Un simplu google ne confirmă că rezultatul acestei cercetări, de dată foarte recentă, s-a răspândit destul de repede pe internet; mai greu este, se pare, de găsit studiul în sine. El se înscrie într-o serie de insinuări tot mai accentuate cu privire la rosturile învechitei instituţii a căsătoriei în societatea contemporană. Ni se spune de o bucată bună de vreme că există şi alte forme de convieţuire care pot să aducă fericire în vieţile oamenilor, altele, vreau să zic, decât mariajul dintre un bărbat şi o femeie.

Ştiţi ceva? Au dreptate iar noi creştinii ar trebui să fim primii care ar trebui – pe baze biblice! – să le spunem acestor genii de la Universitatea Cornell că aceste rezultate sunt cât se poate de fireşti. În Bibliile noastre scrie că cei ce se căsătoresc “vor avea necazuri pământeşti” (1 Cor 7:28) şi că o femeie care ajunge văduvă “va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este” (1 Cor 7:40) adică necăsătorită.

Vindeţi castraveţi la grădinari, dragii noştri cercetători! Dacă ne-aţi fi întrebat, v-am fi spus şi noi, scutindu-vă de nişte cheltuieli şi de timpul irosit: căsătoria nu este o grădină a fericirii pământeşti. Nici măcar între creştini. Despre cei necredincioşi, ce să mai vorbesc: se găsesc destule căi de fericire care să ocolească vechea paradigmă a traiului conjugal legalizat. Sunt mai fericiţi dacă ridică trofee deasupra capului, dacă pot să îşi împlinească cât mai multe pofte ale inimii şi dacă le reuşesc proiectele în care s-au aruncat …

De credeţi oare că majoritatea poveştilor copilăriei se încheie cu nunta eroilor principali, trecând sub un laconic (sau ironic?) “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” toată povestea mariajului în care au intrat? Păi da, pentru că de acolo urmează cele ce nu se pot spune, necazurile pământeşti, migrenele, scutecele murdare, problemele de comunicare, mofturile copiilor deveniţi peste noapte adolescenţi, boli, nervi, bocete, toane, reporşuri, înbufnări şi alte fericiri de acest fel.

Căsătoria presupune o asumare voluntară a unui drum pe viaţă, alături de o persoană pe care o iubeşti, şi a cărei binecuvântare a devenit pentru tine o prioritate. În ciuda amăgitoarei nunţi, cu fast şi strălucire, dincolo de urările de bine şi de fericire din partea nuntaşilor, nu ai voie să te laşi furat de mirajul propriei tale fericiri. Predica de pe Munte, la capitolul “fericiţilor”, nu îi include pe ce cei căsătoriţi! Lor le-au fost alocate alte cadouri, dintr-un cu totul alt registru al binecuvântărilor pe care Dumnezeu le toarnă peste fii oamenilor. Deşi nici fericirea nu le este neapărat străină … uneori.

Nu-mi spun nimic, până la urmă, astfel de concluzii ca cele ale cercetătorilor de la Universitatea Cornell. Poate doar că ceea ce îşi doreşte o bună parte a societăţii seculare vestice – înlăturarea instituţiei căsătoriei de la baza societăţii – s-ar putea împlini într-o zi. Asta dacă nu cumva noi, cei ce mai credem în valoarea acestei relaţii întemeiate de Dumnezeu încă din zorii civilizaţiei omeneşti, vom avea un cuvânt de spus prin implicarea în evenimente precum Săptămâna Căsătoriei …

Se cuvine, înainte de a-mi expune câteva gânduri pe această temă, să conturez puţin acest concept, adesea amestecat cu ingrediente care nu-i sunt de neapărată folosinţă, cum ar fi de pildă mântuirea, adevărul, naşterea din nou şi alte d’astea. Da, ştiu, când un rătăcit se converteşte la religia noastră implicăm şi faptul că a ajuns la adevăr, pe calea bună a mântuirii. Dimpotrivă, dacă se converteşte de la religia noastră la cea “a lor” este limpede pentru noi că omul “s-a rătăcit” şi s-a abătut de la adevăr. Astfel de implicaţii ţin mai mult de nişte reflexe sectare decât de nişte urmări ale unor raţionamente bine construite: va trebui să separăm, dacă vrem să discutăm pe bune despre convertire, acest concept de zorzoanele teologice pe care i le-am agăţat, din prea mult zel dogmatic, de coadă.

Ca informatician, m-am întâlnit adesea cu aceste fapte de viaţă, cu convertiri adică. Am convertit la viaţa mea bmp-uri în jpg-uri, avi-uri în mp4-uri, wma-uri în mp3-uri, adică imagini, fişiere audio, clipuri video, documente … Am făcut-o din raţiuni practice: un jpg este mult mai mic în dimensiuni decât un bmp deci mai uşor de transportat sau de folosit pe internet. Majoritatea playerelor mobile pe care le-am avut la îndemână nu ştiau să ruleze decât fişiere video mp4.

Priviţi, vă rog, această imagine, un png:

Are dimensiunea de 709.8 KB.

Iată ce a ieşit după ce am “convertit-o”în jpg, ajungând să ocupe un spaţiu de doar 103.3 KB:

Vă înţeleg nedumerirea: este aceeaşi imagine. Exact! Totuşi, a avut loc o convertire, una care a făcut ca spaţiul ocupat pe disc să fie de vreo 7 ori mai mic, lucru care nu este de şagă.

Luaţi un text scris în Notepad, convertiţi-l apoi în document Word şi faceţi-l apoi pdf. Oricâte conversii i-aţi aplica … conţinutul va fi acelaşi.

Cam despre asta vorbim când referim o convertire, despre un fapt tehnic, unul care poate schimba radical modul de operare al unui obiect, dar care nu îi modifică conţinutul.

Evanghelicii care se convertesc la ortodoxie nu primesc, oricât le-ar plăcea, cerculeţe de sfinţi în jurul capului. Ortodocşii care se pocăiesc ( în sensul neo-protestant al termenului) nu îşi pierd bărbile ca prin minune (în cazul preoţilor) şi nu îşi schimbă fizionomiile – uneori nici năravurile! – în mod implicit, automat, determinat de faptul convertirii în sine. Mai am eu o bănuială că nu apar mari modificări de conţinut nici în trecerea unui credincios (de oricare va fi el) la ateism, nici în trecerea unui agnostic la islam …

Fără îndoială, vor exista şi mărturii extreme de convertiri, cu exorcizări şi alte manifestări vizibile, care lasă urme definitive în cel convertit. Ele sunt totuşi abateri de la regulă, de la felul în care oamenii se convertesc în mod normal.

Unii îmi vor reproşa că ignor complet realitatea interioară a unei convertiri, că acolo are loc – cum ar zice de pildă un evanghelic – o naştere din nou, o lucrare duhovnicească. Nu, nu contest o realitate interioară, ci o despart doar de faptul convertirii în sine. În definitiv, realitatea interioară a unei convertiri este, în esenţa ei, subiectivă, neverificabilă. De aceea eu sunt dator să dau crezare mărturiei unuia care s-a întors la Domnul, să fac toate cele de trebuinţă ca să fie primit în Biserică, dar nu pot să bag mâna în foc pentru ceea ce s-a întâmplat în inima lui. Dacă s-a pocăit, o să văd că vine la adunare, că nu mai bea alcool, nu mai fumează şi nu mai dănţuie pe la nunţi dar despre naşterea lui din Duhul numai Domnul se poate pronunţa.

Înţelegeţi, sper, de ce ţin morţiş să privim convertirea într-un cadru cât se poate de obiectiv: persoana în cauză şi-a schimbat religia, nu mai merge la slujba de duminică, ci la adunare (după ce a trecut prin toate câte trebuie să treacă pentru a fi primită în noul cadru), nu mai cântă laudă lui Dumnezeu, ci lui Krishna, nu Îl mai mărturiseşte pe Allah, ci pe Yehova, nu mai citeşte Scripturile, ci urmăreşte cu sufletul la gură pe youtube orice cuvânt care iese din gura lui Hitchens etc, etc.

Ajunşi aici, voi face un pas riscant şi voi afirma că în ciuda acestor aspecte obiective ce definesc o convertire drumul către ea este pavat prin excelenţă cu pietrele subiectivităţii fiecăruia dintre cei ce i-am sorbit paharul. De aceea întrebarea lui Marius Cruceru despre pocăiţii care se convertesc la ortodoxie ar trebui probabil disecată pe fiecare caz în parte; un anume Mihai (Oara?) chiar a şi dat un răspuns, cu motivaţii bine structurate, în principiu credibil, despre trecerea lui de la credinţa baptistă la ortodoxie.

Vor fi argumente raţionale, revelaţii personale, experienţe, silogisme şi alte din astea care vor putea servi drept explicaţii pentru convertiri. Toate bune şi frumoase şi … cât se poate de subiective.

Nimeni nu s-a convertit în istoria omenirii, până la data şi ora scrierii acestei postări, pentru că a fost pleznit în moalele capului de Adevărul Suprem, limpede, complet şi de netăgăduit, oricare vom considera că este Acesta. Fiecare dintre convertiţi au primit în viaţă fărâmituri de dumnezeire, în natură şi între oameni, gratinate cu azimele suferinţei, otrăvurile duhurilor răutăţii şi cu glaciala indiferenţă a unui Univers impersonal, absurd adesea. Un pahar de apă pe vreme de arşiţă, o palmă, un cuvânt de încurajare, o ocară, o predică, un articol, o carte, o simfonie, un apus de soare, un fluture, un viol, o îmbrăţişare, o crimă, o lacrimă sau o rugăciune … drumul nostru a fost pavat cu răspunsuri pe care le-am dat acestor provocări întâlnite pe cale.

Convertirea, care nu este nici pe departe un capăt de drum, ci mai degrabă o reaşezare a lui într-un cadru nou, este un răspuns radical dat unei istorii evaluate la un nivel cât se poate de personal. Ne convertim în urma analizării unor date incomplete, la care adăugăm proiecţiile unor speranţe pentru “altceva”, pentru un mai mult, mai bine, pentru ceva total diferit. Alegem să umblăm pe o cale pentru că, precum spunea Prof. David Frost în prima sa prezentare din cursul ortodox Calea, i-am văzut pe alţii parcurgând-o şi ne-au convins ce bine este pe ea. Nu avem neapărat nişte certitudini în bagajul nostru – avem credinţă, care este cu totul altceva – dar suntem dispuşi să trăim rigorile unui drum nou pe propria noastră piele. Ne-am săturat de vechea cale. Ceva n-a mers acolo. Am auzit că sunt oferte mai bune.

Desigur, multe căi din lumea asta duc la moarte. Din acest motiv, urmare a unei frici cât se poate de omeneşti, încercăm să trasăm noi cadrul în care o convertire este “de bine” sau poate fi catalogată cu acel cuvânt abuzat la greu în ultimul an jumate prin blogosfera evanghelică românească, apostazie. Cadrul este unul exterior, “obiectiv”, rigid. Este practica religiei mele. Nu pot să ştiu ce ai în inimă dar pot să îţi cer, dacă vrei să urmezi calea mea cea bună, să te conformezi în aspectele exterioare necesare: ridici o mână când ţi se spune, repeţi după mine o rugăciune, ai o mărturie în faţa comitetului şi apoi în faţa bisericii, eşti botezat şi … conversia s-a isprăvit! 100%!

Până la urmă, o convertire – privită ca fapt de viaţă ce lasă celor din jur acelaşi conţinut la vedere, măcar pentru o vreme – nu este o mare dramă, nici personală, nici comunitară. Este important ce se întâmplă înăuntru, care sunt dilemele cărora li s-a răspuns în urma acestei decizii şi care sunt cele încă nelămurite, ce aşteptări sunt acolo, cât de legitime sunt motivaţiile alegerii făcute … or, toate astea nu ne stau nouă la îndemână, celor care de pe margine aplaudăm sau hulim “reprezentaţia” de pe scenă. De aceea, mi se par ridicole şi complexul trădării, din partea taberei părăsite, şi euforia celor care se bucură pentru un suflet smuls de la pierzare: bucuria este mare în ceruri pentru unul singur care se întoarce la Dumnezeu, ne spune Mântuitorul. Aici pe pământ, îi primim pe noii creştini cu braţele deschise, cu speranţă, cu dragoste, cu credinţă şi cu o cât se poate de neîndurătoare chemare la oaste, în lupta cea bună a credinţei … Nu este nevoie de prea multe săgeţi ale celui rău să ne şuiere pe lângă urechi ca să vedem dacă avem lângă noi un camarazi de nădejde sau năluci. Alteori, după (zeci de) ani de muncă cot la cot, întru împlinirea aceleiaşi viziuni măreţe, afli că armăsarul de lângă tine era de fapt măgar sadea. Riscurile meseriei …

(va urma, poate)

Vorbim de un SF cu o aromă destul de pronunţată Equilibrium (2002), adică o ilustrare a unui viitor tulbure, într-un context segregaţional motivat de un pretext destul de fantezist; dacă în acest al doilea film menţionat, miza era cea a sentimentelor, a ducerii vieţii într-o reprimare totală a oricărei emoţii, în filmul de faţă avem de-a face, după cum şi titlul sugerează, timpul. Există şi corespondentul “clericilor”: “cronometrorii” ; nu lipsesc nici parveniţii, nici eroul mesianic, nici inevitabila justiţie din final.

Nu vă povestesc filmul: n-aveţi decât să-l vedeţi! Vă voi spune doar, ca să vă incit, că aici timpul devine o marfă (nici nu mai este nevoie de bani în această lume) şi că aproape toate întrebările clasice legate de felul în care noi oamenii ne comportăm vis a vis de chestiunea timpului mi-au trecut prin cap în cele 100 de minute cât a durat filmul: cum m-aş comporta dacă aş cunoaşte cât mai am de trăit, care sunt felurile – metaforic vorbind – prin care tratez timpul meu ca pe un obiect de schimb, de ce uneori mă grăbesc inutil (deşi, aparent, aş avea timp), de ce alteori pierd vremea fără rost deşi fiecare secundă mă arde prin importanţa ei, cât de preţioasă este viaţa mea când sunt la volan sau când înot, cu câte minute / ore / zile / ani îmi influenţez lungimea vieţii prin deciziile sănătoase sau nesănătoase pe care le iau în materie de alimentaţie, dacă ar fi sau nu plictisitor să ajung un centenar (cu un trup având condiţia fizică a lui Dyo de la 25 de ani!), cum ar fi să îmi gestionez precum aerul – adică la secundă! – timpul pe care îl am până când voi muri …

La toate astea vă puteţi gândi în timp ce acţiunea deloc impresionantă a filmului nu vă va solicita prea mult neuronii. În final, ajungând la punctul cuminant a poveştii, am râs în hohote gândindu-mă la ironia situaţiei în care mă aflam: priveam cu sufletul la gură, numărând secundele, o scenă de totul sau nimic, ca şi cum propriul meu ceas mi-ar fi spus că mai am câteva secunde de trăit. Măcar pentru asta, dacă nu vă plac întrebările de genul acelora de mai sus, şi tot merită să daţi douăzeci de lei pentru a vedea In Time.

Topul de mai jos, evident contestabil în unele detalii ale sale (ca orice top), are meritul de a ne reaminti de câteva filme de aur ale unei cinematografii care a reuşit adesea să se ridice deasupra contextului propagandistic în care a fost nevoită să se exprime. Nu am văzut decât o treime dintre ele, aşa că sunt foarte curios, mai ales asupra unora dintre titlurile care îl concurează pe marele Tarkovski … Oare unde poate un cinefil să găsească pe lumea asta şi altceva decât comedioarele cu Chichi Cean, seria Terminatoru’ şi aventurile steroizilor lui Stallone?

Alminteri povestea de dragoste dintre o pământeană şi un străin de ale noastre este una fermecătoare şi oferă nişte perspective interesante legate de un alt fel de iubire decât cel pe care îl întâlnim în filmele lui Woody Allen (de pildă, în Manhattan şi Crimes and Misedemeanors); ea compensează întrucâtva din insatisfacţia dată imaginea de ansamblu, fără însă să îl salveze din dulcea mediocritate în care a s-a scufundat destul de repede de la lansare.

Ratings (1-5): Artistic 2.5, Morality 3, Relevance 2; General 2.5

Este interesant că mergând pe această şosea simţi că eşti la înălţime, iar pe măsură ce eşti tot mai aproape de mare parcă nu îţi vine să crezi că vei găsi o localitate acolo. Şi totuşi, într-o zonă cu relief abrupt, pe un drum de acces cu multe serpentine şi privelişti ameţitoare vei ajunge într-o staţiune aşezată semeţ pe înălţimi stâncoase, asemenea unui amfiteatru antic, cu vedere la mare.

Parga este o bijuterie pe care grecii o datorează veneţienilor; aceştia au jucat odinioară un rol important cam pe întreaga costă vestică a Greciei. Mărturie stă în Parga şi castelul veneţian, nu foarte bine păstrat, din păcate; pe lângă asta a fost interesant să observ că accentul localnicilor greci de astăzi are în el o inconfundabilă mireasmă iataliană …

Este evident că din pricina spaţiului îngust de pe coasta stâncoasă a mării fiecare petec de pământ este foarte preţios în Parga. Găsirea unui loc de parcare în staţiune nu este deloc floare la ureche. Odată ce am reuşit să parcăm maşina, nu am mai folosit-o pe toată durata sejurului de patru zile. Nici nu am avut nevoie: staţiunea nu este foarte întinsă şi totul este, în general, la îndemână. Deşi nu am găsit cazare lângă plaja centrală – totul era ocupat! – din zona locuită a staţiunii nu aveam nevoie de mai mult de cinci minute pentru a ajunge la apă.

Am găsit de închiriat o mansardă cu o terasă imensă, cu vedere înspre cetate şi înspre staţiune, cu orizontul Mării Ionice în depărtări. Ca o notă specifică locului, pot să vă spun că localnicii sunt foarte prietenoşi şi amabili: atât gazdele, cât şi vănzătorii locali, chiar şi vecinii, parcă au conspirat la a te face să te simţi bine în orăşelul lor.

În timp ce preţurile de cazare la gazde este rezonabil, trebuie să vă spun că hotelurile şi studiourile sunt extrem de scumpe, îndeosebi cele aşezate pe stâncă, cu vedere (superbă!) la mare: sunt cele mai mari preţuri pe care le-am întâlnit, din acest punct de vedere, dintre toate staţiunile prin care am colindat până acum.

Staţiunea este plină de italieni şi de britanici; este şi acesta unul dintre motivele pentru care preţurile zonei sunt aliniate, destul de evident pentru cel care a mai fost şi prin alte locuri, buzunarelor occidentale. Animaţia de seară este impresionantă de-a dreptul, atât pe străduţele extrem de înguste din centru, cât şi pe faleză. Una dintre străduţele comerciale urcă încet înspre cetatea veneţiană. Măcar pentru priveliştea pe care o oferă asupra întregului orăşel, merită să urcaţi până acolo.

Parga dispune de mai multe plaje. Pentru că nu am folosit maşina în perioada de şedere de acolo, doar două ne-au fost mai la îndemână. Plaja centrală este una nu foarte lungă şi destul de îngustă, însă cadrul natural este unul de excepţie. Zona ei nordică este ceva mai pietroasă, în schimb, în cealaltă extremitate a ei, se poate face şi baie şi plajă în condiţii foarte bune. După vreo câţiva metri, la un nivel al mării de vreo 160 cm, se aşterne pe fundul mării un covor incredibil de verdeaţă şi tot felul de ciudăţenii acvatice fascinante. Dacă intraţi în apă înainte de ora 10 dimineaţa cu nişte ochelari de soare, aveţi ce vedea: un univers de o mare frumseţe, înfiorător pentru unii, dar cuceritor în sălbăticia lui, se aşterne privirilor curioase. Peşti coloraţi şi creaturi ciudate se asortează într-un peisaj care, odată cu aglomerarea de turişti în apă, dispar în larg până când vor avea curaj să reapară în liniştea dimineţii următoare …

Cea de-a doua plajă este situată într-un cadru natural de excepţie însă, din păcate, atât nisipul cât şi intrarea în apă sunt neprimitoare, pe pietre asemănătoare balastului pentru construcţii. Dezastru! Nu am făcut plajă acolo, în schimb ne-am bucurat de frumoasă plimbare în zonă, la lumina lunii, pe fundalul zgomotului valurilor rostogolite printre stânci …

O barcă gonflabilă este de nepreţuit în zona plajei centrale din Parga. Insula mare din mijloc poate fi vizitată; de asemenea stâncile care ies din apă în diferite locuri sunt şi ele foarte interesante.

Dacă vreţi să folosiţi maşina din dotare, poate că merită să mergeţi pe plajele Krioneri şi Valtos, deşi cea de-a doua s-ar putea să nu ofere mai multe satifacţii decât plaja centrală a oraşului, din câte am observat.

Parga este o staţiune foarte romantică: o recomand fără rezerve celor ce merg în luna de miere aşa cum o recomand de altfel şi familiilor tinere (ca a noastră!). Nu este un loc în care să te poţi plictisi şi pentru fiecare pretenţie, de la mic la mare, se poate găsi un leac în acest incredibil colţ de rai cu rezonanţe medievale …

Mai multe imagini din Parga pot fi văzute şi AICI.

Se separă tot mai mult taberele beligerante. Se dau “Like”-uri şi “Unfriend”-uri, se curăţă blogroll-urile de paraziţi, se moderează comentarii incomode, se trimit scrisori de (ne)prietenie. Se scot de prin beciuri insalubre arme ruginite, otrăvuri fabricate de terţii Securităţii; se desfac în văzul lumii răni vechi, deja infectate, mustind a puroi de neiertare, a fire pământească îmbrăcată în sărurile batjocurii faţă de crucea lui Cristos.

Se calcă în picioare cuvinte şi, mai grav, valori. Se demască astfel, ruşinos, incalificabil, absenţa unor virtuţi creştine, semn a unei amprente a lucrării Duhului între noi.

Mă gândeam, în timp pe priveam la lista de cuvinte pe care intenţionez să le adaug în dicţionarul meu subiectiv, ce s-a întâmplat cu acest diamant de mare preţ într-o lume tot mai adâncită în virtual, ruptă din ce în ce mai serios de realităţile vieţii. Chiar, oameni buni: ce s-a întâmplat cu prietenia?

Departe de a fi o legătură indestuctibilă între inimi care bat în armonie, animate de o iubire care îmbogăţeşte în semnificaţii un concept adesea (şi pe nedrept) focalizat pe relaţia dintre un bărbat şi o femeie, ea tinde să devină un fel de consfinţire a apartenenţei în acelaşi ţarc, resemnare colectivă în forme sarbede, fie ele confesionale, sociale sau care ţin de pasiuni comune în ce priveşte petrecerea timpului liber. Din această cauză, prietenul din ziua de astăzi nu mai este aşa uşor de identificat, folosind criteriile de odinioară, ale bunicilor noştri (din păcate, viaţa în comunism a otrăvit fără putiinţă de vindecare atâtea relaţii ale părinţilor…).

Prietenul de astăzi nu se mai cunoaşte la nevoie, ci la literă şi la epoleţi. El nu este unul care încearcă să îţi înţeleagă umblarea, cu bucuriile şi suferinţele ei, ci unul care veghiază asupra ta ca nu cumva să fi încălcat consemnul clubului în care, n-ai ce să-i faci, amândoi v-aţi angajat să cotizaţi.

Prietenia lui se circumscrie proiectului comun. Cum cade proiectul, cum se fac ţăndări şi resorturile relaţiei pe care ţi-a oferit-o. Va uita de tine la cinci minute după ce s-a bătut ultimul cui sau după ce şi-a luat zborul înspre alte şantiere mai profitabile.

Paradoxal, prietenul, deşi are drept să monitorizeze în permanenţă amplasamentul tău în cadru, este gata să considere drept un afront personal – până la “declaraţie de război” – încercarea ta de a-i corecta derapajele de comportament. Pentru el contează ideologia căii asumate, nu etica umblării pe ea.

Prietenia oferită de el se volatilizează, tristă ca o zi de noiembrie fără zăpadă, la uşa dogmei scrise sau instituite prin tradiţie. Va trebui să îl înţelegi: este o problemă de conştiinţă pentru el, să ţină sus o practică moştenită din vechime, pentru care nu are argumente în ce-i priveşte fundamentarea. Interesant: nu vede nici o problemă în a-ţi întoarce spatele pentru că “ai comis-o” şi a în se alia celor care te pun, într-o dulce voluptate inchizitorială de care numai o turmă se poate bucura, la zidul infamiei.

Până şi imperativele vremurilor i-au modelat oferta prietenească. Dacă îţi cântă la nuntă, o să trebuiască să-l plăteşti, că toate-s pe bani în ziua asta (e criză, nu ştiai?). Ia şi pielea de pe tine – tot din prietenie – când e vorba să îţi facă o favoare. Una dintre cele mai triste expresii pe care m-am simţit nevoit să o spun unui “prieten” odată, pentru că îl vedeam că dă înapoi în a mă ajuta la ananghie, a fost “nu o să-ţi rămân dator” …

Reţelele de socializare şi blogurile nu fac altceva decât să dilueze şi mai mult această nobilă calitate de prieten. Sau poate doar să o redefinescă într-un context nou. Rezultatul este în mâinile noastre. Avem “prieteni” pe Facebook – cruntă amăgire adesea – şi legăm relaţii prieteneşti pe bloguri, unele care biruie distanţe de mii de kilometri. Din fericire, unele relaţii încropite prin intermediul spaţiului internautic s-au dovedit suficient de solide pentru a rezista diverselor provocări. Din păcate, iată că apar şi astfel de bloguri care nu fac altceva decât să tulbure apele, să transforme prietenia într-o relaţie de gaşcă, supusă irefutabil imperativelor ideologice ale momentului. Se pare că ele “prind” la public, au vânt din pupa; nu este însă un vânt de genul celui cu care Mântuitorul îi ilustra lui Nicodim lucrarea naşterii din Dumnezeu în Duhul, ci vântul sec al uscăciunii spirituale, simptom alarmant al lipsei de alimentaţie sănătoasă cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu …

Sunt ispitit să privesc cu suspiciuni, cu mari rezerve, la oricine are curajul să mi se recomande drept prieten. Asta pentru că am cunoscut eu personal – sau i-am văzut pe apropiaţi ai mei suferind din cauza unor astfel de oameni – prieteni care mi-au oferit o relaţie după modelul caricatural pe care l-am sugerat, în câteva propoziţii, mai sus. În plus, văd că în spaţiul blogosferic prietenia devine un instrument de chemare la oaste, o goarnă a unor isterici care nu au altă plăcere pe lumea asta decât aceea de aceea de a semăna furtună şi de a savura priveliştea, deloc îmbietoare pentru lumile care stau martore la măcel, eroilor căzuţi la datorie.

Prieteni de conjunctură. Prieteni de dogmă. Prieteni de cazarmă.

De astfel de prieteni m-aş lipsi oricând, fără regrete.

Alte oferte?

Am început prin a evidenţia o primă trăsătură a gândirii existenţialiste în filmul lui Robert Redford, una legată de condiţia omului într-un Univers rece, insensibil, chiar absurd uneori. Omul se simte aruncat într-o lume neprietenoasă, potrivnică; viaţa devine un inamic căreia el trebuie să îi facă faţă prin angajamente ferme, opuse cursului normal al evenimentelor.

După stupidul accident, unul care va lăsa urme grele în viaţa tinerei fete, Annie ia decizia de schimba ceva în noua ordine instaurată în lumea fiicei ei, în relaţie cu Pilgrim, calul ei, traumatizat şi acesta, dar şi în cadrul familiei sale. Această decizie implică printre altele şi o călătorie, deloc uşoară, împotriva voinţei fiicei, până pe cealaltă parte a Americii, în Montana, la un îmblânzitor de cai care nici el nu este foarte dispus să îşi pună în negoţ abilităţile.

Se vor întâlni aici caractere diferite, atitudini opuse în faţa spectacolului vieţii: dârzenia unei luptătoare cu resemnarea încăpăţânată în faţa şansei oarbe, determinarea de a mişca angrenaje importante în lumea înconjurătoare cu retragerea în “afară”, la o expunere minimă în relaţii cu alţi oameni, lipsa de bucurie – rezultat al unei atitudini de învins – cu  zâmbetele unor oameni care nu luptă, dar se bucură din plin de farmecul unor momente speciale de familie la capăt de lume …

Mă voi opri acum asupra unei teme cât se poate de concrete, în care o perspectivă existenţialistă asupra vieţii poate fi observată mai în detaliu: iubirea. Existenţialismul a început şi s-a dezvoltat ca sistem de gândire alunecând preponderent pe o cale care are de-a face în primul rând cu adevărul subiectiv. Or, această problemă îl conduce pe om fie spre o analiză serioasă a conceptului de credinţă (cale reprezentată în chip strălucit de Kierkegaard), fie în explorarea fundamentelor pe baza cărora mai putem vorbi despre speranţă în această lume (cale deschisă în filosofie de către Nietzsche). Iată cum, dintre cele trei virtuţi cardinale (cel puţin ale spaţiului creştin), iubirea a rămas oarecum în plan secundar. Nu veţi găsi prea multe pagini semnificative despre iubire în operele gânditorilor existenţialişti, nu pentru că le-ar fi fost indiferentă acestora, ci mai degrabă pentru că ea, iubirea, se trăieşte plenar numai în condiţiile în care omul şi-a definit paşii în privinţa celorlalte două virtuţi.

Iubesc pentru că cred, ar spune un existenţialist aflat pe urmele filosofului danez care este creditat, în general, ca părinte al existenţialismului.

Iubesc pentru că sper, ar spune unul care ar alege să suprime consecinţele (aparent) nihiliste ale căii existenţialiste atee în asumarea subiectivă a unui bob de nădejde care să îi dea sens vieţuirii pe astă lume.

Dincolo de aceste definiri, cum e cazul şi cu The Horse Whisperer, iubirea se întâmplă, inexplicabil, din greşeală, în ciuda unor precauţii luate în prealabil, fără ca omul să poată face ceva în acest sens. Este impresionant să observi cât de mult s-a încetăţenit această concepţie în mintea omului modern: iubirea este un accident care vine peste viaţa ta şi, fără să te întrebe ce vrei, te conduce pe căi care înainte nu erau nici măcar opţiuni ipotetice pentru tine. Filmele lui Woody Allen – deloc străine existenţialismului – abundă în astfel de situaţii – vezi Manhattan, despre care am scris AICI. Din punct de vedere existenţialist, iubirea nefundamentată pe credinţă sau pe speranţă, ci doar rezultată în urma unor ciocniri aleatorii, este iadul pe care trebuie să îl suporte cei ce se resemnează să lase vieţile să-i trăiască pe ei şi nu invers.

Previzibil oarecum, Tom şi Annie se îndrăgostesc. Nu şi-au dorit asta. Annie este căsătorită cu un bărbat de treabă, iubitor, înţelegător, un tată minunat; are o fiică pe care o iubeşte şi o carieră în New York. Cu toate astea pare dispusă să renunţe la toate din cauza acestei iubiri pentru un om dintr-o cu totul altă lume decât a ei. Este gata să schimbe un drum de o viaţă, pe un altul, necunoscut, excentric, care nu are cu ce să o atragă (e “prea mult spaţiu” şi pentru ea acolo, în Montana). Toate astea pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat pe care nu l-ar fi întâlnit niciodată dacă nu ar fi fost un concurs de împrejurări care să îi aducă pe cei doi împreună.

Mai mult, un gând nu-mi dă pace în timp ce mă gândesc la astfel de situaţii: că ceea ce s-a petrecut acolo în Montana– oare de ce am zis “previzibil”? – s-ar fi întâmplat oricum, şi dacă în loc de un personaj ca Robert Redford, ar fi fost unul după calapodul lui Richard Gere, Dustin Hofman sau … Denny de Vitto. Iubirea aceea din Montana pare să se supună unor legi ale naturii care încă ne scapă, da, legi ale aceluiaşi Univers impersonal, nepăsător, care nu ne lasă să cădem de la înălţimea de zece metri fără să ne frângem în mod tragic oasele sau să ţinem capul sub apă mai mult de câteva minute fără să dăm colţu’ …

Chiar şi aşa, o astfel de iubire ne poate pune în faţa unor angajamente. Annie va lua o decizie, una dureroasă, care va cere un angajament real – de sacrificiu – faţă de calea aleasă.

Acesta este unul dintre mesajele filmului, în dulcele stil existenţialist al veacului: lumea în care trăim ne confruntă adesea cu situaţii în care va trebui să alegem ceea ce credem că este bine, în detrimentul a ceea ce simţim. Vom fi confruntaţi cu ocazii în care vom avea de ales între a ne onora angajamentele deja luate sau a accepta oferte atrăgătoare apărute mai târziu. Lipsa de loialitate faţă de un angajament încă valid, motivată de conjuncturi noi, este una din fiicele ingrate ale nihilismului. Nu cred că e o cale dezirabilă pentru prea mulţi oameni ai zilelor noastre.

Dimpotrivă: loialitatea, credincioşia, dedicarea pe care o cale asumată – fie prin credinţă, fie dintr-o speranţă anume – le cere celor ce o umblă sunt mult mai de dorit între noi, în politică, în economie, în societate … în biserică. E de preferat să lupţi, chiar în arena publică, cu unul care are idei greşite, dar este loial unor principii, decât să ai de-a face cu inamici oportunişti care îşi schimbă ideile după cum bat vânturile. Este esenţial să ai ca păstori peste biserică oameni care se dovedesc loiali familiilor lor, în primul rând.

Aş putea continua astfel, mult şi bine. Aţi prins, sunt convins, ideea. Iată cum un film secular poate să propună teme interesante de reflecţie pentru un creştin. Nu trebuie să fim de acord cu Sartre, cu Nietzsche, cu Camus … nici măcar cu Kierkegaard (care a fost, orice s-ar spune, un creştin devotat), ca să învăţăm câte ceva din ceea ce existenţialismul a propus lumii ca drum de urmat în viaţă. Iar aceste frânturi de absurd, de lipsă de sens, de subiectivitate şi de disperare, vecine uneori în chip primejdios cu nihilismul, din producţii populare precum The Horse Whisperer ( la care aş putea adăuga şi alte titluri asemănătoare; poate o voi face în viitor) cred că ne întreabă şi pe noi cât de serioşi suntem noi faţă de Calea pe care afirmăm că am păşit prin Cristos, cu frică şi cutremur …

Nu pot să nu mă întreb în astfel de ocazii, în care sunt onorat, de ce mi se întâmplă asta, cu atât mai mult cu cât nu acesta a fost un scopul – nici măcar secundar – care să mă călăuzească în activitatea de bloger. Luminile rampei, chiar în varianta lor virtuală, mă incomodează; sunt un scenograf, nu un interpret al piesei. Aşez cu răbdare, cu meticulozitate, cu pasiune uneori, piesele de decor, aranjez cadrele, decorez … toate astea pentru a-i aplauda la final, împreună cu sala, pe merituoşii artişti care au dat sarea şi piperul operei reprezentate.

Munca din fundal, din zona ce nu prezintă interes pentru radarele lumii, are şi ea, dacă nu credeţi, propriile ei recompense. Mi-am amintit de acest lucru citind o postare de-a lui Dănuţ Mănăstireanu despre ucenicizare, despre decizia lui de a fi mai puţin public în lucrare, în folosul unei mai eficiente ucenicizări. Îi cunosc pe unii dintre cei ce un trecut prin şcoala lui Dănuţ şi îi spun lui, şi vă spun şi vouă cititorilor, că s-a meritat. Sunt convins că satisfacţia de a auzi mărturiile unor oameni care au ajuns cu adevărat nişte lumini în această lume, în urma lungului, anostului şi anevoiosului drum al ucenicizării personale, depăşeşte în cazul său orice apreciere despre prestaţiile de amvon sau de tribună, oricare ar fi aceasta. Greşesc, Dănuţ?

În cazul meu, revenind la activitatea de blogger, una zgârcită în compensaţii sau satisfacţii care să poată pondera timpul şi energiile investite, ea este, în esenţă, una de fundal. Încerc să vă ofer un decor, însă nu unul pe care să-l puteţi aprecia dintr-o privire: de fapt … un puzzle. Vă dau piesele: cum probabilitatea ca ele să compună prin şansă o imagine coerentă este infimă, munca de a le asambla vă revine vouă. Rezultatul nu are de-a face cu Dionis Bodiu, cel care este din punct de vedere al “moţului public” cam tot pe acolo pe unde era prin 2009 când nu avea blog, ci cu dreapta credinţă afirmată, cu împliniri şi (unele) nereuşite, pe Frică şi cutremur.

Înţeleg de ce a primit Teofil această distincţie. Drezina ne prezintă în mod constant articole consistente, bine elaborate, provocatoare, inteligente. Îi citesc postările – de regulă prea lungi în raport cu normele recomandate de bloggeri de succes – cu plăcere şi cu un real interes. Drezina este unul dintre blogurile evanghelice care nu numai că nu ne face de râs în spaţiul blogosferic românesc, ci propune o ştachetă a calitaţii discursului şi a promovării ideilor căreia puţini dintre noi putem (dacă reuşim!) să îi facem faţă. Un astfel de demers trebuie preţuit, încurajat şi promovat. Din această perspectivă, alegerea sa pentru premiul Thymos mi se pare cât se poate de inspirată.

În ce priveşte Frică şi cutremur înţeleg şi eu de ce am primit această apreciere, măcar în parte. Spre deosebire de Teofil, care abordează în profunzime subiecte ce ţin mai mult de “viaţa cetăţii”, eu adun într-un ghiveci adesea greu de asimilat oportunităţi pentru reflecţii subiective şi provocări la observarea mai atentă, măcar pentru câteva momente, unor fragmente de existenţă: gânduri evanghelice şi/sau ortodoxe, idei năstruşnice (nu neapărat de-ale mele), metehne mai mult sau mai puţin evanghelice, peisaje de pe la noi sau de pe aiurea, nedumeriri existenţiale, armonii de-ale “lor”, fraze şi parafraze, asumări şi trădări, toate pe o cale imperfectă, din care nu au lipsit împleticelile şi prea lungile popasuri asupra unor nimicuri sfinţite … Frică şi cutremur, după cum numele sugerează, nu poate fi un blog al liniştii, ci al ciocnirilor, al coliziunilor (în general) controlate între oameni, idei şi prejudecăţi. Toate astea, le spun acelora care nu au observat, pentru ca ridicându-ne de pe caldarâm şi vom fi lepădat de pe noi straiele adversităţilor ideologice, să ne îndreptăm privirile spre Căpetenia desăvârşirii noastre şi să ne lăsăm cu toţii, indiferent de călimara confesională de care ne ţinem, transformaţi de acelaşi Duh. Mă gândesc că pe aici trebuie să fi fost sarea şi piperul care au făcut acest blog apreciat de către cititori atât de diverşi după vorbă şi după port …

Ca să nu iau din timpul de emisie al prea-alesului Teofil: mulţumesc pentru apreciere, atât lui Alin, cât şi celorlalţi care m-au încurajat adesea în activitatea de blogger! Nădăjduiesc că Domnul ne va da sănătate şi înţelepciune fiecăruia dintre noi pentru a nu ne opri pe drum; calea din faţa noastră e tare lungă iar străbaterea ei cu folos cere consecvenţă, integritate, pasiune şi, nu în ultimul rând, har. Domnul să ne ajute pe fiecare să ne bucurăm de abundenţa acestor lucruri, nu numai în ce facem pe blogurile noastre, ci şi în viaţa de toate zilele!

Dyo