitate. Aşa cum am mai spus, erau puţini care pretindeau că au darul. Nu voi pune în discuţie autenticitatea lui în aceştia; faţă de unii dintre ei aveam însă mari dubii. Am considerat că nu este treaba să judec astfel de lucruri. Nu m-am văzut şi nu am fost privit ca “inferior” datorită lipsei darului, cel puţin nimeni nu a îndrăznit să-mi sugereze aşa ceva. În ce mă priveşte, eu am mers pe ideea că Dumnezeu a apreciatat harul Său ca fiindu-mi suficient; vorbirea în limbi nu mi-a fost dată pur şi simplu pentru că nu aveam nevoie de ea iar ideea de “stăruinţă” mi s-a părut întotdeauna un atentat la suveranitatea Duhului Sfânt. El dă daruri după bunul Său plac! Punct.

Ciudat însă a fost să văd că, deşi nu vorbeam în limbi, iar acest lucru era cunoscut, pastorul Pilu totuşi mă chema în faţă, la slujire prin rugăciune pentru alţii, de fiecare dată când, destul de rar, se făcea mijlocire pentru “umplerea cu Duhul Sfânt”, în înţelegerea penticostală a fenomenului. Aşadar, neavând eu însumi darul, eram chemat să mă rog pentru ca altcineva să îl primească! Nu eram eu plin de Duh dar puteam mijoci pentru umplerea altcuiva. M-am eschivat de fiecare dată; mi se părea de-a dreptul ridicol un astfel de scenariu. Niciodată, în zece ani petrecuţi în Biserica Mana din Sighişoara, pastorul nu a avut curajul să adreseze această “problemă”.

În afara celor de mai sus, am cam făcut de toate în Biserică, de la predicare şi studii biblice, la administrare, acte primare de contabilitate, şoferie, misiuni de predicare a Evangheliei pe sate, consiliere, ucenicizare, gestiune, coordonarea lucrărilor la clădirea nouă a bisericii, distribuire ajutoare materiale celor nevoiaşi şi alte lucruri sfinte pentru care mă va aştepta o mare cunună în Ceruri. Din anul 2002 am intrat oficial în slujba de asistent al pastorului cu normă întreagă. Pilu Hădărean a venit cu o ofertă pentru mine, asumându-şi responsabilitatea unui suport material lunar pentru mine. Vorbim de o sumă modestă, ridicolă chiar; am acceptat acest lucru pentru că ştiam că această slujbă poate oferi satisfacţii pe care banii ni le pot compensa în vreun fel. Domnul s-a îngrijit de noi şi de familia noastră; ar fi un mare păcat şi o neruşinată ingratitudine din partea mea să spun că în vreunul din aceşti ani am dus lipsă de ceva în plan material …

Prima mea predică mi-am rostit-o în primăvara lui 1999. Sporadic am mai avut apoi ocazia de a predica; odată cu trecerea anilor însă am ajuns tot mai des la amvon. Mi-am “câştigat” reputaţia unuia care spune lucrurilor pe nume, care prezintă tranşant, fără înflorituri, Cuvântul aşa cum este el. Pe lângă Pilu, care predica bine dar era prea “soft”, eu aduceam o mireasmă ceva mai provocatoare prin mesajele mele. Unul din momentele mele de glorie în activitatea mea omiletică a fost constituit de o predică dintr-o serie pe Iacov: într-o sală cu peste o sută de oameni, în timp ce vorbeam despre ce înseamnă religia adevărată, se lăsase o tăcere neobişnuită pentru o biserică de romi. În pauzele în care îmi mai trăgeam şi eu respiraţia pot să spun că nici muştele nu mai îndrăzneau să ne tulbure cu prezenţa lor … După program, fraţii îmi confirmau că nu a fost ceva obişnuit ceea ce au experimentat în timpul acelei predici.

Eram perceput ca un non-conformist şi existau motive pentru asta. De pildă, o predică a mea de Rusalii a rupt tradiţia citirii şi (re)explicării lui Fapte 2, urmată inevitabil de o rugăciune pentru experimentarea focului de la Rusalii pentru cei neumpluţi cu Duhul Sfânt. Ei bine, am predicat din Coloseni 1:15-20. Să le fi văzut feţele în timp ce se citea textul! Păreau dezorientaţi şi nu ştiau cine a luat-o pe arătură, eu sau ei. Când am vorbit însă despre un Cristos care este destinat “să aibă întâietatea în toate lucrurile”, chiar şi într-o zi de Rusalii, feţele celor mai mulţi dintre ei au ieşit din crispare … Cred că a fost o realizare importantă să îi fac să ia în considerare faptul că Duhul Sfânt nu Îşi doreşte să vadă altceva în Biserică decât pe Isus Cristos glorificat …

Mi-am înţeles rolul de învăţător în Biserica Mana şi am făcut tot ceea ce am putut în acel context pentru a sluji în acest fel adunarea. Una din cele mai mari satisfacţii mi-a adus-o grupul de studiu biblic pe care l-am iniţiat în 2003. Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, vă voi spune că la testul iniţial de evaluare a cursanţilor, rezultatele s-au dovedit dezastuoase: erau persoane care nu ştiau câte Evanghelii sunt în NT, Pavel şi Petru erau consideraţi de către unii prooroci în rând cu Isaia şi Ieremia sau am cules perle de genul “Biblia a fost scrisă în limba latină” (!) sau “o epistolă este o povestire a vieţii Domnului Isus” … Am început deci de la Abc; în primul an doar am aprofundat tipuri de cărţi din Biblie pe care le-am exemplificat prin studiul unor cărţi de mici dimensiuni, Iona, Hagai, Filimon, doi dintre Psalmi. Progresele au fost evidente aşa încât, am ajuns în al treilea an să ne apropiem de cărţi serioase precum Romani şi I Corinteni, iar în ultimii doi ani am studiat Evanghelia lui Ioan. Cu puţine excepţii, două mai exact, cei ce au participat în aceşti ani la aceste studii biblice s-au implicat în slujire, în misiune şi unii chiar în predicarea Cuvântului în biserică.

Slujirea la Mana a fost o platformă de pe care aria mea în învăţătură biblică s-a extins de la an la an. Am predat la unele DTS-uri sau alte şcoli ale Tinerilor Pentru Misiune din Sighişoara sau Cluj, am predat la seminarii pentru cupluri şi, partea care mi-a făcut cea mai mare plăcere, la Tabere şi conferinţe de familii (le listez pentru aceia dintre voi care poate aţi participat … ce vremuri!): în 2006 la Şăulia ( Jud. Mureş), în 2007 la Conferinţa de Familii de la Valea Drăganului şi în 2008 la Tabăra de Familii de la Râul Sadului, realizate în colaborare cu Lucrarea de Familii a Tineri Pentru Misiune România.

Am evidenţiat toate aceste lucruri, plictisitoare în felul lor, pentru a oferi un răspuns cât mai cuprinzător întrebării cu care am început acest episod: “Ce am căutat eu într-o biserică carismatică precum Mana?”. Răspunsul meu este: a fost nevoie de mine acolo.

Deocamdată am vorbit doar despre lucrurile pozitive, încurajatoare, prin care Dumnezeu a lucrat în această biserică. Începând cu episodul următor voi intra în miezul problemei: bizareriile carismatice, naivitatea eclesială şi lipsa de urmărire a sfinţeniei (sper că Iosif Ţon nu a pângărit de tot acest concept vital!). Acestea sunt cele care m-au condus în 2008 la decizia de a părăsi această lucrare şi la a mă reîntoarce în “biserica mamă”, cea baptistă …

Continuare AICI.