Cine-pastilă (3) – In time
In Time (2011) rulează (încă) pe marile ecrane şi în curând vom vedea DVD-ul în magazine. Am avut ocazia să îl văd şi, pentru întârziaţi, iată cam ce am priceput.
Vorbim de un SF cu o aromă destul de pronunţată Equilibrium (2002), adică o ilustrare a unui viitor tulbure, într-un context segregaţional motivat de un pretext destul de fantezist; dacă în acest al doilea film menţionat, miza era cea a sentimentelor, a ducerii vieţii într-o reprimare totală a oricărei emoţii, în filmul de faţă avem de-a face, după cum şi titlul sugerează, timpul. Există şi corespondentul “clericilor”: “cronometrorii” ; nu lipsesc nici parveniţii, nici eroul mesianic, nici inevitabila justiţie din final.
Nu vă povestesc filmul: n-aveţi decât să-l vedeţi! Vă voi spune doar, ca să vă incit, că aici timpul devine o marfă (nici nu mai este nevoie de bani în această lume) şi că aproape toate întrebările clasice legate de felul în care noi oamenii ne comportăm vis a vis de chestiunea timpului mi-au trecut prin cap în cele 100 de minute cât a durat filmul: cum m-aş comporta dacă aş cunoaşte cât mai am de trăit, care sunt felurile – metaforic vorbind – prin care tratez timpul meu ca pe un obiect de schimb, de ce uneori mă grăbesc inutil (deşi, aparent, aş avea timp), de ce alteori pierd vremea fără rost deşi fiecare secundă mă arde prin importanţa ei, cât de preţioasă este viaţa mea când sunt la volan sau când înot, cu câte minute / ore / zile / ani îmi influenţez lungimea vieţii prin deciziile sănătoase sau nesănătoase pe care le iau în materie de alimentaţie, dacă ar fi sau nu plictisitor să ajung un centenar (cu un trup având condiţia fizică a lui Dyo de la 25 de ani!), cum ar fi să îmi gestionez precum aerul – adică la secundă! – timpul pe care îl am până când voi muri …
La toate astea vă puteţi gândi în timp ce acţiunea deloc impresionantă a filmului nu vă va solicita prea mult neuronii. În final, ajungând la punctul cuminant a poveştii, am râs în hohote gândindu-mă la ironia situaţiei în care mă aflam: priveam cu sufletul la gură, numărând secundele, o scenă de totul sau nimic, ca şi cum propriul meu ceas mi-ar fi spus că mai am câteva secunde de trăit. Măcar pentru asta, dacă nu vă plac întrebările de genul acelora de mai sus, şi tot merită să daţi douăzeci de lei pentru a vedea In Time.
