Grădina desfătărilor (1)

Iubitul meu în grădina lui s-a dus, în straturi d-aromate pline, să-şi pască turma acolo şi crini frumoşi s-adune.
Eu a iubitului meu sunt şi el este al meu, el printre crini îşi paşte iezii.
Frumoasă eşti, iubita mea, frumoasă eşti ca Tirţa şi ca Ierusalimul dragă, dar ca şi oastea în război temută.

 Cântarea Cântărilor 6:2-4

 Se spune că până să îi fie adusă Rebeca drept nevastă, Isaac avea obiceiul de a ieşi pe câmp să cugete în taină, netulburat de nimeni. Îl cunoaştem din Scripturi ca pe un om scump la vorbă şi destul de moale, după gusturile noastre moderne. El este unul dintre aceia căruia viaţa i se întâmplă, iar el doar i se supune unduirilor ei, cursurilor stabilite de alţii. Luptei grele a vieţii şi viziunilor de a răsturna lumea cu fundul în sus, Isaac le opune reflecţia, răbdarea introspectivă, pasivitatea.

Îmi închipui că pe întinderile de verdeaţă ale acelor vremuri florile de câmp erau la fel de frumoase precum cele de astăzi. Cu toate astea Isaac, încă holtei la patruzeci de ani, nu avea chef de cules floricele. Pentru cine? Timpul trecea cu repeziciune iar comoara aceea care să-i fie vrednică de soaţă, în ochii lui, ai tatălui său şi, după cum vedeau ei lucrurile, ai lui Dumnezeu, întârzia să se facă descoperită. Ce folos să culegi miresme, să pui într-un buchet frumuseţea crinilor îmbrăcaţi mai cu cinste decât marele Solomon, dacă nu ai un zâmbet căruia să i le dăruieşti?

Eroul nostru, “iubitul” versurilor de mai sus, este unul care şi-a găsit un rost între flori. Covorul înmiresmat din faţa sa se desprinde de menirea sa pur decorativă oferindu-le celor doi un izvor de emoţii, corolă a unor nerostite uimiri, asortată de minune chipului surâzător al celei iubite. Nu a fost trimis de nimeni acolo, s-a dus pentru că a avut în inimă şi în minte imprimate şi frumuseţea şi pericolul, şi gingăşia şi tăria celei cărei îi spunea acum cu o nedimisulată bucurie … “iubită”.

Ferice de bărbatul care nu se gândeşte în faţa crinilor la nemurirea sufletului, din lipsă de alternative, ci are pentru cine să adune în buchet frumuseţea lor regală! Ferice de el dacă încă mai face asta! Ferice de el dacă nu s-a întors în reverii adolescentine sau la amintiri din alte vremuri (bune!) de pe când era holtei, la un pahar de pierdere de vreme cu prietenii! Ferice de el dacă zâmbetul dragei sale încă îl mai apleacă în mijlocul pajiştii pentru crinii aceia frumoşi, să-i dăruiască cu bucurie!

Mândră tre’ să fi fost femeia asta! Pe bună dreptate, căci s-a găsit pe lumea asta cineva care să-i atârne în inimă un colţ de grădină, iar mireasma acestuia să fie în armonie cu tandreţea braţului său încercat în muncă …

…

Nu sunt crini pe câmp? Nici o problemă: omul nostru şi-a făcut grădină …