M-am convertit: sunt fericit! (2)

Cu vreo o lună în urmă am postat pe blog un filmuleţ care, fără pic de ruşine, trivializa taina convertirii, vacă mai mult sau mai puţin sfinţită a majorităţii religiilor de pe mapamond. Mi-am permis acest gest păgân: este vremea să îl explic, pentru a nu-i lăsa pe nedumeriţi cu ochii în soare, pe deoparte, şi pentru că subiectul pare să fie pe foc în unele bucătării evanghelice.

Se cuvine, înainte de a-mi expune câteva gânduri pe această temă, să conturez puţin acest concept, adesea amestecat cu ingrediente care nu-i sunt de neapărată folosinţă, cum ar fi de pildă mântuirea, adevărul, naşterea din nou şi alte d’astea. Da, ştiu, când un rătăcit se converteşte la religia noastră implicăm şi faptul că a ajuns la adevăr, pe calea bună a mântuirii. Dimpotrivă, dacă se converteşte de la religia noastră la cea “a lor” este limpede pentru noi că omul “s-a rătăcit” şi s-a abătut de la adevăr. Astfel de implicaţii ţin mai mult de nişte reflexe sectare decât de nişte urmări ale unor raţionamente bine construite: va trebui să separăm, dacă vrem să discutăm pe bune despre convertire, acest concept de zorzoanele teologice pe care i le-am agăţat, din prea mult zel dogmatic, de coadă.

Ca informatician, m-am întâlnit adesea cu aceste fapte de viaţă, cu convertiri adică. Am convertit la viaţa mea bmp-uri în jpg-uri, avi-uri în mp4-uri, wma-uri în mp3-uri, adică imagini, fişiere audio, clipuri video, documente … Am făcut-o din raţiuni practice: un jpg este mult mai mic în dimensiuni decât un bmp deci mai uşor de transportat sau de folosit pe internet. Majoritatea playerelor mobile pe care le-am avut la îndemână nu ştiau să ruleze decât fişiere video mp4.

Priviţi, vă rog, această imagine, un png:

Are dimensiunea de 709.8 KB.

Iată ce a ieşit după ce am “convertit-o”în jpg, ajungând să ocupe un spaţiu de doar 103.3 KB:

Vă înţeleg nedumerirea: este aceeaşi imagine. Exact! Totuşi, a avut loc o convertire, una care a făcut ca spaţiul ocupat pe disc să fie de vreo 7 ori mai mic, lucru care nu este de şagă.

Luaţi un text scris în Notepad, convertiţi-l apoi în document Word şi faceţi-l apoi pdf. Oricâte conversii i-aţi aplica … conţinutul va fi acelaşi.

Cam despre asta vorbim când referim o convertire, despre un fapt tehnic, unul care poate schimba radical modul de operare al unui obiect, dar care nu îi modifică conţinutul.

Evanghelicii care se convertesc la ortodoxie nu primesc, oricât le-ar plăcea, cerculeţe de sfinţi în jurul capului. Ortodocşii care se pocăiesc ( în sensul neo-protestant al termenului) nu îşi pierd bărbile ca prin minune (în cazul preoţilor) şi nu îşi schimbă fizionomiile – uneori nici năravurile! – în mod implicit, automat, determinat de faptul convertirii în sine. Mai am eu o bănuială că nu apar mari modificări de conţinut nici în trecerea unui credincios (de oricare va fi el) la ateism, nici în trecerea unui agnostic la islam …

Fără îndoială, vor exista şi mărturii extreme de convertiri, cu exorcizări şi alte manifestări vizibile, care lasă urme definitive în cel convertit. Ele sunt totuşi abateri de la regulă, de la felul în care oamenii se convertesc în mod normal.

Unii îmi vor reproşa că ignor complet realitatea interioară a unei convertiri, că acolo are loc – cum ar zice de pildă un evanghelic – o naştere din nou, o lucrare duhovnicească. Nu, nu contest o realitate interioară, ci o despart doar de faptul convertirii în sine. În definitiv, realitatea interioară a unei convertiri este, în esenţa ei, subiectivă, neverificabilă. De aceea eu sunt dator să dau crezare mărturiei unuia care s-a întors la Domnul, să fac toate cele de trebuinţă ca să fie primit în Biserică, dar nu pot să bag mâna în foc pentru ceea ce s-a întâmplat în inima lui. Dacă s-a pocăit, o să văd că vine la adunare, că nu mai bea alcool, nu mai fumează şi nu mai dănţuie pe la nunţi dar despre naşterea lui din Duhul numai Domnul se poate pronunţa.

Înţelegeţi, sper, de ce ţin morţiş să privim convertirea într-un cadru cât se poate de obiectiv: persoana în cauză şi-a schimbat religia, nu mai merge la slujba de duminică, ci la adunare (după ce a trecut prin toate câte trebuie să treacă pentru a fi primită în noul cadru), nu mai cântă laudă lui Dumnezeu, ci lui Krishna, nu Îl mai mărturiseşte pe Allah, ci pe Yehova, nu mai citeşte Scripturile, ci urmăreşte cu sufletul la gură pe youtube orice cuvânt care iese din gura lui Hitchens etc, etc.

Ajunşi aici, voi face un pas riscant şi voi afirma că în ciuda acestor aspecte obiective ce definesc o convertire drumul către ea este pavat prin excelenţă cu pietrele subiectivităţii fiecăruia dintre cei ce i-am sorbit paharul. De aceea întrebarea lui Marius Cruceru despre pocăiţii care se convertesc la ortodoxie ar trebui probabil disecată pe fiecare caz în parte; un anume Mihai (Oara?) chiar a şi dat un răspuns, cu motivaţii bine structurate, în principiu credibil, despre trecerea lui de la credinţa baptistă la ortodoxie.

Vor fi argumente raţionale, revelaţii personale, experienţe, silogisme şi alte din astea care vor putea servi drept explicaţii pentru convertiri. Toate bune şi frumoase şi … cât se poate de subiective.

Nimeni nu s-a convertit în istoria omenirii, până la data şi ora scrierii acestei postări, pentru că a fost pleznit în moalele capului de Adevărul Suprem, limpede, complet şi de netăgăduit, oricare vom considera că este Acesta. Fiecare dintre convertiţi au primit în viaţă fărâmituri de dumnezeire, în natură şi între oameni, gratinate cu azimele suferinţei, otrăvurile duhurilor răutăţii şi cu glaciala indiferenţă a unui Univers impersonal, absurd adesea. Un pahar de apă pe vreme de arşiţă, o palmă, un cuvânt de încurajare, o ocară, o predică, un articol, o carte, o simfonie, un apus de soare, un fluture, un viol, o îmbrăţişare, o crimă, o lacrimă sau o rugăciune … drumul nostru a fost pavat cu răspunsuri pe care le-am dat acestor provocări întâlnite pe cale.

Convertirea, care nu este nici pe departe un capăt de drum, ci mai degrabă o reaşezare a lui într-un cadru nou, este un răspuns radical dat unei istorii evaluate la un nivel cât se poate de personal. Ne convertim în urma analizării unor date incomplete, la care adăugăm proiecţiile unor speranţe pentru “altceva”, pentru un mai mult, mai bine, pentru ceva total diferit. Alegem să umblăm pe o cale pentru că, precum spunea Prof. David Frost în prima sa prezentare din cursul ortodox Calea, i-am văzut pe alţii parcurgând-o şi ne-au convins ce bine este pe ea. Nu avem neapărat nişte certitudini în bagajul nostru – avem credinţă, care este cu totul altceva – dar suntem dispuşi să trăim rigorile unui drum nou pe propria noastră piele. Ne-am săturat de vechea cale. Ceva n-a mers acolo. Am auzit că sunt oferte mai bune.

Desigur, multe căi din lumea asta duc la moarte. Din acest motiv, urmare a unei frici cât se poate de omeneşti, încercăm să trasăm noi cadrul în care o convertire este “de bine” sau poate fi catalogată cu acel cuvânt abuzat la greu în ultimul an jumate prin blogosfera evanghelică românească, apostazie. Cadrul este unul exterior, “obiectiv”, rigid. Este practica religiei mele. Nu pot să ştiu ce ai în inimă dar pot să îţi cer, dacă vrei să urmezi calea mea cea bună, să te conformezi în aspectele exterioare necesare: ridici o mână când ţi se spune, repeţi după mine o rugăciune, ai o mărturie în faţa comitetului şi apoi în faţa bisericii, eşti botezat şi … conversia s-a isprăvit! 100%!

Până la urmă, o convertire – privită ca fapt de viaţă ce lasă celor din jur acelaşi conţinut la vedere, măcar pentru o vreme – nu este o mare dramă, nici personală, nici comunitară. Este important ce se întâmplă înăuntru, care sunt dilemele cărora li s-a răspuns în urma acestei decizii şi care sunt cele încă nelămurite, ce aşteptări sunt acolo, cât de legitime sunt motivaţiile alegerii făcute … or, toate astea nu ne stau nouă la îndemână, celor care de pe margine aplaudăm sau hulim “reprezentaţia” de pe scenă. De aceea, mi se par ridicole şi complexul trădării, din partea taberei părăsite, şi euforia celor care se bucură pentru un suflet smuls de la pierzare: bucuria este mare în ceruri pentru unul singur care se întoarce la Dumnezeu, ne spune Mântuitorul. Aici pe pământ, îi primim pe noii creştini cu braţele deschise, cu speranţă, cu dragoste, cu credinţă şi cu o cât se poate de neîndurătoare chemare la oaste, în lupta cea bună a credinţei … Nu este nevoie de prea multe săgeţi ale celui rău să ne şuiere pe lângă urechi ca să vedem dacă avem lângă noi un camarazi de nădejde sau năluci. Alteori, după (zeci de) ani de muncă cot la cot, întru împlinirea aceleiaşi viziuni măreţe, afli că armăsarul de lângă tine era de fapt măgar sadea. Riscurile meseriei …

(va urma, poate)