Orizont bethleemic: astăzi, acolo unde noi …

Cel ce crede că poate întâlni divinul oriunde și oricum, nu-L  va întâlni niciodată. Pe de altă parte, cel ce crede că întâlnirea cu Cerul are loc numai în anumite locuri și doar în momente bine precizate (duminică dimineața, de obicei, cam pe la zece) trăiește cu adevărat doar preț de vreo două-trei ore pe săptămână, căci restul e un fel de stand by spiritual, ca o potențială – dar nerealizată – conexiune la un wifi securizat.

Cel căruia „acea întâlnire” îi e suficientă sau care trăiește numai pentru întâlnirea ce va să vină își duce viața asemenea unui gadget căruia bateriile îi asigură un răspuns decent provocărilor acestei lumi crude și rele, preț de vreo șase zile. Bateria e garantată pe viață.

Cam puțin, nu?

Probabil de aceea Dumnezeu a ales un alt loc de întâlnire: în voi.[1] Acolo unde vă întâlniți în Numele Meu. Oricând.

Căci viața creștină însăși e întâlnirea.

[1] subliniez: nu „în tine”, nici „în mine”, căci astea sunt decât alte mijloace de a strâmba lumina simțirii teologice

 

Picătura de la miezul nopții

Pic!

Trecuse bine de miezul nopții când apa își făcu loc pe dușumea, pe sub paturi, inundând întreaga suprafață a dormitorului. Unul dintre ei, cel care avea patul cel mai apropiat de ușă, fu primul care se trezi. Aprinse lumina, iar apoi, după o privire lămuritoare aruncată în jur – apa se răspândise în toată încăperea – începu să strige:

– Fraților, treziți-vă! Ne scufundăm!

S-au trezit destul de repede câțiva dintre ei, tot așa, buimăciți și speriați.

– Cum să ne scufundăm? Îți arde de glume? se desmetici unul dintre ei. E o inundație. Mai mult ca sigur că au dat apele în afară, de sus de la lac …

De undeva din colț, însă, o altă voce îl întrerupse:

– Nu v-am spus eu zilele trecute că Citește în continuare „Picătura de la miezul nopții”

Meryl Streep a ales. Americanii, de asemenea …

Unul din marii învinși ai alegerilor americane, într-un mod poate mai dureros decât o resimte chiar mărețul Partid Democrat, este Hollywood-ul cu sa neobosită fabrică de vise (și de bani). S-ar părea că predicile producătorilor americani de filme au întâlnit urechi și minți mult prea obtuze pentru a pricepe ce e bine și ce e rău, în filme și în afara lor. Probabil că sunt prea încăpățânate să creadă că Dumnezeu a pus hotare națiilor, că avortul nu este o extracție oarecare, ca cea a unei măsele, sau – trebuie spusă și asta – că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celui care crede, întâi a caucazianului, apoi a celorlalți. America a votat împotriva cursului mediatic și cinematic, liberal în esența lui, iar asta doare teribil.

E de înțeles, din acest punct de vedere frustrarea unor actori precum Meryl Streep sau Robert DeNiro, în fața realității pe care victoria lui Donald Trump o consfințește: Citește în continuare „Meryl Streep a ales. Americanii, de asemenea …”

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de Citește în continuare „Libertate și oportunitate în experiența sacrului”

Aspect ratio

Aspect ratio

Vorba zboară, scrisul rămâne. S-au dus acele zile!

Acum se pare că și scrisul începe să-și ia tălpășița din experiența comunicării: suntem în era afișajului. Toate ne sunt afișate pe ecrane, de la fotografii, citate, articole, cărți … ce să vă spun, întreaga Biblie încape pe un gadget minuscul de buzunar, fiecare pasaj putând fi accesat după nevoie. În acest caz, mesajul nu rămâne ca în cazul textului scris sau tipărit, cimentat în realitatea colii de hărtie, căci el este reprezentat prin intermediul unor pixeli pe ecran, preț de câteva momente, pentru ca apoi el să dispară și un altul să îi ia locul.

Scrisul rămâne, afișajul curge. Aceasta e epoca noastră.

Cel ce nu îi spune „Bun venit!” mai poate pentru o vreme să rămână credincios colii de hârtie, să-i simtă atingerea și mirosul, să se delecteze în rămânerea celor scrise. Dar, asta este, se apropie ceasul când toate vor fi tactile, dar nu în sensul clasic al înțelegerii acestui simț, ci în translatarea abilității de a pipăii în planul vederii. Vom pipăi cu privirea, fie fonturi, fie simboluri, fie mozaicuri ale simțirilor acestei lumi …

… și, dintr-o privire, vom crede că am înțeles tot. De asta mi-e cel mai teamă, de mirajul acestei priceperi digitalizate. Căci ea însăși e doar un afișaj; își ascunde lipsa de profunzime prin opulența distribuirilor. Căci pricepem tot mai puține. Ne e suficient să vedem.

Afișajul curge. O nebănuită până acum forță a gravitației face ca toate aceste fragmente de sens să se prelingă pe ecran în jos undeva, în pâmânt poate, pentru ca altele, de sus, să se aștearnă vremelnic printre pixeli, și tot așa …

Ce va urma?

Ceva îmi spune că ne vom întoarce – pe pipăite – la vremea cavernelor, când în fața pereților pe care scrijeleau vite și piramide, oamenii își scrutau veșniciile din inimi …

… sau când încă mai puteau spune „este scris”.

Pilda păstorilor pierduți

Pilda păstorilor pierduți

”Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?

Și găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se;

Și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.”

Toți au tăcut atunci.

Bine, le-a răspuns El, haideți să mai cântăm o cântare, timp în care ne vom închina cu darurile noastre de bună voie …

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Aceasta e indicația lui Gustav Mahler pentru partea secundă a celei de-a doua simfonii (”Resurection”): lăsați-o moale, fără grabă, încetișor … Cam așa cum, să recunoaștem, nu o mai facem de Crăciun, o zi sărbătorită la turație maximă, cu pedala de accelerație lipită de podea și peisajul din jur stilizat în motion blur.

Nu înțeleg această bucată muzicală într-o simfonie care proclamă puterea învierii. De fapt, nu-mi este clar nici la ce fel de înviere s-a gândit compozitorul evreu, încreștinat în condiții nu tocmai limpezi. E un ecou, zice el, al unor vremuri rememorate în fața nemiloasei despărțiri de cei ce pleacă dintre noi; mie îmi pare o promisiune a nașterii.

Căci orice naștere este o promisiune. Dumnezeu Și-a ținut-o pe-a Sa, în Pruncul născut din fecioară, în Betleem. E rândul nostru acum să modelăm sub pașii noștri contururile împlinirilor abia întrezărite în fiecare naștere de sus, în fiecare nou scâncet de nou născut în adierea vântului care bate, dar nu știi de unde vine, nici nu visezi încotro te duce …

Crăciun Fericit!