Înapoi la viaţă!

Se face că am fost tare bolnav zilele astea, fapt reflectat printre altele şi în absenţa activităţii pe blog (în afară de câteva moderări). Nu am fost în stare să scriu nimic, cum nu am fost în stare nici să merg la serviciu; am lipsit de la biserică duminica trecută, deşi într-o perioadă încă de acalmie reuşisem să îmi pregătesc planul de lecţie pentru studiu …

Vă voi scuti de detalii sordide. Raportez doar, fără mândrie, doborârea unui record personal de temperatură a corpului – 39,7^oC – şi o primă revelaţie, recepţionată pe cale “experimemntală”, cu privire la o expresie pe care nu o înţelesesem până acum şi mi se părea chiar ridicolă să o aud: să te lupţi cu boala.

Să fim serioşi, gândeam eu, nu te lupţi cu o boală. Iei medicamente, suporţi nişte proceduri şi aştepţi vindecarea. He, he, aveam să vad că boala este un duşman cât se poate de real, împotriva căruia, oricât de ridiol ar părea, lupţi aşa cum se luptă împotriva unei oştiri. Mă îmbolnăvesc prea rar şi am tendinţa de a bagateliza unele lucruri. Ar trebui să fiu puţin mai atent …

Este cunoscut planul de atac; începând cu orele 18:00 primele frisoane te anunţă că infanteriştii s-au aliniat pe poziţii, iar cavaleria este şi ea pregătită pe flancuri. Răspunzi cu o pastilă, două poate, şi te pregăteşti cu arsenalul de lichide: ceaiuri de tot felul, sucuri de fructe dar şi apă plată încăzită. Când frisoanele îşi vor fi transmis din plin mesajul beligerant, temperatura corpului va fi crescut deja la un nivel de peste 39^oC. Apar durerile de cap. Respiri de parcă eşti plătit pentru asta. Pe lângă o pastilă alternativă la ibuprofen, scoţi la bătaie compresele. Bătălia este în toi. O să dureze.

După o oră ţi s-a cam acrit de orice gust posibil de ceai. Chiar şi binecuvântata apă devine indezirabilă în astfel de clipe. De mâncat … nici nu se pune problema: cea mai bună mâncare se transformă, în contact cu saliva, în paie uscate pe care le înghiţi în silă, fără spor.

Pe la 10:00 – timp în care termometrul s-a încăpăţânat să rămână înţepenit pe acelaşi răspuns – te gândeşti la cea de-a doua pastilă de ibuprofen. Nu va trece mult timp însă şi vei simţi primele picături de transpiraţie pe frunte. Inamicul a sunat retragerea. Nu va fi o retragere plăcută: te va scălda din cap până în picioare în sudoarea provenită din lichidele băute în orele care au trecut. În plus, rămâi lipsit de vlagă, slăbit, cu voinţa lichefiată; ridicarea unei coli de hârtie devine sarcină prea dificilă pentru un trup tocmai care a găzduit înlăuntrul său teribila luptă.

Camaşa au fost pentru mine vreo patru astfel de seri.

În cea de-a cincea zi, în jurul orelor 18:00, eram din nou aşezat pe canapea, aşteptând fără emoţie o nouă confruntare. Când primele frisoane au început, am răspuns cu promptitudine. De data asta însă nu a mai fost o luptă: temperatura a urcat până pe la vreo 37,8^oC, după care, în mai puţin de o oră, şi-a revenit la normal …

Nici măcar o clipă să nu vă gândiţi că aş putut trece singur prin toate astea. Soţia mea m-a îngrijit cu o dragoste şi un devotament exemplare. A fost în aceste bătălii, apropos de ciclul “Gradina desfătărilor” (pe care n-am mai apucat să-l finalizez), cumplită precum o oştire; în acelaşi timp, mi-a oferit prin tot ce a făcut sprijinul şi încurajarea de a lupta la rândul meu pentru a birui boala.

Perioada asta de concediu a avut şi lucruri pozitive: am văzut câteva filme (mai uşurele, desigur), am citit câte ceva şi am ascultat muzică bună. Habar nu aveţi ce frumos este un mic dejun la pat învăluit de armoniile dublului concert pentru vioară de Bach!

Mi-am revenit, măcar în linii generale. Sunt încă în convalescenţă. Ceea ce a caracterizat întreaga perioadă de boală şi încă pare să mă afecteze şi acum este o evidentă carenţă de energie. Mă simt slăbit şi vulnerabil. Mă mişc încă în slow motion. Dar sunt pe drumul cel bun.

Nu am dat sfoară-nţarădespre starea mea. Unii au ştiut şi s-au rugat pentru mine, motiv pentru care le mulţumesc acum. Domnul şi-a arătat mila faţă de mine încă odată.

Încet, încet sper să pot şi pe blog să prind din urmă valul şi să reintru în ritmul normal al postărilor. Dacă Domnul va vrea asta, desigur.