Existenţialism pe pâine: variaţiuni pe o temă de Robert Redford, cu al său Îmblânzitor de cai … (1)
The Horse Whisperer (1998) este primul film regizat de Robert Redford în care el apare ca şi actor. Filmul a rulat la noi, la televiziune, în mai multe rânduri; eu l-am văzut de două ori până acum, ultima dată în decembrie, anul trecut. Nu e un film excepţional, nici unul neapărat slab. Talentul regizoral al lui Redford nu iese în evidenţă prin ceva anume; dimpotrivă, aş spune că el este tributar unor clişee de exprimare cinematografică prea bătătoare la ochi aşa încât nu doar că poţi intui în multe momente cam ce o să se întâmple în continuare dar poţi chiar să anticipezi reacţii ale personajelor – chiar şi mimica lor – şi felul în care operatorii vor prinde nişte cadre de mare efect sub fermecătorul cer al Montanei.
Am ales să scriu despre Îmblânzitorul de cai, după traducerea românească a titlului, dintr-un alt motiv decât cel ce ţine de plăcerea vizionării şi comentării filmelor: vreau să vă ofer – gratis! – o mică lecţie de existenţialism. Vedeţi voi, acest curent filosofic adânc înfipt încă în peisajul cultural al post-modernităţii noastre are reputaţia de a-şi fi găsit exprimări tare greoaie ale preceptelor sale. Gândiţi-vă numai la Kierkegaard, cel atât de greu de lecturat, sau la Nietzche şi Sartre, deloc uşor de înţeles şi aceştia. În literatură Kafka ne dă şi el mari bătăi de cap, Camus este pe nedrept considerat “mai uşor”, însă absurdul din scrierile sale nu fascinează cititorii. Poate doar Dostoievski să spargă niţel cercul opacitaţii existenţialiste care în cinematografie, ca să vă dau doar două nume, este strălucit înecată în ceaţa şi ambiguitatea pluralităţii de sensuri – sau mai degrabă a lipsei lor! – de un Ingmar Bergman sau Stanley Kubrick. Nici în teologie existenţialismul nu este mai prietenos; dacă nu mă credeţi, puneţi mâna pe o carte de Berdiaev, Barth sau Tillich şi o să vă lămuriţi repede despre cum stau lucrurile şi aici.
Pe când Îmblânzitorul de cai … he, he, e floare la ureche! Singurul discomfort notabil al vizionării acestui film este lungimea lui de aproape trei ore. În rest, cele câteva trăsături esenţiale ale perspectivei existenţialiste asupra vieţii ne sunt livrate cuminte, pe bucăţi, în reprize uşor de rumegat, asortate cu peisaje de vis pe fundalul, romanţat şi acesta, frumuseţii relaţiilor greu încercate dintre oameni şi necuvântătoarele cabaline.
Voi începe disertaţia mea atrăgându-vă atenţia asupra cadrului în care este plasată cea mai mare parte a dramei filmului şi a relaţiei personajelor cu acesta. Suntem în Montana, într-un fel de capăt de lume; în acest spaţiu fermecător, loc din care un fotograf profesionist ar avea de cules tone de materiale pentru calendare şi postere, ajung două caractere de New York, obişnuite să îşi ducă vieţile în aglomeraţie şi agitaţie continuă, fără posibilitatea de a vedea o linie a orizontului normală, aşa cum trebuie să arate “ca la carte”.
Dintr-o discuţie a lui Tom (“îmblânzitorul” interpretat de Redford) şi Annie (editor la un jurnal de New York, interpretat de Kristin Scott Thomas) înţelegem felul în care înţelegem să ne împărţim spaţiul vital în care trăim. Unii – precum Tom – fug de agitaţia citadină “din lipsă de spaţiu”. Alţii nu pot trăi pe acest plai, deşi l-ar admira la nesfârşit reprodus pe un poster de perete, mai mult de o săptămână-două: este “prea mult spaţiu”, desigur. Suntem “aruncaţi” în această lume – concept inventat, dacă nu mă înşel, de Hermann Hesse şi dezvoltat mai apoi de Sartre – iar nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne asumăm un loc potrivit, rezultat profund subiectiv însă suficient de puternic, în Îmblânzitorul de cai cel puţin, să frângă o iubire.
Considerentele ce stau la baza alegerii nu au de-a face câtuşi de puţin cu valori de ţin de spaţiul ales: frumuseţea apusurilor de soare, aer curat şi sănătos, acces la cultură (un concert, un spectacol pe Broadway), cadru social etc. Pe tot parcursul filmului atât Tom cât şi cei din familia sa cu care împarte acelaşi fel de vieţuire par imuni la spectacolul munţilor şi văilor Montanei. Aici e locul meu, o spune el mai mult sau mai puţin voalat, dar nu pot să îţi ofer un motiv pentru această încredinţare. Ceva însă ne spune că în spatele acestei alegeri stă un principiu al minimului efort: oricum am privi lucrurile, a trăi presupune o luptă într-un anumit mediu, împotriva unor adversităţi. De ce să nu aleg atunci dintre opţiunile care îmi sunt aruncate înaintea-mi pe aceea care va presupune o cât mai mică implicare din partea mea?
Superbele peisaje ale Montanei nu obligă la nimic, nu înalţă spiritul, nu dau dureri de cap, nu îl pun pe om în faţa unor alegeri de făcut, nu invită, nici nu alungă, nu tac, nici nu strigă, ci sunt doar martore obiective ale unor valuri de trăiri refulate în rutina muncii la fermă. Sunt folositoare în furnizarea unui fundal relaxant pentru reflecţii la ceas de seară. Nimic mai mult de atât.
Intriga filmului stă într-un nefericit accident. Două fete au ieşit la plimbare pe caii lor când o mică şicană a unuia dintre aceştia, pe o porţiune alunecoasă în zăpadă, declanşează un şir de consecinţe nefericite care implică pe lângă căderea celor doi cai şi coliziunea cu un tir …
Ceea ce frapează în redarea acestui fapt crud de viaţă, stupid de-a dreptul, este lirica lui, emoţionantă, fermecătoare şi totuşi la ani lumină parcă de drama celor implicaţi. Răsăritul îşi aruncă dinspre linia orizontului săgeţile luminoase pline de speranţă. Gheaţa descompune în eter reflexiile soarelui, într-o fascinantă simfonie de nuanţe. Urmele paşilor brăzdează zăpada care reflectă şi ea lumina de deasupra ei, în timp ce în fundal, asemeni unei căsuţe din poveşti, ne captează atenţia grajdul, alături de câţiva copaci ce îşi întind crengile înspre un cer parcă pictat de Rubens. Tot ele – crengile – desenează, împreună cu promoroaca ce le încovoaie unduirile, contururi o mare frumuseţe pe fundalul unui petic de albastru nepământean. Ninge. Caii sunt superbi, chiar în căderea lor. În momentul coliziunii, reflexul unuia dintre ei de a se ridica pe două picioare, împotriva mastodontului care se apropia ameninţător, scoate în evidenţă frumuseţea acestui animal, o adevărată minune a naturii.
Una dintre fete moare, împreună cu calul ei, iar cealaltă, fiica Annei, va fi serios marcată, fizic şi psihic, de urmările evenimentului. Simţi cum întreaga frumuseţe cu care încadrează acest accident este lipsită de substanţă, de rost; ţine de domeniul absurdului, aş putea spune. Nu-i pasă nici pădurii, nici norilor, nici soarelui, nici imaculatei zăpezi de tragedia care are loc acolo; acestea sunt momentele în care distanţele dintre noi şi universul în care trăim sunt percepute în modul cel mai acut cu putiinţă.
Este punctul de plecare al filmului: un moment de criză, în care tinerei adolescente i se arată într-un mod brutal, lipsit de menajamente, cât de străină este ea lumii din care face parte. Va constata că este înstrăinată nu doar faţă de copaci, de case şi de zăpada înconjurătoare – adică de materia lipsită de viaţă – ci şi de calul care îi părea prieten, chiar şi de proprii ei părinţi. Pusă în faţa dramei mutilării propriului corp, intuieşte o fără sfârşit umblare printre străini într-o lume rece, nepăsătoare şi egoistă, în care omul e preţuit doar pentru câteva clipe, acelea în care poartă laurii biruinţei sau în care bagajul cu care a fost înzestrat din născare îl recomandă în vreun fel …
Atât deocamdată despre existenţialismul Îmblânzitorului de cai, vizibil în tema asumării subiective a unui rost anume în spaţiu, unul în care am fost aruncaţi fără să fi fost consultaţi în prealabil şi în care suntem cu adevărat – şi Scriptura o spune! – străini şi călători … Voi reveni şi cu alte elemente specifice acestui curent cultural atât de provocator pentru noi toţi.
