Suferinţă dogmatizată cu istorioare de trei parale

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de câte ori aud povestiri cu tâlc prin care mi se explică rostul şi rolul bolilor trupeşti în viaţa creştină am un nedisimulat sentiment de lehamite, unul similar cu al lui Beni Fărăgău când citeşte pe (unele) bloguri creştine. Impresia de ducere cu zăhărelul este, cel puţin pentru mine, foarte supărătoare. Se pune teologia deoparte şi se intră în folclor, într-un fel de tradiţie ad-hoc: mă sună o persoană în miez de noapte, îmi relatează un caz, iar acest caz devine automat parte a unui monument apologetic care să-mi confirme mie şi celor din tabăra mea că teologia mea este cea corectă, nu cea de la antipozii lumii “charismelor” evanghelice.

Bunăoară, cum ar fi povestirea relatată de către Vasile Taloş şi preluată – amplificată în pilduitorul ei mesaj prin includerea cuvântului vindecători între ghilimele – de către Marius Cruceru. Se încearcă, cum bine observă de data asta Cristian Ionescu, inducerea unei prejudecăţi cititorului, înainte de a vedea materialul original. It is not fair brothers.

Am citit povestirea. Nu am înţeles până la urmă de ce fratele acela care s-a rugat pentru fată este un “vindecător” de care Domnnul ar trebui să mă păzească. De ce omul care “a calatorit o distanta considerabila si s-a dus sa se roage pentru vindecarea ei” este personajul negativ? De ce să nu mă păzească Domnul de fraţii şi surorile care uită de mine atunci când sunt pe pat de spital? De ce să nu mă păzească de teologii care îmi vorbesc despre milenisme, calvinisme şi hermeneutici până în lună şi-n stele, dar care în faţa bolii îmi spun fie platitudini precum cele legate de felul în care Domnul lucrează prin cancerul tău, înspre un bine care îţi depăşeşte înţelegerea, fie vin cu poveri de vinovăţie (“Trebuie că este un păcat pe undeva, pe acolo …”), fie proclamă un păcătos triumfalism, unul dat de ruşine în atâtea ocazii?

Mă deranjează, pe lângă propagandismul unor astfel de istorioare, şi inconsecvenţa felului în care se marşează în paradigmatica tratării bolii. Când vine vorba de a-i combate pe cei de orientare carismatică trebuie să li se spună că evenimentele din Noul Testament, îndeosebi din Faptele Apostolilor, nu sunt dogmatizabile, că nu putem extrage din ele adevăruri universal valabile oriunde şi oricând. Totuşi, când vine vorba de a ne expune propria dogmă, evidenţiem faptul că Pavel, Timotei şi Epafrodit au fost şi ei bolnavi ca oricare din noi, adică tragem spuza slăbiciunilor lor în faţa bolilor pe turta noastră necarismatică. This is also not fair brothers.

În acest context, folosirea numelui lui Joni este impietate. Ea de devine – fără să-i fie oferită şansa de a se apăra – o icoană făcătoare de minuni sufleteşti pentru cei dezamăgiţi fie de Biserică, fie de impotenţa doctrinelor pe care le-au urmat, fie chiar de Dumnezeu (dar niciodată de ei înşişi …).

Am lăsat şi eu un mic comentariu pe blogul fratelui Taloş. N-a trecut. Spuneam acolo că istoria relatată de domnia sa are un iz propagandistic, motiv pentru care am dat un “Unlike”. Cu astfel de mărturii ne afundăm şi mai mult în ridicol şi irelevanţă. Dacă începem să ne batem în povestioare cu tâlc, în loc să buchism cu pasiune şi cu teamă sfântă Cuvântul, capătul de drum nu ne va oferi nimic onorant şi onorabil, ci o porţie şi mai mare de ridicol.

În încheiere, am şi eu o rugăciune: “Vindecă-ne, Doamne, de ideologiile pe care ni le cimentăm cu mult sârg în urma unor telefoane primite în miez de noapte!”