Imperativele unui (ciudat) fel de vietuire – Manhattan (Woody Allen)

Am revăzut astăzi Manhattan, o peliculă filmată pe alb-negru (deşi realizată prin 1979) de către un Woody Allen aflat într-o perioadă de ascensiune a careierei sale; un Annie Hall, Stardust Memories sau, peste un deceniu, Crimes and Misdemeanors – favoritul meu, în top 10 all times; am mai scris despre el AICI – ne confirmă că avem un autor (de regulă regizor, scenarist şi actor pentru cele mai multe din filmele sale bune) în plină maturitate creatoare. S-a trecut de vremea comediilor facile, gen Bananas şi Take the money and run; de-acum încolo se pot identifica tot mai limpede câteva motive ce vor constitui sarea şi piperul filmelor cu care ne-a delectat Woody Allen.

Asupra unuia dintre aceste motive mă voi opri astăzi reflectând la Manhattan. Este vorba de incertitudinea care domneşte peste universul afectiv al fiinţei umane. Suntem asemeni particulelor lui Heisenberg din fizica cuantică, despre care savantul german a descoperit că nu pot fi deteminate în acelaşi timp cu privire la poziţia lor în spaţiu şi viteza de deplasare, guvernaţi de un principiu de incertitudine peste sufletele noastre: nu se poate spune în acelaşi timp pe cine iubim şi cu ce intensitate.

Un motiv simplu, veţi zice; nu se pune aici problema validităţii lui sau a relevanţei sale. Mai degrabă cred că el trebuie privit ca o consecinţă a unei perspective supra-naturaliste asupra lumii în care trăim în care totul şi toate se supun vrând-nevrând unor legităţi oarbe, impersonale. Dumnezeu lipseşte din ecuaţie; nici vorbă ca lucrurile să stea altfel:  în caz că nu aţi ştiut acest detaliu, Woody Allen este agnostic.

Un prim domeniu în care acest principiu de incertitudine îşi face simţită prezenţa este cel al iubirii. Iubirea se întâmplă, este o stare de moment ce trebuie consumată în acel moment. Peste o oră, peste o zi, peste o lună poate fi prea târziu. E păcat să se lepede clipa de efervescenţă, de pasiune chiar, ce ni s-a dat. Cine a fost fraier şi i-a dat cu piciorul … asta e, ar fi bine ca altădată să fie ceva mai vigilent.

Astfel de pasiuni transcend cu o uimitoare uşurinţă fragilele convenţii sociale legate de căsătorie, prietenie sau diferenţele de vârstă dintre parteneri. Bărbatul căsătorit constată că îi revine o pasiune pentru o femeie cu care îşi mai înşelase nevasta în trecut. Nici o brumă de remuşcare nu are faţă de soţia sa, nici faţă de prietenul său căruia îi va fura femeia pe care tot el i-o recomandase. Etica este suspendată, într-un chip asemănător paradigmei kierkegardiene, însă nu în faţa credinţei, ci a unei incontrolabile şi inexplicabile tiranii a patimii. Oamenii nu ştiu de ce iubesc: li se întâmplă pur şi simplu.

Care orice lucru care creşte sub zodia întâmplării, durata lui este şi ea incertă. Nu ştim pentru câtă vreme ne vom iubi şi nici măcar nu contează pentru noi. Ne iubim acum. Mâine poate  ne vom dispreţui, dar până atunci hai să ne consumăm această clipă de fericire. E tot ce avem.

Finalul filmului ni-l arată pe eroul principal implorând-o pe mult mai tânăra sa prietenă – căreia îi dăduse papucii la un moment dat, în alergare după o altă iubire mai presantă în acel moment – să nu plece pentru şase luni în Anglia. (“Am greşit faţă de tine … Mă mai iubeşti?”) Scena este emblematică pentru că pune faţă în faţă două perspective antagonice: una coerentă, fluentă precum curgerea Niagarei – “Mă voi întoarce peste şase luni” – şi o alta, a eroului întruchipat de însuşi Woody Allen: “Şase luni e prea mult.”. Are dreptate omul: ce iubire – în absenţa oricărei dedicări – poate să reziste într-o astfel de lume şase luni?!?

Paradoxal, s-ar părea că divorţul şi sentimentele ce îl însoţesc sunt mai durabile între doi oameni, decât cele ce îi adună la un loc. Iubirea, în comparaţie cu dispreţul, este mai fragilă, mult mai uşor de ucis într-un mediu atât de stresant precum Manhattan: un vecin gălăgios, un lift învechit, nişte ţevi ruginite de apă, agitaţia specifică unei metropole inhibă pasiunile şi le aduc la stadiul de victime sigure în faţa plictiselii unei vieţi lipsite de orizont. Diferenţa trebuie să fie, cred eu, în faptul că divorţul este un act de voinţă care nu cere dedicare, încheierea unui legământ, pardon(!), contract cu cealaltă persoană.

Ajungem astfel la cel de-al al doilea domeniu, cel al angajamentelor. Atât în Manhattan, cât şi în alte filme ale acestui autor, se poate o observa o slăbiciune comună majorităţii personajelor. Este vorba de incapacitatea de a încheia şi respecta promisiuni, legăminte. Din punct de vedere existenţialist, lumea lui Woody Allen este un iad: oamenii nu îşi asumă în mod personal un proiect coerent de termen lung, căruia să îşi supună vieţile, ci se lasă trăiţi, târâţi de conjuncturi intime sau interpersonale într-o aventură a imprevizibilului, a fatalităţii oarbe, şi chiar a absurdului în unele momente.

Nu sunt asumate rezultatele unor demersuri logice, planificate raţional; deciziile sunt dictate de imperativele momentului. În timp ce furnicarul citadin îşi vede de ale sale, într-o suspectă monotonie, traiectoriile personale sunt o continuă înşiruire de surprize, cum spuneam, asemănătoare particulelor lui Heisenberg. În acest context a te angaja la drum cu cineva, într-o căsătorie, prietenie sau afacere, este un act de inconştienţă. Cum pot eu care trăiesc în acord cu ceea ce simt, cu patima care pune stăpânire pe mine sau care, dimpotrivă, tocmai îmi părăseşte inima, să mă angajez faţă de tine cu privire la ziua de mâine?

Astfel vieţile oamenilor par a fi nişte înşiruiri de momente între care singurul raport de cauzalitate ce se poate stabili este cel biografic: sunt astăzi gazetar pentru că ieri am făcut o facultate de jurnalism iar alaltăieri mi-am încheiat studiile liceale. Lipsesc angajamentele trecutului care să modeleze prezentul. Lipsesc valorile. Exceptie face Crimes and Misedemeanors unde acestea – valorile – au o răbufnire, într-o revoluţionară încercare de a lăsa urme în conştiinţa unui care este vinovat de omucidere (moştenirea religioasă din copilărie îi face “vizite”). În final, acestea sunt învinse de instinctul de conservare şi de dezideratul suprem al propriei fericiri. Iubirile şi prieteniile din filmele lui Woody Allen sunt necauzate în planul conştiinţei, ci doar pe linie biografică: ne-am întâlnit – s-a întâmplat. Nu vei găsi decizii, asumări şi alegeri condiţionate de valori, de principii sau de adevăr: întocmai cum se întâmplă ca puiul de cerb să iasă în calea lupului în poiană, pentru că aşa a fost scris, se întâmplă şi faptul că sunt căsătorit, am o familie, vreo câţiva prieteni, o slujbă, o credinţă …

Manhattan reprezintă, după părerea mea, un bun exemplu de rebeliune a subiectivismului postmodern, de pe cu totul alte poziţii decât cele ale filosofiei existenţialiste, în faţa pretenţiilor că vieţile oamenilor pot fi încadrate în structuri obiective (meta-istorii, planuri coerente, teorii precum cea evoluţionistă etc). Ca şi creştin, văzându-l alături de alte producţii de-ale sale, nu pot decât să ia act de drama lumii zugrăvite în el – măcar nu flutură precum Dawkins teorii răsuflate despre o viaţă de ateu trăită din plin – şi să mă bucur de viitorul şi nădejdea pe care Mântuitorului ni le-a adus la îndemâna fiecaruia dintre noi …

Ratings (1-5): Artistic 4; Moralitate 3; Relevanţă 4; Apreciere generală 4