Se poate trăi fără Facebook? Să vedem …
februarie 6, 2012
De pe perfecte.ro
Un student de 24 de ani din Chicago şi-a propus să facă un experiment social pe propria piele: timp de 3 luni, din octombrie până în decembrie 2011, el a renunţat să mai folosească telefonul mobil, inclusiv mesajele sms, email-ul, precum şi reţelele de socializare precum Facebook, Twitter sau LinkedIn.
Continuarea pe gândul.info.
Mi-a plăcut când a dat în mintea internautului, aia de pe urmă:
Cea mai frumoasă parte a experimentului, spune Jake, a fost că a redescoperit lucrurile pe care ajunsese să le ignore: să meargă cu bicicleta doar de plăcere, nu strict la muncă, să stea în parc, să joace pase cu prietenii, să meargă la patinaj pe gheaţă.
Mă bate gândul să încerc şi eu … Se mai prinde cineva?
6 comentarii
leave one →
Am renuntat la Facebook, pt. ca am simtit ca m-am deschis fata de oameni care nu ii cunosc. Le-am spus lucruri care daca cineva ma intreba despre ele ma simteam jignit. M-am simtit rob in scaun si in propia-mi casa. Porneam calculatorul care era incontinuu plin de “un link nou,,. Deschideam acele linkuri si nu vedeam decit egoism si reclama pt. propiul blog. Mi-am zis sincer: Asta nu-i partasie cu frati, ci robire.
Cred ca e important sa intelegem rosturile Facebookului – daca, intr-adevar, ele exista – si sa actionam in consecinta. In cazul tau, daca ai ajuns la concluzia inutilitatii sale … felicitari pentru decizie!
In ce ma priveste, eu vad lucrurile diferit: e un instrument prin care am refacut legaturi cu persoane despre care nu mai stiam absolut nimic, mi-am regasit fosti colegii etc. In ce priveste linkurile, eu pun le pun pe Facebook pentru a-i informa pe cititori despre aparitia unor noi articole pe blogul meu si nu vad nimic rau in asta. Din contul meu de google am facut ca tot ce este notificare Facebook sa intre direct la spam, asa ca nu ma mai deranjeaza. Astfel, in medie, nu petrec mai mult de doua minute pe Facebook, doar pentru a confirma / respinge cereri de “prietenie” … cam atat.
Nu, Facebookul nu este partasie. Nu a fost niciodata. Pentru aia exista Biserica …
Dyo, înțeleg că nu te referi la Biserică (părtășie) ca fiind un loc, o clădire, o sumă de gesturi bisericești.
Atunci va trebui să nuanțezi răspunsul – Biserica e acolo unde e. Dacă e și pe Facebook, și pe Twitter, atunci ar trebui să fim mai atenți la cum ne raportăm la aceste… locuri.
În ceea ce mă privește, pentru mine Facebookul e de 100 de ori mai bisericesc / creștinesc decît vreo biserică din cartier.
NIMENI din biserică nu mă sună, NIMENI din biserică nu e interesat de viața mea, de succesele mele, de eșecurile mele, de sufletul meu…
După 20 de ani de căsnicie, soția mea a divorțat. Doar nu crezi că cineva din biserică a fost interesat… Mai rău, unii o să zică că nu au știut!
PĂI DE CE NU AU ȘTIUT?
Ce este biserica?
PENTRU CE există?
Alin, situatia pe care o descrii mai sus este una dificila, nu singulara, insa nici generalizata; de pilda, fara a fi cazul ideal, biserica noastra are o altfel de marturie, cu impliniri, dar si cu esecuri dureroase din care sper ca ne-am invatat lectia.
Evident, o discutie mai pe larg despre Biserica depasea cadrul unui raspuns precum cel adresat lui Ioan Gotcu. Ca sa fiu putin mai personal, in acest punct, voi recunoaste ca eu insumi am nedumeriri legate de ce este Biserica; atunci cand le-am exprimat cu voce tare – pe blogul lui Marius Cruceru, nu cea mai inspirata alegere, insa una din care am sperat sa iasa niste idei de reflectat – am fost mustruluit de mi-au sarit fulgii. Gasesc ca majoritaea ofertelor teologice in definirea acestui concept vital au slabiciuni reale si, pentru mine, importante. Sunt inca in cautare, vorbind din punctul de vedere al intelegerii si asumarii nui mod de viata cu adevarat “in Biserica”, incluzand viata de familie, slujirea la biserica din Tg. Mures, slujba la WVR, activitatea din blogosfera si altele ca acestea.
Se poate trai fara Facebook, cred ca fara Biserica e mult mai greu, poate chiar imposibil … Unii isi vor gasi pe FB un cadru de partasie – bravo lor ! – altii … nu, si nu cred ca trebuie sa le gasim o vina in asta. Sunt de acord cu tine ca trebuie sa fim atenti cum ne raportam la aceste spatii virtuale si sa stim cat mai bine ce sa cerem si, mai ales, ce oferim prin intermediul lor.
Cand am studiat in biserica cartea Filpeni am urmarit cateva intrebari de genul celor puse de tine; poate ca nu ar strica sa postez unele reflectii pe blog intru mestecare si dezbatere cu cei ce isi pun probleme similare. Hm …
Dyo, problemele pe care le au bisericile baptiste (si penticostale, s-a trezit pînă și Cristian Ionescu zilele trecute că există probleme la penticostali) nu sînt de azi, de ieri.
Și nici nu consider că de-a lungul secolelor, bisericile locale nu au avut diverse probleme.
Doar că au culoare specifică în diverse culturi și epoci.
De mulți ani abordez în public și în privat astfel de chestiuni, atît din punct de vedere teologic, cît și contextualizat, cu referire la biserici concrete, comunități formate înainte sau după ’89.
În REPETATE rînduri am atras atenția asupra faptului că resursele umane, spirituale, financiare, relaționale ale bisericilor locale sînt folosite exagerat de mult în direcții orientate spre interior (și mult prea puțin spre exterior) și mult prea mult pentru ceea ce se vede, nu pentru ceea ce nu se vede.
După cum știm (sau ar trebui să știm 24 de ore din 24), lucrurile care nu se văd sînt veșnice.
Nu mă aștept ca bisericile să nu aibă probleme.
Dar tare ne-ar prinde bine, nu-i așa?, să scadă coeficientul de ipocrizie și de imaturitate. Mai ales la cei care au vîrsta peste 50 de ani…
Referitor la Facebook (sau la Twitter sau la orice alt mijloc de socializare), eu zic mai întîi să ne informăm (măcar la cei ca mine, pentru care biserica locală NU consumă resurse umane, spirituale, financiare sau relaționale) și apoi să mai vorbim…
Ah, uitasem … iata o portiune din drumul despre care vorbisem mai sus:
http://dyobodiu.wordpress.com/2012/01/10/dictionar-existential-biserica/