Se desfășoară cam așa (ma non tropo): Cuvântul este scris pentru a fi propovăduit și auzit de către cei invitați să guste bunătatea Domnului; el străpunge întâi inimile zdrobite și împovărate, pentru ca apoi să le deschidă orbilor ochii, astfel că aceștia privesc acum cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, fiecare fiind o mireasmă de la viață spre viață, după cum este scris … (da capo)
N-ați prins ideea?!?
Fie-vă limpede, devoratorilor de povești depănate pe ecrane (în format 16:9, IMAX, 3D, whatever), filmele nu transmit mesaje, ci în primul rând construiesc idei. Vreți mesaje? Ascultați un discurs sau o predică, citiți un editorial. Vreți să descoperiți felul în care ideile trăiesc prin oameni, fapte și lumi construite din proiecții ale realităților acestei lumi în imaginația umană? Vizionați un film, trăiți-l, pescuiți, cu răbdare și cu perseverență, ideea care conferă sens și rost celor așternute simțirii voastre. De aceea nu vorbim de o hermeneutică a filmelor, ca în cazul relaționării la texte și alocuțiuni, ci de o filozofie / ideologie a lor. Căci orice film este – sau ar trebui să fie, căci din păcate prea multe dintre ele își trădează menirea – o idee trăită. Ah, mai găsim și câte un mesaj într-un film, nu zic că nu e așa. Pe acela păstrați-l pentru voi și nu-l arătați nimănui, bine? Savurați ideea.
Cine are ochi de văzut și urechi de auzit să ia aminte la ce idei are de zugrăvit fiilor oamenilor filmul!
Parole – fanatism
Contrar aparențelor și presupunerilor pripite, de suprafață, fanatismul religios își trage în principal seva nu din nezdruncinate convingeri cu privire la ordinea celor sfinte, ci din pofte nepotolite care se războiesc în măruntaiele omului. Setea de putere, foamea după relevanță, iubirea de bani și de plăceri. Mirajul prosperității, cele șaptezeci și două de fecioare care îl așteaptă pe credincios în rai, veșnică sănătate, moartea dușmanilor. Unor lucruri ca acestea li se adaugă un alt ingredient esențial: proximitatea întâlnirii lor, acel acum și aici existențial care ucide orice speranță cu privire la eternitate sub tăvălugul certitudinilor zilei. Fanaticul trăiește în toată grozăvia lui un acum continuu al dorinței; cohorta de vise în care își botează proiectul său de viață îl obligă la acțiune imediată, asta pentru că îi este imposibil oricărui astfel de proiect să suporte amânarea împlinirii. Fanaticul este vierul care nu mai are răbdare și culcă smochinul neroditor la pământ într-o febrilă și neostoită căutare de rod pe placul inimii sale.
Asemeni unei tumori canceroase care se dezvoltă cu repeziciune scurtcircuitând procesele mult prea lente ce asigură funcționarea unui organism sănătos, fanatismul se dezvoltă ca o scurtătură în viața de credință a unei comunități între dogmă și imaginea ei reflectată în prezența Cerului peste fii oamenilor. De aceea, el se bazează în primul rând pe vedere, căci imaginea e mai rapidă, ba chiar e capabilă să-I ofere iluzia simultaneității în comunicare, în cunoaștere, în înțelegere.
Fanatismul religios are de-a face puțin, puțin de tot, cu religia, chiar îi este străin, tot așa cum tumoarea îi este străină organismului în care se dezvoltă. El este vis devenit (re)acțiune, e un fel pragmatism clinic. Se recomandă ca un nivel superior de trăire, de dedicare, însă pe noi nu ne va putea induce în eroare. Căci nu e prea multă credință, ci prea puțină speranță. Și, până la urmă, dacă e să spunem lucruilor pe nume, nu e nimic altceva decât moarte.
God`s Not Dead 2 – încă o predică pentru un cor parcă tot mai adormit …
Avertizare: În cazul unui astfel de film este, practic, inutilă invocarea unui „spoiler alert”. Drept-credincioșii știu de ce …🙂
Într-un anume sens, mi-e greu să înțeleg motivația realizării acestui film, în afară de aceea că „credința vinde”*. Coloana sonoră este aleasă în așa fel încât să-l pună pe fugă și pe ultimul liber-cugetător rătăcit prin sala de cinema, iar din punctul de vedere al conținutului întregul film nu pare a fi altceva decât o imensă predică, mustind – așa cum se și cade – a versete, ilustrații și chemări la altar. Însă e posibil și ca Roger Patterson să aibă dreptate când sintetizează mesajul său într-o expresie precum ”Luptă pentru drepturile tale de cetățean american, oricare ar fi prețul de plătit”. Se poate spune că o anume motivație politică nu-i este străină acestui film. Sau poate că autorii au dorit să scoată în evidență felul în care principiul separării dintre Biserică și Stat este folosit în aceste vremuri ca un instrument de opresiune și, într-un viitor nu foarte îndepărtat, de persecuție împotriva creștinilor de către un sistem guvernamental secularizat și, în consecință, ostil manifestărilor publice ale credinței. De ce nu, filmul ar putea fi privit și ca un semnal de alarmă asupra poziționării lipsite de fair play a sistemului juridic american în acest veritabil război socio-politic, cine știe.
Cert este că, oricum ar fi privit, filmul nu mulțumește aproape pe nimeni. Continue reading „God`s Not Dead 2 – încă o predică pentru un cor parcă tot mai adormit …”
Murim de curiozitate și … atât!
Rareori mi-a fost dat să văd o ilustrație mai tristă a prăpastiei dintre două perspective socio-culturale diferite față de media și rostul ei în lume decât în această secvență din Hotel Rwanda (un The Schindler`s List într-o variantă contemporană, nu mai puțin tristă). Vă amintesc, filmul relatează evenimente din timpul războiului civil rwandez, în special din fatidica perioadă de 100 de zile în care câteva sute de mii de oameni (estimările se încadrează într-o marjă extrem de largă, între 500.000 și un milion) din neamul Tutsi au fost uciși de către cei ai neamului Hutu, aflat la putere în acele vremuri. Faptul, oricum ar da-o la întors unii oficiali, rămâne și după două decenii o rușine pe obrazul Vestului civilizat, care nu a mișcat un deget pentru a diminua proporțiile dezastrului.
Dar să revenim la ale noastre, la canalele de informare media. Paul Rusesabagina, personajul interpretat magistral de Don Cheadle, este unul care crede că media audio-vizuală poate produce reacții consistente din partea publicului și a factorilor decizionali occidentali. Cum ar putea să nu intervină când vor vedea toate acele atrocități? El nu știe, însă, că televiziunea este prin excelență un mediu fierbinte, neparticipativ. Esența ei, ne spune Neil Postman, este distracția. Televiziunea nu știe să fie altfel și nu va fi niciodată altceva decât o scenă a lumii în care trăim. După ce se lasă cortina, aplaudăm, apoi fiecare dintre noi se retrage la ale sale. Căci știrea, unul dintre produsele cele mai de succes ale televiziunii, este informație decontextualizată, despre oameni, fapte și locuri îndepărtate. Ne atrage prin senzațional, prin emoție, prin inedit sau datorită felului în care este cosmetizată de către realizatori. Making news zice englezul, pe bună dreptate: știrea se face. Ea produce în noi cel mult un răspuns emoțional, o sfântă indignare, comparabilă în consistența lui durerea de arșic a caprelor de munte după o zbenguială bună printre stânci. De asemenea, produce în noi și dependență, foamea după alte știri, tot mai multe …
… asta în ciuda faptului că sunt despre oameni care nu ne cunosc, pe care nu-i cunoaștem, pe care nu îi vom întâlni niciodată, de care – iar ăsta rămâne secretul nostru, promit – nu ne pasă …
Cum ar putea să nu intervină când vor vedea toate acele atrocități?
Prietene, ai mai văzut până acum vreun spectator care intre pe scenă și să-i spună Julietei să aibă puțintică răbdare, că iubitul ei nu e mort și că acuș` se va trezi …?
P.S. Fețele ambilor actori, în finalul clipului, ilustrează mult mai bine ce am încercat să explic eu eu mai sus. Unul nu pricepe, altul nu știe. Nici unul nu mai speră ceva …
iVai 1.01, beta version
Oare chiar nu sună nici un clopoțel, în vreun fel sau altul, despre ce am ajuns, despre ce suntem și despre drumul pe care ne-am angajat, într-o lume în care a devenit o știre de senzație (o adevărată dramă cosmică) și un subiect de comentat și rumegat sub toate aspectele – așa cum nu o facem despre orice altă dramă a lumii ăsteia mari – lansarea pe piață a unui nou* model de telefon inteligent?
* Cu privire la cât de „nou” este nu știu să mă pronunț, totuși e „7”, așa că ceva tot s-a schimbat …
Goliat, pixelul
Este paradoxală această renunțare a omului la transcendență tocmai acum, în condițiile translatării mijloacelor încrederii și puterii în exterior, în extensii și accesorii. Bătăliile purtate sunt cam aceleași, dușmanii par să fie cam de același calibru, doar tehnica de luptă se schimbă fără contenire, de la o zi la alta, epocă după epocă. Schimbarea majoră, totuși, ține de orientare.
Când Kazantzakis ne vorbea despre Dumnezeu, Cel ce trebuie salvat din om, din adâncul ființei sale, el tocmai conștientiza această translatare, acest schimb al orientării în vremea sa. Atotputernicul s-a întrupat în mândria omului care nu mai apelează transcendența, ci și-o făurește de unul singur.
Odinioară, omul se baza în primul rând pe sine, apoi pe calitatea armelor pe care le mânuia. Puterea și încrederea sa erau intim relaționate abilităților sale, naturale sau dobândite. Paradoxal, rodul aceastei imanențe era dependența de ceva sau cineva de dincolo. Totul pleacă din inimă, chiar și drumul spre cer. Poate că ilustrația Fericitului Augustin, cea cu golul lăuntric al ființei, pe care numai Dumnezeu îl poate umple, ne ajută să înțelegem această relație între interior și exterior. Sau poate un fapt emblematic, hm, cum ar fi, de pildă, exemplul lui David. Nu pleacă la luptă cu armura pe el. Încrezător în Dumnezeu, având la îndemână doar o praștie, îl biruie pe uriașul Goliat. Totul a plecat însă de la decizia de a nu-i da ascultare vrășmașului, așa cum nu au făcut-o, din păcate, ceilalți oșteni ai lui Israel împreună cu împăratul lor. Puterea și încrederea lui David nu erau în praștie, iar asta nu înseamnă nicidecum că el nu va fi fost un mânuitor desăvârșit al acestei arme. O anume ordine poate fi intuită, paradigmatic, în acest episod legendar al istoriei biblice.
Astăzi, deși încă ne sunt necesare înzestrări specifice unor anume tipuri de angajamente, depindem în primul rând de calitatea mijloacelor folosite, fie că sunt mașini, gadgeturi sau alte astfel de extensii. Astăzi, puterea și încrederea ne sunt în mod nemijlocit fundamentate pe cele din afară. Tocmai în aceste condiții transcendența nu mai are nimic a ne oferi, pentru că ne suntem nouă înșine suficienți în toate cele ale puterii și încrederii.
Ne mulțumim cu simularea percepției transcendenței, cu virtualul.
David al zilelor noastre stă în spatele unui monitor și butonează, în timp ce Goliat este peste tot și nicăieri, distribuit pe toți pereții. Bătălia e în toi, dar nu se știe cine va birui. Totul pleacă de la o decizie, cea de a da ascultare și de a reacționa cu simț de răspundere la absolut tot ce iese din tastatura vrășmașului. Astfel, nevoia de dincolo este astâmpărată de feed-ul zilei. Iar David nu are nevoie de altceva în luptă, decât de un device care să aibă toate update-urile realizate la zi și de o conexiune decentă de wi-fi. Ecranul din fața sa e fereastra către dincolo. Iar dincolo, în zilele noastre, e totuna cu aici.
Înăuntru sau în afară?
Eu zic că ar trebui să ne întoarcem la suprafață.
