Iadul e pavat cu petale

Iadul e pavat cu petale

Ni se spune tot mai mult în zilele astea că unul din ingredientele cheie în procesul dezvoltării personale – în educația formală, în ucenicie sau în alte forme ce se bazează pe interacțiunea directă între un învățător și un ucenic – este modelarea în învățăcel a unei imagini pozitive despre sine și a unei încrederi de nezdruncinat în capacitățile sale: „hai că poți”, „ești deștept”, „ai încredere în tine, căci așa vei reuși”, „uită-te la ce ai izbutit, nu lua în seamă eșecurile”, „totul are loc în mintea ta”, „trebuie doar să crezi” (nu și să pui osul la treabă?) etc, etc, etc. Vedeți, li s-a spus de prea multe ori acestor învățăcei că nu au atins baremul, li s-au subliniat cu roșu în caiet greșelile făcute și au fost listați sub linia de admitere la examene, or ei pot să învețe doar dacă drumul stimei de sine le este pavat cu petale de flatări și de încurajări. Să-i felicităm pentru ocuparea ultimului loc, să le spunem că sunt mult mai deștepți decât par și că pot deveni orice le doresc rărunchii. Aceasta e cheia educației, cică.

Sudoarea frunții, înfruntarea obstacolelor, sacrificarea lucrurilor mărunte și de moment în vederea urmăririi unor scopuri mărețe și pe termen lung și recunoașterea nereușitelor ca … nereușite, ei bine, toate astea nu mai fac parte din rețeta succesului pe care i-o predicăm învățăcelului din zilele noastre.

Ce s-a ales în lumea asta de ucenicie, de inițiere, de aventura cunoașterii și a cuceririi lumii? Unde sunt noutatea și bucuria, cele două ingrediente despre care Mircea Eliade spunea că sunt constitutive ideii de ucenicie creștină? Praf se făcură, căci redutele de odinioară sunt privite astăzi ca monumente ale incorectitudinii, or ca pretexte pentru implementarea de noi reglementări și normative. Până și monomitul lui Campbell, odinioară sarea și piperul oricărei aventuri povestite pe ecranele lumii, pare căzut în dizgrație astăzi, o dovadă fiind, printre altele, și asaltul nemilos pe care îl vedem în filme asupra tradiționalei paradigme relaționale între maestru și ucenic (vezi, de pildă, The Last Jedi, un film cu un profund mesaj anti-ucenicie, cu ecouri culese din … Kung Fu Panda).

De unde, până nu demult, omul a dobândit în minte și în inimă, toate câte le-a găsit vrednice de adunat, prin disciplină, prin luptă, prin sudoare și prin înfruntarea tuturor adversităților pe care viața, în generozitatea ei, i le-a așternut pe cale, astăzi această cale îi este refuzată celui ce se presupune că ar trebui, cândva, să înfunte viața, lumea și provocările devenirii. I se refuză hrana cea tare a competiției; excelența este tot mai mult o pretenție discriminatorie, subordonată imperativului diversității; termenul de garanție al fiecărui suflet de pe acest pământ pare să fie tare scurt, din moment ce până și un cuvânt nepotrivit – un pronume, de pildă – i-ar putea produce daune. Hrănit exclusiv cu laude, ferit de orice mesaj care i-ar putea provoca imaginea de sine și declarat câștigător chiar în absența derulării competiției, el nu are nici o șansă să cunoască bucuria aceea, pe care biruința în luptă ți-o dăruie, iar în condițiile predictibilității fiecărui drum al acestei lumi (reglementat, nivelat și pavat pentru o cât mai lină decolare spre nicăieri) nici de noutate nu mai poate fi vorba.

Tânărul zilei de astăzi este asemenea unui sportiv pus să alerge în cerc, pe o pistă fără linie de start și fără linie de sosire, într-o competiție fără combatanți și pentru un premiu pe care nu l-a văzut nimeni, dar despre care toți știm că există, cam tot așa cum știm și că Moș Crăciun este real.

Ne mirăm atunci că ”Like”-ul e pâinea lui de toate zilele? Să îndrăznească cineva a i-o smulge dintre dinți …

Anunțuri

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Vacanță în Halkidiki (1) – Posidi

Vacanță în Halkidiki (1) – Posidi

În urmă cu vreo nouă ani, cu prilejul vacanței petrecute în Kalithea, am făcut și câteva incursiuni de cealaltă parte a celui de-al treilea braț din Halkidiki, Kassandra, mânați de o nepotolită foame după apusuri de soare grecești. Siviri a fost prima localitate întâlnită pe coasta sudică, cu o plajă cochetă, corectă, cu apus … Totuși, curiozitatea ne-a împins să mergem câțiva kilometri mai spre est, până în Posidi, unde am și făcut o baie bună în asfințit. M-au impresionat două lucruri aici: zona foarte bună pentru explorări subacvatice și peisajul, cu acele vile cocoțate pe niște culmi stâncoase, care în bătaia soarelui dau bine în fotografii. Mi-am zis atunci că o să revin în acest loc, măcar în trecere. Am făcut mai mult de atât; anul acesta am revenit în acele locuri, unde am petrecut câteva dintre cele mai frumoase zile ale concediului nostru din 2017 în Grecia.

61

Coasta de sud a brațului Kassandra este presărată cu sate de vacanță de mici dimensiuni și liniștite; zona de nord, cu Afysos, Kalithea, Hanioti și Pefkohori, este mult mai animată, mai gălăgioasă, dar și mai scumpă. Ideea de bază, în general, este că, având mașina la dispoziție, poți să explorezi mai mult din ceea ce oferă întregul braț, fie pentru cumpărături, în stațiuni precum Kalithea și Hanioti, fie pentru plaje liniștite (cum sunt majoritatea celor sudice, împreună cu Posidi), fie pentru aprovizionare în magazine de gen Lidl și Masoutis.

În acest an am decis să încercăm ceva nou: booking.com. Dacă în trecut mergeam la fața locului și căutam cazări la privați, întrebând prin magazine, acum am avut toată vacanța rezervată încă din România (inclusiv opririle de tranzit din Bulgaria). Avantaje: ești liniștit, știi unde vei merge și că ai asigurat un acoperiș deasupra capului. Am ales cazări evaluate la cel puțin 8.00, pentru că am învățat, din experiență, că aceasta este limita de jos acceptabilă pentru noi. Principalul dezavantaj, neconfirmat încă printr-o verificare meticuloasă, este că e posibil ca să te coste mai mult, prețurile nefiind negociabile.

28

Așadar, am găsit câteva oferte interesante pe booking pentru coasta de sud a Kassandrei, foarte bine apreciate de către turiștii care au trecut pe acolo. În cele din urmă, am ales Villa Panorama Studios, încercând să împac mai multe deziderate într-o singură lovitură: o locație faină și cu plajă bună, un raport bun preț-calitate, o zonă mai liniștită – care, totuși, să ofere acces la niște magazine alimentare decente – și, nu în ultimul rând, niște apusuri de soare la îndemână. Este o alegere pentru care am primit felicitări din partea „echipajului”, în multe privințe așteptările fiindu-ne depășite.

32

Proprietarul, Christos, este un tip simpatic și foarte prietenos. Ne-a făcut o primire călduroasă și ne-a dat niște ponturi excelente legate de plajă și de împrejurimi. Într-o engleză simpatică ne-a povestit că a călătorit prin România (inclusiv prin Sighișoara!) și că i-a plăcut în special Transilvania. Din munți, zicea el, cum cobori spre Bucharest … katastrof. Zicea că era prin zonă când s-a întâmplat tragedia de la Colectiv … mă rog, ideea este că e genul de gazdă cu care interacționezi, care te întreabă din când în când cum te simți și care îți stă la dispoziție pentru orice problemă ai avea-o în timpul sejurului. Se pare că și-a făcut o reputație printre turiștii români din moment ce, dintre cele 8-10 camere ale pensiunii, cred că cel puțin jumătate erau ocupate de către ai noștri. Despre condiții, ce să zic: un studio de patru persoane, curățel, dotat cu de toate. Vederea din balcon – unul de dimensiuni generoase – este spre o pădure, iar în depărtare se vede marea.

15

Suntem la etaj, camerele de la parter fiind preferate de către turiștii care vin cu copii mici. Unul din momentele mele favorite ale zilei, cafeluța de dimineață, este savurat aici din plin. Singurul minus îl constituie calitatea ceva mai slabă a wifi-ului (dacă, în adevăr, acest fapt este un inconvenient).

04

Vila este cocoțată taman pe dealul ce îmi rămăsese în minte de acum nouă ani. Accesul cu mașina se face pe un drum îngust, înclinat la vreo 15 grade, poate chiar mai mult; dacă la urcare întâlnești o altă mașină, hm, ai încurcat-o și mai mult ca sigur că trebuie să uiți de prioritate, căci nu prea văd cum va putea respectivul aflat în coborâre să urce cu marșalierul.

Prima îngrijorare: o să avem ce merge până la plajă! Mă vedeam deja făcând kilometri cu barca în spinare …

05

Nu e chiar așa. Într-adevăr, suntem pe stâncă, iar de pe marginea ei nu vezi urmă de nisip, ci doar o prăpastie împădurită coborând abrupt în mare. Numai că, ni se spune, coborând pe o cărare printre copaci și stânci, se ajunge la o plajă secretă, micuță, cunoscută de puțini turiști.

24
La coborâre …

Christos nu face economie de superlative: e o plajă perfectă, discretă, curată, cu apă care niciodată nu cunoaște curenți reci și care, indiferent de starea vremii din sezon, are aceeași temperatură și este la fel de bună pentru îmbăiat. Nu vom mai găsi alta la fel!

22
… și la urcare

Confirm: a fost una dintre cele mai plăcute experiențe de plajă și baie în mare din Halkidiki!

31

În Grecia am mai avut parte de plaje amplasate în decoruri de vis (Milopotamos, Nidri, Parga, Paleokastritsa), plaje cu apă curată și lină (Neos, Marmaras, Agios Gordios, Kala Nera, Napflio, Potos) sau întinderi de nisip liniștite (Sikya, Agios Giorgios Nord-Corfu, Keramoti), dar asta parcă adună tot ce e mai bun din fiecare! Da, ai de coborât și, mai ales, de urcat, dar își merită fiecare treaptă.

21

De fapt, cu toată greutatea urcușului, mie mi-a plăcut traseul spre plajă.

27

Pădurea ni se arată într-o desăvârșită dezordine naturală, iar jocurile de culori datorate soarelui și apei mării, abia întrezărite printre crengi, în vale, mi s-a părut de-a dreptul fascinant.

25

Rareori, așa cum ne-a și avertizat Christos, găsești mai mult de cinci oameni pe plajă (în weekend vin ceva mai mulți). Clienții hotelului de pe stâncă (Thea) preferă, din câte s-ar părea, piscina.

23

Apa este curată, caldă, limpede. Am stat aproape tot timpul în apă, așa că nu m-am prea bronzat. 🙂

81

Pe lângă stânci se pot face scufundări și explorări în voie, peisajul subacvatic fiind fascinant și înfricoșător deopotrivă. Citește în continuare „Vacanță în Halkidiki (1) – Posidi”

Răzbunarea memoriei

Cândva, nu de mult – fără a putea să indic un anume moment, promit să mai cercetez problema – s-a întâmplat minunea: din recuperatori ai istoriei ne-am transformat în creatori de memorie. Tot ce facem acum, atât în privința mijloacelor de stocare, cât și în ce privește mijloacele de expresie, este memorie construită. Filmele nu ne spun cum au fost lucrurile, ci cum le vom percepe. Știrile nu ne spun ce s-a întâmplat, ci ne aduc aminte de toate cele câte ni se pot întâmpla mâine. Nu vi se pare ciudat că, parcă,  dintre toate câte trec prin fața ochilor noștri cel mai repede le uităm pe cele transmise live?

Nici o rememorare nu mai este credibilă zilele astea, nici mărturiile prin viu grai, nici cele înregistrate pe diferite suporturi. În schimb, avem încredere în prezentare, în spectacol, în close-up ori în panoramă, în fondul sonor adecvat, în gazda emisiunii. Credem în emoția distribuirii.

Ce urmează? Hm. Poate să devenim noi înșine materia primă a memoriei, creați și modelați de aceasta. Să nu-mi ziceți că nu există temeiuri tehnice pentru aceasta: așa s-a zis și despre zbor … și iată-ne purtați pe calea aerului în toate direcțiile!

Händel de Întrupare (6)

N-aveți timp, știu, Crăciunul ne-a împresurat de peste tot, pe dinapoi și pe dinainte, ne știe, ne îmbie, ne umple de spirit, ne ține captivi mersului vremurilor. Cine are vreme de Händel acum?

Totuși, după oribilul concert no.5, compozitorul germano-englez revine în forță cu o suită specială de momente atent meșteșugite și montate cu o meticulozitate cinematografică într-un întreg cu mult, mult sens. Numai răbdare să fie, restul ne așteaptă acolo, în fiecare armonie, în fiecare măsură.

Iar în acest întreg, miezul îl constituie secțiunea mediană Mussete: Largetto (pe la 5:32 dacă n-aveți timp/răbdare să-l ascultați în întregime). E o mișcare plină de pace, așa cum sunt nopțile alea de Crăciun ale copilăriei, întreruptă la un moment dat de un energic galop baroc, reprezentativ poate pentru ceea ce a devenit Crăciunul azi, alergătură, agitație, stress … pentru ca apoi să ne întoarcem la pacea aceea.

Poate nu ne bucurăm de ea în trafic sau pe la cozi în magazine, dar în mod sigur ea ne poate cuprinde inimile atunci când plecăm urechea la ceea ce are să ne spună Cel viu …

Ce urmează? O luptă-i viața, deci te luptă. Nu vă povestesc: plecați urechea! 🙂

Oferte de nerefuzat – preoţie

Observ o obsesie în conversațiile evanghelice despre preoție (universală sau particulară, nu contează), anume că ea este definită prin prisma accesului  unei lumi într-o alta, în general de jos în sus, adică dinspre om spre Dumnezeu. De regulă, ni se spune “Suntem preoți pentru că avem acces direct la Dumnezeu” , “Nu avem nevoie de intermediari” etc.

Două nuanțe lipsesc din majoritatea acestor discursuri.

Prima constă în observația că, dacă tot este să vorbim despre acces, preoția are de-a face deopotrivă și cu accesul lui Dumnezeu în lumea oamenilor, cel puțin așa reiese din investirea relatată pe paginile Exodului (19:4-6). Voia Tatălui se face pe pământ (și) prin preoții Săi, hirotonisiți sau nu. Preotul este (și) facilitator al accesului lui Dumnezeu între oamenii Săi. Se schimbă datele problemei, nu-i așa?

A doua observație, strâns legată de prima: preoția nu este un hatâr, o stare primită sau dobândită printr-un concurs sau în urma unui interviu, o funcție de felul celor pe care le avem în lume, ci o chemare la slujire. Și poate că nici nu contează atât de mult în înțelegerea preoției accesul meu la Dumnezeu – acea intrare la Tatăl despre care, apropos, Scripturile pomenesc întotdeauna la plural, pentru că nu se face în solitudine, ci în comunitate, CA TRUP – cât slujba și responsabilitatea ce mi-au fost încredințate, acelea de a înlesni accesul aproapelui meu la Cel Preaînalt. Mergeți în toată lumea este, printre altele, și o extrem de mobilizatoare enciclică preoțească.

Mai poftește careva să fie preot? Universal de alt soi?

Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.