Existenţialism pe pâine: variaţiuni pe o temă de Robert Redford, cu al său Îmblânzitor de cai … (2)

Continuare de AICI.

Am început prin a evidenţia o primă trăsătură a gândirii existenţialiste în filmul lui Robert Redford, una legată de condiţia omului într-un Univers rece, insensibil, chiar absurd uneori. Omul se simte aruncat într-o lume neprietenoasă, potrivnică; viaţa devine un inamic căreia el trebuie să îi facă faţă prin angajamente ferme, opuse cursului normal al evenimentelor.

După stupidul accident, unul care va lăsa urme grele în viaţa tinerei fete, Annie ia decizia de schimba ceva în noua ordine instaurată în lumea fiicei ei, în relaţie cu Pilgrim, calul ei, traumatizat şi acesta, dar şi în cadrul familiei sale. Această decizie implică printre altele şi o călătorie, deloc uşoară, împotriva voinţei fiicei, până pe cealaltă parte a Americii, în Montana, la un îmblânzitor de cai care nici el nu este foarte dispus să îşi pună în negoţ abilităţile.

Se vor întâlni aici caractere diferite, atitudini opuse în faţa spectacolului vieţii: dârzenia unei luptătoare cu resemnarea încăpăţânată în faţa şansei oarbe, determinarea de a mişca angrenaje importante în lumea înconjurătoare cu retragerea în “afară”, la o expunere minimă în relaţii cu alţi oameni, lipsa de bucurie – rezultat al unei atitudini de învins – cu  zâmbetele unor oameni care nu luptă, dar se bucură din plin de farmecul unor momente speciale de familie la capăt de lume …

Mă voi opri acum asupra unei teme cât se poate de concrete, în care o perspectivă existenţialistă asupra vieţii poate fi observată mai în detaliu: iubirea. Existenţialismul a început şi s-a dezvoltat ca sistem de gândire alunecând preponderent pe o cale care are de-a face în primul rând cu adevărul subiectiv. Or, această problemă îl conduce pe om fie spre o analiză serioasă a conceptului de credinţă (cale reprezentată în chip strălucit de Kierkegaard), fie în explorarea fundamentelor pe baza cărora mai putem vorbi despre speranţă în această lume (cale deschisă în filosofie de către Nietzsche). Iată cum, dintre cele trei virtuţi cardinale (cel puţin ale spaţiului creştin), iubirea a rămas oarecum în plan secundar. Nu veţi găsi prea multe pagini semnificative despre iubire în operele gânditorilor existenţialişti, nu pentru că le-ar fi fost indiferentă acestora, ci mai degrabă pentru că ea, iubirea, se trăieşte plenar numai în condiţiile în care omul şi-a definit paşii în privinţa celorlalte două virtuţi.

Iubesc pentru că cred, ar spune un existenţialist aflat pe urmele filosofului danez care este creditat, în general, ca părinte al existenţialismului.

Iubesc pentru că sper, ar spune unul care ar alege să suprime consecinţele (aparent) nihiliste ale căii existenţialiste atee în asumarea subiectivă a unui bob de nădejde care să îi dea sens vieţuirii pe astă lume.

Dincolo de aceste definiri, cum e cazul şi cu The Horse Whisperer, iubirea se întâmplă, inexplicabil, din greşeală, în ciuda unor precauţii luate în prealabil, fără ca omul să poată face ceva în acest sens. Este impresionant să observi cât de mult s-a încetăţenit această concepţie în mintea omului modern: iubirea este un accident care vine peste viaţa ta şi, fără să te întrebe ce vrei, te conduce pe căi care înainte nu erau nici măcar opţiuni ipotetice pentru tine. Filmele lui Woody Allen – deloc străine existenţialismului – abundă în astfel de situaţii – vezi Manhattan, despre care am scris AICI. Din punct de vedere existenţialist, iubirea nefundamentată pe credinţă sau pe speranţă, ci doar rezultată în urma unor ciocniri aleatorii, este iadul pe care trebuie să îl suporte cei ce se resemnează să lase vieţile să-i trăiască pe ei şi nu invers.

Previzibil oarecum, Tom şi Annie se îndrăgostesc. Nu şi-au dorit asta. Annie este căsătorită cu un bărbat de treabă, iubitor, înţelegător, un tată minunat; are o fiică pe care o iubeşte şi o carieră în New York. Cu toate astea pare dispusă să renunţe la toate din cauza acestei iubiri pentru un om dintr-o cu totul altă lume decât a ei. Este gata să schimbe un drum de o viaţă, pe un altul, necunoscut, excentric, care nu are cu ce să o atragă (e “prea mult spaţiu” şi pentru ea acolo, în Montana). Toate astea pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat pe care nu l-ar fi întâlnit niciodată dacă nu ar fi fost un concurs de împrejurări care să îi aducă pe cei doi împreună.

Mai mult, un gând nu-mi dă pace în timp ce mă gândesc la astfel de situaţii: că ceea ce s-a petrecut acolo în Montana– oare de ce am zis “previzibil”? – s-ar fi întâmplat oricum, şi dacă în loc de un personaj ca Robert Redford, ar fi fost unul după calapodul lui Richard Gere, Dustin Hofman sau … Denny de Vitto. Iubirea aceea din Montana pare să se supună unor legi ale naturii care încă ne scapă, da, legi ale aceluiaşi Univers impersonal, nepăsător, care nu ne lasă să cădem de la înălţimea de zece metri fără să ne frângem în mod tragic oasele sau să ţinem capul sub apă mai mult de câteva minute fără să dăm colţu’ …

Chiar şi aşa, o astfel de iubire ne poate pune în faţa unor angajamente. Annie va lua o decizie, una dureroasă, care va cere un angajament real – de sacrificiu – faţă de calea aleasă.

Acesta este unul dintre mesajele filmului, în dulcele stil existenţialist al veacului: lumea în care trăim ne confruntă adesea cu situaţii în care va trebui să alegem ceea ce credem că este bine, în detrimentul a ceea ce simţim. Vom fi confruntaţi cu ocazii în care vom avea de ales între a ne onora angajamentele deja luate sau a accepta oferte atrăgătoare apărute mai târziu. Lipsa de loialitate faţă de un angajament încă valid, motivată de conjuncturi noi, este una din fiicele ingrate ale nihilismului. Nu cred că e o cale dezirabilă pentru prea mulţi oameni ai zilelor noastre.

Dimpotrivă: loialitatea, credincioşia, dedicarea pe care o cale asumată – fie prin credinţă, fie dintr-o speranţă anume – le cere celor ce o umblă sunt mult mai de dorit între noi, în politică, în economie, în societate … în biserică. E de preferat să lupţi, chiar în arena publică, cu unul care are idei greşite, dar este loial unor principii, decât să ai de-a face cu inamici oportunişti care îşi schimbă ideile după cum bat vânturile. Este esenţial să ai ca păstori peste biserică oameni care se dovedesc loiali familiilor lor, în primul rând.

Aş putea continua astfel, mult şi bine. Aţi prins, sunt convins, ideea. Iată cum un film secular poate să propună teme interesante de reflecţie pentru un creştin. Nu trebuie să fim de acord cu Sartre, cu Nietzsche, cu Camus … nici măcar cu Kierkegaard (care a fost, orice s-ar spune, un creştin devotat), ca să învăţăm câte ceva din ceea ce existenţialismul a propus lumii ca drum de urmat în viaţă. Iar aceste frânturi de absurd, de lipsă de sens, de subiectivitate şi de disperare, vecine uneori în chip primejdios cu nihilismul, din producţii populare precum The Horse Whisperer ( la care aş putea adăuga şi alte titluri asemănătoare; poate o voi face în viitor) cred că ne întreabă şi pe noi cât de serioşi suntem noi faţă de Calea pe care afirmăm că am păşit prin Cristos, cu frică şi cutremur …