Așa cum am zis-o deja, dictatura troglodiților care horesc la Marea Neagră, a corupților demni de pușcăriașul Dragnea și a incompetenților cu pene(le) a înfrânt Covidul.
Va trebui să îmi reorientez visele vacanței spre alte vălurele.
Deocamdată doar zâc:
Purtători de Covid din toate țările, uniți-vă!
Pentru că tot vă place să vorbiți despre egalitate, despre opresori și despre victime, despre supremația unora și despre discriminarea altora, iată că România ne furnizează un exemplu de manual în această privință: trăim într-o plină dictatură a proștilor, a inculților și a nesimțiților care se cred mai presus de lege sau care au decis, pentru că vor să se distreze cum vrea mușchii lor, că doar „nu este Covid, dom`le, nimeni dintre apropiații mei nu s-a îmbolnăvit”.
Asta este lupta de clasă a zilei: idioții care se lăfăie pe la petreceri îi oprimă pe cetățenii care stau cuminți afară, la rând, pentru a intra câte unul în magazin, cu masca pe față. Petrecăreții care la Marea Neagră au uitat de orice normă de distanțare îi oprimă pe cei ce (încă mai) speră că ar putea totuși să petreacă o vacanță în Grecia. Niște troglodiți agramați strigă pe toți pereții, cu autoritate și cu patos, că ei știu mai bine, că au acces la adevărul adevărat (preluat de pe Perete, firește), în timp ce restul sunt niște fraieri, manipulați, masă de manevră. Coborând între meandrele concretului, îl întâlnim pe deputatul PSD de Vaslui Adrian Solomon, care, iată, îi amintește turcului Mustafa de supremația incontestabilă a micului românesc în fața șaormei orientale. Ăsta e covidism sadea. Huo!
Așa că, după cum am spus și în titlu, de astăzi sunt marxist. Fac parte din clasa celor care iau pandemia în serios. Îmi asum comportamentele aferente, învățate de la experți: voi boicota, voi da unfriend dușmanilor de clasă, mă voi lăuda cu neprihănirea din spatele măștii mele, voi distribui meme-uri șugubețe, voi refuza orice dialog cu defăimătorii Covidului, mă voi autoflagela pentru clipele de nglijență în care masca mi-a căzut sub nas, iar la cea mai mică aluzie legată de acuratețea raportărilor de îmbolnăviri/decese, îi voi taxa pe oponenți cu șfichiuitoare calificative, gen „conspiraționist”, „PSD-ist” sau, iar asta o să vă doară, sunt convins, „inteligent asimptomatic”.
Oh, era să uit: nu credeți că meritați niște statui, defăimătorilor de Covid? Eu am răbdare, dacă vreți vă și ajut să le ridicați …
Să vă spun drept, mă miră relativa lipsă de interes pentru acest film la vremea apariției sale. Nu-i vorbă, și-a scos banii, dar având în vedere contextul american al acestor ultimi ani, nu m-ar fi mirat deloc să văd că e taxat de către critici și luat la bani mărunți pentru felul destul de convețional în care este pusă pe tapet problema rasismului. Reacțiile, în general negative, au fost puține și lipsite de consistență.
Filmul nu are nici pe departe eleganța stilistică a lui Green Book (2018), totuși, îi împărtășește aceeași orientare a poveștii, spusă din perspectiva „omului alb” și a problemelor sale. Acest fapt nu mă deranjează prea mult, pentru că, la urma urmelor, este perspectiva din care privesc eu însumi problema. Fiecare cu ce-l doare, asta e.
Elementul simbolic principal al filmului îl constituie fetița, cea pentru care oamenii mari luptă (problema clasică a custodiei). Din păcate, aici găsesc și una din slăbiciunile majore ale filmului, faptul că fetița este destul de ștearsă în poveste, accentul fiind plasat în special pe problemele oamenilor mari. Unii sunt albi, alții sunt negri, iar fetița este mulatră. Nu cred că aveți nevoie de detalii pentru a mirosi fondul problemei, așa că nu vă spun mai multe despre asta. Fetița este un pretext, asta e tot.
O altă slăbiciune a filmului stă în vânturarea destul de cuminte a clișeelor specifice conflictelor rasiale dintre albi și negrii în America. Adică, albii se luptă cu problemele lor, sunt bine intenționați, chiar dacă mai greșesc; negrii, după cum se știe: unii sunt buni și își văd de treburile lor, alții, însă, sunt dintre aceia care „le confirmă albilor prejudecățile” (parafrazez o replică). Problema rasismului este pusă pe masă, cu obsesivă și aproape masochistă pasiune, de către cei de culoare, aflați într-o permanentă neodihnă. Iar albul, evident, e plictisit să fie confruntat – pentru a câta oară? – cu o non-problemă. Nu lipsește (culmea!) nici măcar „negrul magic”, în persoana lui Duvan, tutorele fetiței.
Acestea fiind zise – există și alte slăbiciuni al lui Black or White pe care le veți putea lesne descoperi, sunt convins –, eu vă recomand totuși filmul.
Pe deoparte, tema de fond este fierbinte, iar filmul e bun de rumegat. Unde mai pui că este un feel good movie, așa că nu e dătător de mari dureri de cap. Și este destul de sterilizat ideologic, cu toate că dă și semne de incorectitudine politică pe alocuri.
Pe de altă parte, dincolo de clișee, există un realism al abordării temei relațiilor interumane, vizibil, de exemplu, și în mărturia finală a lui Elliot: totul este o chestiune ce ține de alegere, nu de reflex. Un mesaj realist, dacă vreți.
Primul gând la vederea aproapelui meu poate fi unul păcătos, îmbrăcat în dispreț, condescendeță, prejudecată, obrăznicie, obiectualizare. Dar nu (doar) primul gând contează, cel ce ar putea fi rezultatul unor reacții umorale, senzoriale sau de altă natură obscură, ci al doilea gând, al treilea, al patrulea etc. Gândurile muncite, lăsate să-și facă cuib trainic în mințile noastre. De acolo începe rasismul. Și poate, tot de acolo și ideea de pe posterul de promovare: iubirea nu are culoare. Așa este, dar …
Așadar, vorbesc de un mesaj, o lecție: cam asta mi-a dat filmul. Nu este genul meu favorit, dar mi-a făcut plăcere să îl vizionez.
Între atâtea uimitoare ironii ale istoriei – din care, desigur, nu vom învăța nimic, pentru că istoria nu e o lecție pentru noi, ci întotdeauna pentru dușmanii noștri (etnici, religioși, de clasă etc) – cred cu tărie că mai putem duce una, așa, mai „de sezon”: această revoltă împotriva a tot ce este clasic, neprogresist, de sorginte medievală (în sensul cel mai întunecat al termenului) este susținută nemijlocit prin doborârea la pământ a unor imagini, semne, reprezentări ale epocii apostate, adică, să ne fie clar, tot printr-un comportament medieval (cu rădăcini antice, aș zice). Cu toată cohorta de manifestări adiacente distrugerii propriu-zise: violențe, jafuri și, în unele cazuri, profanări.
A fost practicat de creștini și de musulmani deopotrivă, la vremea lor cea medievală. Pe hinduși îi amintesc doar în treacăt, căci au o istorie cu nimic mai simplă. Reformatorii au făcut și ei asta, uneori mai pașnic, alteori cu violență. Până în epoca modernă, bolșevicii, naziștii, comuniștii din China, talibanii afgani, insurgenții ISIS (care au făcut prăpăd în Iraq și în Siria) și alții ca aceștia, pe care nu ia-r încăpea postarea aceasta, au continuat cu aceste comportamente medievale.
Așa că lăsați-o mai moale cu progresismul, cu maturizarea umanității, cu „omul nou”, cu povești de adormit rețelele: e același comportament primitiv, încuiat în măreața-i prostie, ignoranță și fudulie ideologică. Se schimbă obiectele mâniei, în schimb nebunia omului supurează aceeași hâdă otravă a intoleranței și sectarismului politic absolutist.
Pentru om, în lumea pe care el însuși și-a făurit-o, omul este un animal de pradă, extrem de feroce, care ucide din plăcere. E o lume care arată tot mai puțin cu satul acela, nițel idilic, al lui McLuhan, fiind mai asemănător în rudimentarele-i resorturi cu o junglă. Căci ne hrănim nu atât cu visele noastre împlinite, cât cu zdrobirea viselor celor ce nu sunt asemeni nouă.
Iadul sunt ceilalți ar fi spus, se pare, filozoful francez Jean Paul Sartre. Pare să conteze mai puțin unde și când s-a rostit asta, cât faptul că, privită dintr-o perspectivă existențialistă, în care omul își asumă adevărul pentru este gata, în anumite condiții, să își dea viața, iar prin asta autentificându-și umbra făcută acestui pământ străin, această zicere nu este indicativă, nu este un deget îndreptat înspre o lume rea, cât o reflecție în oglindă.
Iadul sunt ceilalți spune în primul rând ceva despre mine, despre locul meu și despre durerea asumării unui drum care ar putea fi unicul de acest fel. Poate că voi fi nevoit să lupt pentru fiecare pas pe care îmi voi propune să îl fac. Poate că nu voi fi lăsat în pace. Poate că nimeni nu va dori să mă urmeze.
Iadul sunt ceilalți este, așadar, o realitate personală. Fiecare ne zugrăvim cu spor propria Judecată a lumii și propriul iad. Iadul meu este unic. Poate că nu diferă cu mult de al tău și se suprapun până la plictiseala supremă, dar gândește-te ce potențial purtăm cu noi, toți acești aproape opt miliarde de oameni! Am pregătit un iad de toată frumusețea, însă nu pentru diavol și îngerii lui, ci pentru toate visele multimilenare, transformate cel mai adesea în coșmaruri, cu care am otrăvit buna rânduială a Creației.
Iadul sunt ceilalți este o mărturisire a imposibilei apropieri. Întotdeauna va rămâne ceva nespus, un lucru ascuns, un gând ce nu poate fi dat mai departe. Pentru că mi le știu pe ale mele, mi-e frică de gândurile tale. Cu iadul meu aș putea supraviețui. În ce-l privește pe al tău, am unele reserve.
Iadul sunt ceilalți ne spune faptul că nu e vorba de un loc, ci de relații. Iadul este o părtășie. Căldură mare, monșer!
Iadul sunt ceilalți înseamnă, nu în ultimul rând, și faptul că mingea este în terenul meu, că am de făcut o alegere.
Dar nu numai iadul sunt ceilalți, ci și raiul.
Numai că aici rotițele nu mai merg ca unse, în virtutea inerției veacului. Raiul se construiește. Cu sudoare, cu lacrimi, cu suferinți, cu sacrificii, cu ofense nepuse la socoteală. Cu alegerile de fiecare zi. Cu credință.
Autorizația de construcție există, materialele sunt pregătite. Până și Dorel e gata, ne așteaptă :)))).
Dar cel mai important lucru este acela că dirigintele de șantier e pe schele deja (a venit încă din zori, cu mult înaintea noastră) și e gata să ne învețe pe fiecare cum să așezăm cărămizile. Nu e niciodată prea târziu să înveți și tu. Iar plata pentru munca depusă este indecent de generoasă.
Raiul sunt ceilalți.
Numai că laolaltă.
Explicațiune: Poveste bazată pe fapte reale. Orice asemănare cu acele fapte, însă, este pur accidentală.
*
Sunt toate la vedere, nedistanțate social, împărțind același generos spațiu. Este egalitate în toată regula.
Dar ce zic eu: egalitate? Nu, nici pomeneală. Cea albă nu stă în grup cu celelalte. Se pare că ele nu vor împărtăși același destin. Oare ce privilegii îi sunt hărăzite doar ei, nu însă și suratelor de alte culori?
Ne lămurim în scurt timp, pe măsură ce încep coliziunile. Cea albă, în supremația ei, le provoacă pe toate, fără pic de milă, fără „pardon”, fără „scuze”. Mai mult, în obrăznicia ei, ea nu face altceva decât să le trimită pe toate celelalte afară.
Este limpede faptul că nu voiește a împărți acel domeniu cu nimeni. White power!
Așadar, ies din peisaj, pe rând, toate culorile.
De fapt, nu chiar toate, căci una pare să fie ocolită de acest măcel de neînchipuit. Cea neagră. Cad suratele ei una după alta, dar neagra e ocolită de probleme. Nimeni nu o atinge, parcă toate se feresc de ea. Să fie și ea favorizată?
Poate că vor împărți la final lumea în două, așa cum este frumos și bine …
Dar nu, ce-mi văd ochii: cea de pe urmă, neagra, va fi și ea eliminată, trimufător, de cea albă. Ropotul de aplauze din jur nu face decât să consfințească amarul situației.
*
În vederea următoarei confruntări, bilele sunt scoase din lăcașurile lor și așezate din nou pe masă. Jucătorii mai cer un rând de bere, iar muzica nu contenește a stârni buna dispoziție a clienților. Primul dintre jucători își curăță tacul …
Acum, pe bune, nu mi-am pus niciodată problema rasei lui Isus, a culorii pielii Sale, până nu cu multe zile în urmă, când am citit despre faptul că suntem vinovați că L-am făcut alb. Nu mi-a mers niciodată mintea dincolo de detaliul etnic, de faptul că era evreu. Am ridicat uneori câte o sprânceană la vizionarea unor filme în care El era portretizat de actori cu ochi albaștri … dar ochi albaștri am și eu, așa că am zis „asta este” și am purces mai departe.
Cu vreo câțiva ani în urmă descoperisem o gravură în care era reprezentată Sfânta Familie într-un context japonez, cu Isus purtând tunsoare de samurai în devenire. În timp ce, e evident că nu se punea problema reproducerii unui adevăr istoric acolo, mi se oferea șansa de a citi un adevăr nu mai puțin profund, acela că în Isus, evreul, fiul unui tâmplar din Galilea și al unei fecioare evreice, ne regăsim cu toții, indiferent de rasă, gen, nație sau clasă.
Așa l-am privit și pe Isus al lui Tarkovski, ducându-Și crucea prin zăpadă, purtând cu sine mizeria Rusiei mujicilor celor mulți, tăcuți, docili, umili, uitați și de istorie și de credință.
Chiar și pe Isus-ul lui Bunuel, ateul, l-am acceptat așa cum este, construit, nu mărturisit, încotoșmănit în straiele grele ale dogmelor și tiparelor bisericești. De ce să nu aibă și ateii un Isus al lor?
Industria spectacolului și-a zămislit și ea un Isus al ei. Îl primesc și pe acesta, incorect cum este.
Nu am dat înapoi nici de la confruntarea cu Isus al lui Scorsese, între cei mai de temut, zic unii. Nu știu, fiecare le cunoaște pe ale sale. În ce mă privește, vă mărturisesc că s-ar putea ca acesta să fie cel care mi-a scuturat cel mai vârtos prejudecățile iconografice.
Iar despre He Qi, ce să mai vorbim, mă topesc în fața fanteziei primordiale de reprezentări coloristice.
Așa că, n-o mai lungesc: pentru mine Isus este verde.
Desfid pe cineva să-mi demonstreze contrariul. Nu-L mai albiți, nu-L mai înnegriți, nu-L mai măsliniți, nu-L mai gălbejiți. E ca iarba câmpului. Aveți încredere în mine, sunt inginer …
Discleimăr: orice incorectitudine veți descoperi în această postare este pur și simplu accidentală, eu nu mă pricep la din astea, doar am postat.
Nu cred că există un film „cu Isus” în care diversitatea – această mantră ideologică atât de iubită astăzi în lumea spectacolului – să fie mai la locul ei decât în Jesus Christ Superstar. Ah, da, nu vă place, că nu e cu apel. Nici o problemă, l-am văzut eu în locul vostru și vă spun că, da, filmul e valabil, progresist și conservator deopotrivă. Depinde de care parte a ecranului te poziționezi, desigur.
Premisa de bază este că o trupă de actorie se oprește în drumul ei și pune la cale un spectacol: Jesus Christ Superstar. O trupă de cauzazieni, africani-maricani, nativi etc. Diversitate, nu glumă.
Dar e Isus al nostru, partea leului:
Și Pilat:
Maria Magdalena, reprezentând cu mândrie insulele Haway:
Un Irod care mustește a supremație albă:
Preoții ăi mai de samă, cu scuzele de riogoare:
Hm, cam asta a fost. Echitabil d.p.d.v. al reprezentării, nu?
Oh, nu, era să uit. Iată-l și pe Iuda:
Ziceți-mi o imagine mai sugestivă în paradoxurile ei incorecte și provocatoare față de ce se întâmplă acum în Statele Unite decât cea a sărutului trădării:
Orice acțiune afirmativă poartă cu sine, adânc înrădăcinat în propria-i glăsuire, arbustul condescendenței, falnic cuceritor al piscului moral deja biruit. Pentru că a afirma nu este de nasul oricui, este necesară o anvergură, o tribună debândită prin merit (sic!), dreptul la cuvânt. Leul o poate scoate în evidență pe vulpe înaintea întregii jungle, atrăgând atenția asupra incontestabilelor ei calități – căci e și ea o făptură a Domnului, vezi bine –, dar niciodată invers. Cam asta facem noi, de pildă, când ne enumerăm prietenii țigani, arătăm nu omenia lor, ci o periem tot pe a noastră.
În schimb, contestarea credibilă se face pe sens invers, dinspre pigmei înspre uriași. Ascendentul moral al celui mic și necăjit (și oprimat, să nu uităm) iese în evidență doar prin punerea la pâmânt a uriașului. Un David mai solid și mai bine antrenat decât Goliat e neinteresant. Nu ne mai interesează credința lui, psalmii, inima sa. Un David micuț este bun, trebuie să fie. Mai târziu, același adevăr va fi ilustrat și de Nathan, confruntându-și regele. Contesăm cu asprime ceea ce ne apasă, ce vine de sus, totodată măturând în grabă tot ce nu e de demnitatea alonjei privilegiilor noastre.
Egalitate? Niciodată, atât timp cât nu putem afirma ce este deasupra noastră fără a fi idolatri și contesta ceea ce ne stă la picioare fără a fi abuzivi și discreționari. Vom continua să mergem pe cealaltă bandă, în speranța că istoria ne va ocoli, iar cei de controlul traficului au lucruri mai bune de făcut decât să dea amenzi …
Civilizația occidentală a glorificat întotdeauna eroul, sacrificarea vieții pentru cetate, pentru stat, pentru națiune; ea rareori s-a întrebat dacă cetatea, statul sau națiunea existentă merita sacrificiul. Tabuul asupra prerogativei incontestabile a întregului a fost întotdeauna menținut și impus; a fost cu atât mai brutal menținut și impus cu cât se presupunea că întregul este constituit din indivizi liberi. Se pune acum întrebarea – și se pune din afară –, preluată de cei care refuză să joace jocul bogaților: abolirea acestui întreg nu reprezintă oare premisa apariției unei cetăți, a unui stat și a unei națiuni cu adevărat umane?
Herbert Marcuse – Eros și civilizație
În mod normal, noi ne-am fi iubit. Dar, pentru că așa sunt vremurile, trebuie să ne scoatem unii altora ochii.
Ne place să ne amăgim cu gândul că am fi fost altfel în circumstanțe diferite, că suntem robii vremurilor pe care le trăim. Sunt furtuni și averse pe care nu le-am ales noi spre a le înfrunta: de aceea avem pumnii încleștați și fețele îmbătrânite de mânie. Toate s-au prăpădit peste viețile noastre, așa cum mărturisea și Andy Dufresne odată, lăsându-i pe acei nefericiți ce le-au stat în cale pradă prafului și cenușii. Fie deznădejdea, fie revolta, fie resemnarea, fie orice alte răspunsuri pe care le-am oferit vieții … toate sunt cauzate de furtunile astea. Dacă am fi trăit vremuri normale, am fi fost niște oameni dintr-o bucată. Poate cineva să contesta asta?
Spiritul rus este unul blând, plin de compasiune, generos. A fost utopia comunistă, cu tot ce a adus ea peste Rusia și peste țările satelite, vinovată pentru lipsa de umanitate dovedită de cei ce au pus pe roate Gulagul, pentru tot ce și-au putut oamenii face unii altora în acele condiții.
De n-ar fi fost nazismul, călăii din lagărele de concentrare ar fi fost și ei, foarte probabil, niște domni decenți, familiști și cetățeni exemplari. De n-ar fi fost comunismul, torționarii și-ar fi ales alte cariere în viață, de frizeri, de grădinari, de mecanici, de educatori. Ar fi avut ocazia să se arate ca niște soți și tați iubitori, chiar să își dovedească compasiunea față de cei mai puțini favorizați de soartă. De n-ar fi fost Securitatea, nu încape îndoială că am fi fost buni vecini și colegi, prieteni adevărați, în loc de turnători.
Cele de mai sus sunt aplicabile și la nivel individual. Biografii contemporani – în special cei de orientare conservatoare – ni-i prezintă pe Lenin, Trotsky sau Stalin ca pe niște oameni cruzi și lipsiți de inimă, uitând că ei sunt creația vremurilor pe care le-au trăit. De fapt, ei erau oameni profunzi, pasionali, animați de nobile idealuri; este Revoluția, cu toate excesele ei, cu ripostele nici ele blânde ale reacționarilor și ale dușmanilor poporului, care a stors tot era mai rău în ei.
De n-ar fi fost Germania atât de nedreptățită la Versailles, astăzi poate că am fi păstrat din memoria lui Hitler doar niște desene și gravuri întocmite pentru uzul turiștilor din Viena. Sau, cine știe, poate că am fi descoperit un om sensibil, capabil să mărturisească prin grafica sa frumusețea neideologizată a lumii. Nu ne-ar fi greu să ne închipuim că dacă la Yalta lucrurile ar fi mers altfel în împărțirea Europei, Ceaușescu avea toate șansele să devină un pantofar respectabil prin urbea Bucureștilor, crescând împreună cu nevastă-sa niște copiii frumoși și iubitori de patrie și de Dumnezeu.
Mă gândesc că și noi am fi altfel, de n-ar exista Peretele ăsta păcătos. Poate că, în lipsa radicalizării ideologice din aceste zile, n-am fi avut atâtea lupte de dus; am fi fost mai politicoși, făcând schimb de amabilități și de Like-uri, distribuind pisicuțe și platouri cu bunătățuri, împărțind cu generozitate emoticoane …
De vină pentru starea în care ne aflăm sunt ecranele, cu tot ceea ce împroașcă ele peste simțirile noastre. Ele ne inervează, ne ațâță, ne agită în fotoliile noastre, țes intrigi, ne scot din pepeni, ne aruncă în vâltoarea tulburărilor lumii, ne dezamăgesc, ne mint, ne confirmă cele mai grozave apocalipse, ne pălmuiesc, ne ofensează, ne blochează, ne șochează, ne plictisesc, ne amăgesc, ne joacă pe degete, scot din noi omenia, pentru ne lăsa pradă instinctelor tehnicii drept-gânditoare, ne transformă în mașini de împroșcat anateme, petiții și ostracizări ca la carte.
Altfel, fiecare dintre noi este născut din spuma inocenței. Nu suntem răi ca dracii, vorba lui Pleșu, iar pentru faptul că nu arătăm chiar ca niște îngeri există explicații pertinente.
Asemeni lui Adam – „Știi, Doamne, m-am însurat, iar nevasta …” –, suntem gata să găsim aceste explicații ale neîmplinirilor noastre în afară. Ce putem face? Suntem, asemeni lui Romeo, jucării ale sorții. Ne-am născut pe un camp de bătălie, așa că nu facem decât ce ne-a fost hărăzit să facem: tăbărâm unii asupra altora, cum, odinioară, Cain o făcea asupra lui Abel, pentru a ne reduce la tăcere. Dar să nu se înșele nimeni: noi suntem oameni plini de iubire și de bunătate față de semenii noștri, chiar și față de dușmani. Dacă asta nu se vede în viețile noastre, este din pricina acestei lumi rele și a războaielor deja puse pe jar.
Cu toții ne-am comporta altfel, în alte condiții. Fundamentaliștii n-ar mai sări la beregata progresiștilor. Tinerii aceia nu ar mai vandaliza și ataca oameni fără vină. Polițiștii i-ar mângâia pe infractori pe creștet, spunându-le să nu mai facă ce au făcut. Infractorii i-ar saluta respectuos pe agenți, promițând că „asta a fost pentru ultima dată, v-o jur”. Românii, care, după cum se știe, sunt ospitalieri și pașnici, i-ar invita în mod regulat pe locatari ai țigăniilor la o ciorbă bună și un pahar de vorbă (de preferință, cu must). Ortodocșii nu i-ar mai taxa pe evanghelici ca „sectanți”. Aceștia, la rândul lor, ar fi gata să investească înțelegere pentru ceea ce văd în cultul sfinților și al moaștelor. Maneliștii nu ar mai cânta despre bani și despre dușmani, ci pentru pacea acestei lumi. Fanaticii cărnii s-ar profila pe gâze. Bărbații și femeile s-ar adresa alor genuri cu pronumele corect „dumneavoastră”. Ungurii i-ar primi pe imigranți cu gulaș și le-ar da liber acces la saune. Americanii n-ar mai construi ziduri împotriva mexicanilor. Despre evrei, ce să vă mai zic: de când visează să le construiască palestinienilor zone rezidențiale, uite-așa, numai ca să arate cât de generoși sunt …
Dar nu s-a inventat lumea aia în care să ne putem manifesta bunătatea, iubirea, compasiunea. În aceasta, în mod sigur, nu se poate. Nu a reușit nimeni așa ceva. Sunt zvonuri despre unul, un evreu care umblat pe aici, acum vreo două mii de ani, dar cine mai bagă mâna în foc pe astfel de povești?
Cum ziceam, suntem în regulă, numa` lumea asta este, scuzați-mi regionalismul, screwed up. Nu-i nimic, recuperăm acolo, sus, în cer …
Între atâtea paradoxuri ale sacrului, mai încape și acesta: este surprinzător și programabil deopotrivă. Acest lucru, este lesne de înțeles, nu ne vine la îndemână. Nu-i putem noi pune ramă hierofaniei, ea fiind, prin însăși natura ei, deasupra pretențiilor noastre de arhivari și ispravnici.
Totuși, ne închinăm în anumite locuri, în moment bine precizate, în forme încetățenite și meșteșugite în timp. Actul de cult, va să zică, este fix, totuși într-o neobosită mișcare. Ratăm idea asta, ațintindu-ne privirea pe forme, uitând de faptul că ceea ce ne conduce până la urmă înspre o reală experiență a sacrului este participarea fiecăruia dintre noi la marea întâlnire (repet, participare, nu prezență).
De aceea, așezarea ”cultului fix” în antiteză cu cel spontan este nelegitimă, în orice context am încerca-o. Adunările evanghelice se petrec la ore bine stabilite dinainte, după formate destul de consacrate, cu așteptări precis conturate în privința scopurilor urmărite. Până și cele mai carismatice expresii ale închinării evanghelice sunt, pentru cel ce le înțelege, previzibile, înțepenite în niște asumări nenegociabile despre natura relației dintre om și Creatorul său.
Spontaneitatea liturgică este și ea un fel de accident premeditat (da, expresia unei confuzii terminologice sau, dacă vreți, un oximoron).
Încă din fragedă pruncie am învățat că opusul termenului ”fix” este cel de ”dinamic”. Deocamdată nu cunosc vreun demers dialectic care să arunce în derizoriu această paradigmă școlărească. Cred că ea încă ne poate ajuta să observăm că acest paradox nu face diferența – sau nu discriminează, ca să fim în ton cu vocabularul vremii – între liturghie și serviciu divin.
Mă rog, dacă tot se dorește construirea unui discurs disociativ, ar fi mai legitim să considerăm opusul ”cultului fix” ca fiind închinarea liberă în supunere față de Cristos. Știu, sună prea frumos pentru noi, trage termenii conceptualizării pe spuza noastră, dar acesta este accentul pe care l-am învățat încă din zorii asumării de către mine a mărturisirii evanghelice: sunt liber să mă închin Răscumpărătorului meu, în timp ce El fixează totul, loc, timp și mijloace.
Atunci, nu e vorba de spontaneitate, ci de libertate. Sau de oportunitate. Actul închinării evanghelice, care poate părea spontan celui din afară, că nu se aseamănă cel de data trecută, este profund înrădăcinat în istoria umblării creștinului cu Dumnezeu, zi de zi, pentru că întreaga sa viață îi este închinată Celui ce l-a răscumpărat.
Pentru că nu umblăm în cercuri, ci în linie dreaptă, nici o închinare a noastră nu seamănă cu cealaltă, chiar dacă este programată în același loc, la o oră similar, după același format etc. Căci țintim orizonturi, fiind străin și călători prin acest cerc tot mai strâmt …
Mai există o posibilitate de luat în seamă: ca antonimul liturghiei cimentate în cadre fixe să fie închinarea bazată pe un ”instinct” (desigur, unul presupus a fi duhovnicesc). În acest caz, ar fi fain dacă mi-ar putea dovedi cineva că există pe lumea asta măcar un mod de participare al omului în actul închinării – de orice fel ar fi acesta și oricui i s-ar adresa – care să excludă apelul la (măcar) un instinct, mai mult sau mai puțin primar …
Disclaimer: această postare a fost scrisă în anul 2020, într-o perioadă caracterizată de mari tensiuni sociale și confuzii în întreaga lume. Tot ce scrie aici trebuie înțeles în acel context, grevat de inacceptabile prejudecăți; cititorul este avertizat de caracterul incorect ideologic al acestor rânduri, fiind rugat să le aprecieze din punct de vedere estetic și, eventual, să le interpreteze ca mărturii ale unor realități istorice ale acelor triste vremuri. Este important de ținut cont de faptul că autorul este bărbat alb, heterosexual, familist, tată a doi copii, așadar mărturia lui trebuie evaluată cu precauțiile de rigoare. Mai zice și că e creștin. Grijă mare![1]
De câteva zile, dar fără să pot spune cu precizie din ce moment, îl observ pe poza mea de pe CI.[2] La început, am crezut că e o pată; am încercat să o șterg cu o cârpă umedă, dar în loc să dispară, parcă s-a întins și mai mult. Spuneți și voi, ce să fac?
Nu m-ar deranja tare mult dacă nu ar trebui din când în când să îl mai și arăt prin lume, îndeosebi la încasarea privilegiilor. Așa merg lucrurile: îi înmânez actul funcționarei/funcționarului de la ghișeu, aceasta/acesta se uită cu atenție la date, verifică dintr-o privire corespondența dintre imaginea din fotografie și persoana pe care o are în față și, pac, îmi livrează ce mi se cuvine. Sub semnătură, întotdeauna.[3]
Sper să nu am probleme din cauza asta, să mă recunoască la fel ca și până acum, dintr-o singură privire. Nu-mi place să se uite la mine de două ori. Există studii care au arătat că prin priviri se pot transmite o mulțime de viruși, chiar dacă purtăm măști și ochelari.[4]
Apoi, observ un fapt ciudat: parcă nu mai pot ține capul sus în lume precum o făceam înainte. Acel neg de pe fotografie pare să aibă o greutate a lui proprie; simt niște dureri la baza gâtului, o povară care mă încovoaie și mă face să nu mai pot ține pasul. Prea mergeam liniștit, acum trebuie să fie mai atent, ca să nu mă lovesc de alți trecători. Înainte, era grija lor să nu îmi stea în cale. Nț, nț!
S-au găsit deștepți[5] care au insinuat că tocmai din pricina acestui neg nu îmi mai pot vedea lungul nasului. Au dreptate, confirm, numai că până acum acesta era un secret care, cumva, plutea în aer – elefantul vieții mele –, însă despre care nimeni nu știa cum să vorbească. Ne se inventaseră cuvintele potrivite. Acum ele există: ăștia de teapa mea suntem numiți „nasuri lungi”[6], iar cei fără semne distinctive pe față, „oameni fără chip”.[7]
Pentru o vreme, totuși, se părea că existau și oameni cu nasuri lungi care pot cuprinde în privirea lor nu doar vaste orizonturi[8] ale înțelepciunii și cunoașterii, ci și extremitățile organului lor olfactiv. Acești oameni miroseau negii cu o perspicacitate ieșită din comun și nu aveau nevoie de ID-ul tău ca să îți recunoască unghiurile moarte ale simțirii.
De ei mi-e frică, recunosc. De aceea, le mărturisesc mai dinainte – chiar fără să fiu întrebat – despre situația în care mă aflu. Nu scap de neg astfel, dar previn apariția pe obraz a punctelor negre. Aia ar fi cu adevărat o problemă pentru ID-ul meu.
Atunci ar trebui să apelez la un Photoshop.[9]
Rezist.
[1] Disclaimerul de față este actualizat conform normelor în vigoare de corectitudine a distribuirilor; vezi Art.91 de pe Peretele Central
[2] Instrument ideologic folosit în trecut la oprimarea indivizilor aparținând unor minorități structural-dialectice deconstructive, prin „identificarea” lor pe baza unor criterii subiective, impuse social, numite generic „date personale”
[3] Între timp, toate accesările s-au digitalizat, iar locul persoanei responsabile cu înregistrarea și soluționarea petițiilor este ocupat de un server care le știe pe toate, vechi sau recente, despre petiționar. Se anunță deja crearea unei mașinării și mai inteligente decât aceasta, care va depune petiția și o va soluționa încă înainte ca petiționarul să fie conștient de nevoie. Fapta precede intenția; trebuie să recunoașteți că mișto, nu-i așa?
[4] Ochelarii de soare sunt cei mai eficienți; aceleași studii arată că rata de infecție scade, atunci când nu ne vedem unii altora culoarea ochilor, cu 37,5%.
[5] Oricum v-ar apărea lucrurile, termenul „deștept” nu este folosit aici ca o ironie, ci ca o expresie a adâncii considerații pe care trebuie s-o port față de astfel de oameni care dacă nu s-ar fi născut, ar fi fost necesară inventarea lor din spuma mării …
[6] Originea lor se pierde în negura istoriei; deși unii dintre voi se vor fi gândit la Pinocchio, nu această nefericită păpușă de lemn este modelul arhetipal, ci creatorul său, Geppetto, cel care a așezat în creația sa un vis nemărturisit, însă de toți intuit, de a fi în lume și de a gusta din toate cusururile ei, asemeni unui om, însă fără a aparține pe deplin rasei umane; suntem cu toții oameni, iar asta ne doare pe fiecare, într-un mod unic, inimaginabil, incomparabil, cum nu poate fi explicat prin intermediul limbii de lemn a ideologiei
[7] Deși, dacă mă întrebați pe mine, cred că ceea ce le lipsește pentru a fi băgați în seamă este vocea …
[8] orizont – s.m. concept arhaic invaziv, folosit pentru a contracara pretențiile unei idelogii concurente prin punerea la îndoială a temeiului rațional/științific al acesteia; a fost folosit în artele plastice, în cinema, în filozofie chiar, pentru a delimita artificial existența omului, fiind abolit ulterior, după ce s-a dovedit ineficiența sa în explicarea unor resorturi elementare ale ființării
[9] Instrument de bază în reflectarea corectă a realității, prin deconstruirea ei în felii, aplicarea unor filtre de evidențiere a esențialului și convertirea ei în afiș de înaltă rezoluție.
„Take a moment to consider what your kids are watching and how it will impact their future perception of authority, gender, and society.”
(a conservative or progressive voice, it really doesn`t matter)
There is no childhood, fools!
Mi se propune ca unică alternativă creștinească în privința acțiunilor de protest din SUA susținerea ei. Că, zic ei, este vorba de justiție socială, de căutarea dreptului celui persecutat, de zdrobirea unor structuri de putere abuzive, de rasism etc.
Sună fain, în parte legitim dar … atât.
În primul rând, lipsește un ingredient absolut indispensabil oricărui demers restaurator creștin: iertarea. Nu e de văzut nicăieri, nici în discurs, nici în faptă. Nu pot să îmi imaginez o reconciliere care să nu aibă la bază ideea de iertare. Ea nu va însemna decât tot implementarea unui abuz (de putere, desigur).
Apoi, admit că este impresionat să vezi un om cum se umilește să pupe picioarele unei alte persoane, ca gest de pocăință. Sau să se proștearnă în fel de fel de alte gesturi umile, chiar umilitoare. În ciuda judecăților făcute de unii, eu cred că este un gest profund. Le acord respectul meu, presupunând că o fac cu sinceritate (mi-e greu să o cred pe doamna Pelosi, am și eu limitele mele).
Dar am respect zero pentru acei oameni care întind picioarele, pentru ca alții să se închine înaintea lor și să le sărute. În ridicolul său, gestul îmi aduce aminte de cel al lui Jerry dintr-un desen animat. Nu pot, creștinește vorbind, să fiu de partea cuiva care se comportă în acest fel.
Prin această voluptoasă acceptare a umilinței dușmanului de rasă, de fapt, se pierde tocmai ceea ce creștinismul aduce ca plus valoare în societate: dărâmarea zidurilor dintre oameni, reconstrucția, unitatea pe care o găsim ca trup, datorită singurului fără de păcat (nu mă refer la George Floyd, sorry), Cel care a plătit cu scump sânge prețul acestei unități.
Îmbrățișările de după astfel de evenimente, acolo unde mai au loc, sunt pe invers: ai iertat pe cineva umilindu-l. Nici cei mai mari teologi ai lumii nu pot explica cum o astfel de iertare poate fi alăturată modelului lăsat nouă de Mântuitor. El a iertat umilindu-Se pe Sine, nu umilindu-i pe cei ce i-au greșit.
Lăsați-o, că măcăne: asta nu este împăcare creștinească, ci pace politică. Vor cădea capete, se vor da legi, se vor aplica cenzuri tot mai drastice și vor fi ostracizați cei ce nu cântă în strună. Neinteresantă pace.
Nu-mi veniți cu teorii că „acum nu e timp de iertare”, că „s-au adunat prea multe”. Nu este loc pentru așa ceva în mărturisirea creștină. Creștinul știe care este cel mai bun moment pentru astfel de lucruri și îl știe bine: astăzi.
Unora li se va părea ușor răutăcioasă prima parte din titlul acestei postări (ce ai, Dyo, împotriva babelor?!?), în colocvialismul său destul de incorect pentru urechiușele noastre moderne; cei ce au mai rătăcit un pic Scripturile pe dinaintea ochilor știu că ea este de găsit într-una dintre epistolele Pauline.[1]
Să ne fie clar însă faptul că prin ea, apostolul persifla un anume tip de poveste, nu de femeie vârstnică. Este acea poveste care circulă ușor, pe nesimțite, între oameni, deși nu știi de unde vine, nici încotro se îndreaptă, cine le-a dat drumul și de ce, cărui scop servesc ele pe pământ etc (se presupune că tocmai aceste femei aveau timpul și predispoziția necesare de a a le face să circule, asta e tot).
Astfel de povești răsăreau ca ciupercile după ploaie, într-un superb haos ideatic. Însemnau ceva, pentru o vreme, pentru anumiți oameni. Când Eminescu vorbea de acele abia înțelese, pline de înțelesuri povești ale inocenței, la cumpănă de vremuri între sacru și ideologic, el privea cu nostalgie înspre o lume care piere, simțindu-se prins în mrejele străine ale Lumii Noi.
Iar această nouă lume urma să umbrească – asemeni unei stafii, zic unii – istoria omenirii. De atunci, încoace nici poveștile nu mai sunt ce au fost. Cred că în aceste zile dacă apostolul Pavel ne-ar trimite o depeșă pastorală, el ne-ar îndemna să ne ferim nu de basme băbești, ci de poveștile meșteșugite de ideologi.
Căci în zilele noastre poveștile nu se mai spun, ci se construiesc cu migală.
S-ar putea ca o contribuție majoră la aceasta să o fi avut arta filmului. Prin însuși felul său de a transmite mesaje, paradigme, idei sau mărturii filmul ni se recomandă nu prin povestea în sine, ci prin felul în care este ea construită.
Dar oamenii nu construiesc castele de nisip doar de dragul valurilor ce vor veni peste ele. Oamenii construiesc lumi, guvernate de idei, în care diferite forțe își dispută legitimitatea și întâietatea. Prin asta, filmul se dovedește a fi și un mediu predispus la ideologic, la a servi unor interese anume, mai ales că el se face pe bani buni. Faptul că nu există prânz gratuit în acest univers este mai lesne de dovedit în lumea cinemaului decât, poate, în oricare alta.
Naziștii și comuniștii au fost conștienți de potențialul propagandistic al filmului și s-au folosit de el din plin. La fel o fac și autorii evanghelici de filme, la fel o face și industria americană (progresistă) de film. N-au nici o șansă în fața ispitei, îi înțeleg, așa cum îl înțeleg pe copilul care nu are nici o șansă în fața ciocolatei din fața sa.
Mijlocul este mesajul. Suntem robii conținutului pe care vrem să îl propovăduim, dar nu pentru că ne-a convins, nici pentru că am fi martori ai unei realități vrednice de a fi mărturisite, ci pentru că am fost prinși în laț. Am fost invitați la o cină, ne-am înfruptat cu lăcomie, suntem mulțumitori, dar acum e cazul să plătim, deși a fost „din partea casei”.
Astfel, pentru a reveni la povești, să recunoaștem faptul că în aceste zile orice poveste spusă poartă cu sine urmele mâinilor și amprenta gândirii celor ce au construit-o. Sunt povești muncite din greu, în cuvinte și în pixeli, în accente și în omisiuni.
Uitați-vă, de pildă, la exemplul lui George Floyd: spuneți-mi o poveste despre el, iar eu vă voi spune cine sunt arhitecții ei, cine au meșteșugit-o și cât trebuie să plătim pentru că i-am dat ascultare. Ne este zugrăvit fie ca un înger, fie ca un terchea-berchea, după caz. Depinde de ideologia slujită de poveste.
Din punctul meu de vedere, adevăratul impas nu stă doar în polarizarea acestor povești în jurul a două nuclee ideologice, în mod egal abjecte și mizerabile (asta ca să știți și amplasamentul meu în peisaj), ci în faptul că nu se mai poate spune cu adevărat povestea lui George Floyd. Nici unul dintre noi nu va ști vreodată cine a fost el. Mai mare lipsă de respect față de un om nici că se poate concepe, atât din partea celor ce i-au desenat aripi de înger, cât și din partea celor care încearcă să ne convingă că nu a fost un cetățean atât de bun al planetei.
Mi-e dor de poveștile de babe ostenite. Măcar acelea, în naivitatea lor arhaică, ne aduceau aminte de nevoia de a ieși în lume și de a intra în aventura căutării adevărului. Cele de azi nu ne mai invită la nimic; distrugerile și violențele, de o parte, denigrările penibile, de cealaltă, nu intră la socoteală, căci niciodată violența sau răutatea nu ne vor conduce înspre adevăr.
Să nu ne facem iluzii: vom culege ce vom semăna nu altceva. Tot pe undeva prin Biblie am găsit și asta.
[1] 1 Timotei 4:7
Unul din paradoxurile fundamentale ale trăirii unei vieții închinate lui Dumnezeu stă în însăși temelia acesteia, una așezată pe un Isus Hristos care ne-a fost arătat, dovedit, proclamat și în care ne-am pus încrederea, pentru că știm că a fost înălțat în slavă.
Toate acestea s-au întâmplat deja, fără contribuția vreunuia dintre noi. Lor nu le mai poți adăuga nimic, nici nu le poți știrbi strălucirea. Păcatul de moarte al lui Salieri – cel din filmul lui Forman, să fie clar – stă în pretenția că el i-ar putea închina ceva lui Dumnezeu. Din propria dorință, din propria vistierie.
Nici măcar nu ne putem lăuda că am descoperit noi asta: Apostolul Pavel o numește „taină a evlaviei”, o realitate la care nu ajungem nici prin studiu (biblic, istoric etc), nici prin filozofare, nici chiar uitându-ne cu băgare de seamă la lucrurile făcute de El. Ne este descoperită de sus, nu e de nasul nostru.
Ș-atunci, practic, nu poți să spui Soli Deo Gloria venind cu mâinile goale înaintea Dumnezeului tău. Căci Soli Deo Gloria este răspunsul omului care l-a văzut pe Hristos și s-a pus în slujba Lui. Iar cine se pune în slujba Lui are mâinile pline de bătături, căci muncește și luptă cu nădejde, dar și de roade închinate lui. Și nu spune – tot ca Salieri, din exemplul nostru – „Mulțumesc, Doamne!”, pentru darul pe care îl aduce lui Dumnezeu.
Oh, dar îți dai seama, abia acum, ce greu este: ca să spui Soli Deo Gloria trebuie să crezi că ceea ce îi aduci înainte este, în adevăr, un dar care îl onorează pe primitorul său. Gândește-te bine, dacă chiar vrei să rostești așa ceva.
Căci asta nu se întâmplă oricum, ne învață apostolul, ci în condițiile umblării în dedicare față de El, în disciplină spirituală, în ascultare de Cuvânt, în creștere, în mărturie.
Frumusețea darului este în strânsă relație cu frumusețea inimii care îl dăruiește. Restul, tehnici, metode, mijloace, conținuturi, sunt și ele de puțin folos, în timp ce frumusețea inimii care aduce darul poartă cu sine o promisiune, pentru viața de acum, dar mai ales pentru cea viitoare …
(Reflecții pe seama ultimului verset din 1 Timotei 3 și al capitolului 4 al epistolei)
– O să cadă, auzi? îi strigară câteva surate de pe crengile alăturate.
– Așa este, veni răspunsul celei ce manevra fierăstrăul. Dar nu este drept ca crengile acestui copac să depindă de aceeași rădăcină. Nimic nu mă va opri din ce mi-am propus! Hateri!
Privirea pe care le-o aruncă spunea totul: nu se va opri până nu va tăia craca. Să încerce cineva!
– Vezi, însă, îndrăzni o voce, că creanga mea se ține și ea de craca pe care o tai.
– Oh, câtă ură! Nu îmi vine să cred că mai există surate cu o așa mentalitate.
Apoi, în timp ce lama fierăstrăului nu contenea să intre cu nesaț în lemn, continuă pe un ton conciliant: Citește în continuare „Cu fierăstrăul, fără anestezie”
Nu e de ici, de colo! Acești progresiști iubitori de comunism din ăla care furnizează cu voioșie casă, masă, pită și sănătate[1] la tătă lumea în mod egal au reușit să zămislească ceea ce nu va reuși, probabil, nici un guvern de conservator de dreapta în această lume, deși visează fără contenire de când, hăt, cu Revoluția Industrială: statul minimal.
Ce zic eu, „minimal”, e statul nălucă, prezent mai mult în mințile oamenilor; ne întoarcem la ordinea primordială, regăsim paradisul din perioada în care familiile nucleu nu terorizau societatea într-un așa hal de nesuportat.
Căci ce altceva este Zona Autonomă Capitol Hill decât exact acea lume în care bunătatea și egoismul – cele două eterne motoare ale devenirii umane – se vor metamorfoza în două mâini nevăzute, excesiv de binevoitoare și care vor face de acum încolo ca lumea să meargă de la sine, spre binele tuturor.[2]
Fără poliție, fără justiție. Puștile sunt suficiente.
Aștept și eu, cu nerăbdare, înființarea Republicii Dolhasca.
[1] … și haine, și pantofi de firmă, și televizoare, și bijuterii, la discreție fără bani (le scriu aici, ca să nu supăr pe cineva …)
[2] E un eufemism aici, dar nu se cuvenea să scriu „spre binele unora”, că nu dă bine la așezarea în pagină.
De ce comunismul, ca idee bună și generoasă, dar aplicată greșit, mai merită o șansă din partea omenirii, deși n-a produs nimic vrednic de păstrat în cultura lumii (mult prea puțin, oricum), iar creștinismul, tot ca idee bună și generoasă, nu mai merită nimic altceva din partea lumii moderne decât batjocură, discreditare și marginalizare, deși a lăsat în urmă fundamentele unei culturi încă fără egal în istorie?
