Grădina desfătărilor (2)

Iubitul meu în grădina lui s-a dus, în straturi d-aromate pline, să-şi pască turma acolo şi crini frumoşi s-adune.
Eu a iubitului meu sunt şi el este al meu, el printre crini îşi paşte iezii.
Frumoasă eşti, iubita mea, frumoasă eşti ca Tirţa şi ca Ierusalimul dragă, dar ca şi oastea în război temută.

Cântarea Cântărilor 6:2-4

Ne place să avem pentru lucrurile pe care le posedăm un loc anume, stabilit de noi, pe cât posibil sub ochii noştri. Le vrem la îndemână – doar sunt ale noastre! – şi, pe cât posibil, ordonate, inventariate, recunoscute ca atare. De aia am inventat cămăruţe, vitrine, seifuri, dulapuri şi buzunare: ca să fim cât mai aproape de obiectele de care ne aparţin.

Distanţele au darul de ne fura atât sentimentul posesiunii, cât şi pe cel al apartenenţei. Cu cât eşti mai departe de cel căruia îi aparţii, ţi se pare că ai ieşit, măcar parţial, din posesia lui.

Paradoxul iubirii, una care nu exclude – indiferent de ce vor zice unii din tagma visătorilor – o reală apartenenţă reciprocă a îndrăgostiţilor unul altuia, este că deşi timpul şi spaţiul se pot interpune adesea între cei doi, în mod nedrept de obicei, intensitatea  trăirii în posesia celui drag rămâne neafectată. Nu de puţine ori acest sentiment al apartenenţei faţă de persona iubită este singurul “semn de viaţă” de la aceasta. Emoţionante au fost pentru mine, în acest sens, mărturiile lui Richard şi ale Sabinei Wurmbrand despre căsnicia lor greu încercată de opresiunea comunistă.

Într-un cu totul alt registru, literatura ne furnizează şi un caz ilustru, cel al Penelopei, femeia care despărţită fiind de soţul ei de sute de kilometri şi de o claie de ani avea puterea de a le transmite puzderiei de candidaţi la mâna ei: “Eu aparţin bărbatului meu Ulise.”

…

Iubitul meu îmi parţine. Pe carările grădinii – una suficient de mare ca să poată găzdui turme de capre, doar nu v-aţi gândit la un petic de pământ în spatele casei! – el îşi paşte turma, tot mai departe de casă. Îl veghiază doar gândul meu cel bun şi iubirea ce i-o port. În acest timp, el ştie că aici acasă, eu sunt a lui. Ştiu că, macăr în unele clipe de răgaz, îmi vede chipul întipărit în mintea-i şi îmi transmite o binecuvântare. Nici orele, nici zilele, nici milele străbătute pe uscat sau pe mare, nu pot schimba realitatea aceasta, că ne aparţinem peste timp şi peste spaţii, peste ziduri şi peste câmpuri de bătălie. Nimeni nu poate despărţi ce a fost unit între noi.

Aviz amatorilor …