Ce-i aia dragoste necondiționată? Înțeleg că prin licitarea ei evităm a privi iubirea ca pe reflex mercantil sau ca pe un efect al unei tranzacții emoționale. Credem că absența unei cauze în cel iubit care să îl califice pentru rolul de obiect al iubirii cuiva pare să ne garanteze o mai solidă trăinicie a acelei iubiri. Sună bine, e impresionant. Dar oare chiar există dragoste necondiționată? Nu e ea o utopie?
Există condiții cu privire la cel iubit fără de care iubirea nu-și poate depăși pragul conceptual, unul patetic și vrednic de dispreț. Una ar fi, ca să încep cu un exemplu trivial, cea a existenței sale, datul ontologic. Orice iubire este un „Ce bine că ești!”. O altă condiție este cea a devenirii – obiectul iubirii experimentează un neobosit proces de înflorire – căci cum altfel apostolul ar mai fi putut scrie că “dragostea … speră totul”?
Mai există o condiție fără de care nu este iubire: existența unei relații prin care cel ce iubește să-și poată lăsa o amprentă în inima celui iubit. În absența acesteia, iubirea este o trăire dulceagă, sentimentalism sec, o năzuință levitând peste aburi abstracți, nimic mai mult. Iubirea modelează totul în jurul ei, transformă oameni, idei, perspective, cămine, proclamații.
Dragoste necondiționată? Lăsați-o baltă! E supraevaluată, oricum. Iubiți, acoperind, sperând, iertând, bucurându-vă de adevăr, fără a vă umfla peste poate, fără ciudă, suferind totul. Iubiți astfel, nu vă fie teamă a iubi „pentru că”: iubiți oricum va fi chemată iubirea asta. Restul e filosofie, gheață la mal.
dyo 