Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei foto). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiunii cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat în acest film iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merge pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul
Anunțuri

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (10)

Lupta cu trecutul

Timpul crește în urma noastră, dar nu vrea să devină istorie. Dimpotrivă, pretinde ca aici și acum să își joace cărțile, ca și cum ar fi încă prezent. Îi spunem, din inerție, trecut, însă e doar o problemă de timp (cât ironie!) să ne debarasăm și de acest obicei. Căci trecutul este mereu aproape, tot mai aproape. În loc să se îndepărteze de experiența prezentului și să devină o amintire, un reper sau un punct de cotitură al vieții, el tine a se alipi cu strășnicie fiecărui proiect sau necaz al clipei. Să nu-ți faci iluzii cu privire la intențiile sale. Îți va spune cine ești. Îți va aminti că te-ai așezat pe locul altcuiva. Te va declara vinovat. Pentru el ești același, nu s-a schimbat nimic. Ești ce ai făcut. Restul – ceea ce faci chiar acum sau ce vei face mâine – e istorie. Cine crede că acestă ultimă afirmație este un banal paradox (sau un calambur), amarnic se mai amăgește!

Artileria grea este așezată în poziții strategice. Pe deoparte, trecutul ne dinamitează identitățile prezentului prin reactualizarea rușinii, a vinovățiilor și a angoaselor ce ne-au bântuit preț de atâtea veacuri. O culpabilitate colectivă, cu efecte dintre cele mai diverse și mai de neînțeles asupra indivizilor, ne bântuie fără milă, atât imaginația, cât și simțirea. Suntem vinovați pentru că suntem, pentru ceea ce suntem, pentru ce n-am fost.

De cealaltă parte, singura replică defensivă pe care contemporaneitatea știe să i-o dea propriei sale istorii este amnezia, debarasarea de trecut. Practic, vorbim de o uitare instituționalizată, vizibilă cam în tot ce înseamnă demers public (de la documentele UE la etichetele dezafectate de cruciulițe: toate sunt expresii ale aceleiași patologii). Uităm ce suntem, ce reprezentăm, ce am fost.

Paradoxal, însă, mai mult ca niciodată, în zilele noastre relația omului cu propriul său trecut este captivă ideologiilor clipei. Trecutul candidaților la diverse poziții publice este, în sine, un depozitar inepuizabil de slăbiciuni și de înfrângeri, insuficient deplânse și asumate ca atare. Ce bine le-ar sta candidaților fără tinichelele faptelor de care ei înșiși, poate, au uitat! Ce bine ar fi să nu-i ajungă din urmă dosarele, aventurile neprincipiale, secretele dobândirii primului milion, vorbele negândite, apartenențele prost gestionate, micile excese sau marile grosolănii, rateurile, strângerile de mână, dezacordurile gramaticale și cele ale drepte cumpăniri, ezitările de-o clipă, bătăliile purtate peste ani, email-uri șterse în pripă, fotografii compromițătoare, niște vorbe off the record menite a arăta despre ei ceea ce fiecare încearcă să ascundă despre sine etc,etc, etc! Fiind perceput ca atât de aproape trecutul nu se mai prescrie și, mai important, el nu mai lasă loc pentru redefiniri sau pentru renașteri. Nu există loc în imaginarul ideologic al contemporaneității pentru Drumul Damascului.

Nu mai avem trecut, ci memorie. Așa cum sugera Pascal Bruckner odată, acum suntem turiști ai propriei istorii. Ne strecurăm printre vestigiile ei, cu grijă, ca și cum nu ne-ar aparține, îndepărtându-ne de ele. Trăim în memorie, captivi ofertei inepuizabilului filon de înregistrări și consemnări de clipe, pe dispozitive de stocare, pe servere, pe carduri, prin nori (virtuali).

Dar cine poate avea încredere în pixeli? Există o mulțime de mijloace prin care datele pot fi făcute să modeleze memoria (editoare grafice sau de sunet etc). Urechea și ochiul ne sunt asaltate de informații inconsistente, adesea contradictorii. Nu ni se oferă altă șansă, în acest context fluid și tulbure, decât cea a atașamentului a priori de un adevăr anume. Căci nu putem trăi cu gândul că suntem mințiți. Și atunci nu mai credem ce ni se spune; în schimb, nu facem altceva decât să interpretăm întreaga memorie ce se crează fără contenire în jurul nostru prin prisma certitudinilor deja înrădăcinate în noi. Nu mai aflăm nimic nou, nu mai învățăm nimic, nu ne mai zidim pe noi înșine – nu uitați: suntem ce am făcut –, căci ne-am angajat într-una dintre cele mai dificile misiuni existențiale din câte s-au putut concepe în lumea asta: despărțirea apelor ideologice acestei lumi, pentru a putea trece dincolo, pe tărâmul făgăduinței, unde vom găsi fericire din belșug, pentru fiecare suflet. Pentru asta trăim, de aceea distribuim, asta  ne place. Căutăm orizontul, cel ce transcende apele învolburate ale prezentului, pentru că am fost lăsați orfani de trecut, de istorie. O misiune imposibilă, un proiect utopic, dacă mă întrebați pe mine, căci de pe vremea lui Moise nu s-a mai văzut așa ceva. Unde mai pui că dincolo de ape, în loc de lapte și miere …

Dar pe asta o știți deja.

Mijlocul este mesajul (15) – Algoritmul

Mijlocul este mesajul (15) – Algoritmul

Se pare că demiurgul acestor înfierbântate zile în spațiul giga al virtualității noastre de fiecare zi-postare este mult blamatul algoritm al rețelei. Cine ar fi crezut? Cu vreo două decenii în urmă, pe când buchiseam primele taine ale programării, nici prin gând nu mi-ar fi putut trece că va veni vremea când el, algoritmul, acea înșiruire de pași care conduc fără preget la rezolvarea unei probleme anume, se va întoarce în mânia sa, împotriva creatorului său, sfidându-i ambițiile și credința în nemurirea pixelilor. În acele vremuri, algoritmii lucrau în folosul nostru; astăzi sunt tot mai mulți oameni care se plâng că sunt oprimați, deocamdată strict pe baza unor instrumente virtuale, de către acest nemilos câine de pază al viețuirii convertite între date, în special în fotografii și în videoclipuri.

Ispravnic neobosit, rece, făr` de mamă și făr` de tată, algoritmul face ce știe el mai bine. Nu caută la fața omului (câtă ironie!), însă toate fețele i se supun, turnate în profile reale sau plăsmuite, pe gusturile fiecărui târgoveț de distribuiri.

Algoritmul este, în esență, un stindard al revizionismului determinist – îngropat, aparent, cu un secol în urmă de faimosul principiu al lui Heisenberg – așezat pe reduta cea mai fudulă a post-modernității, ideea de libertate în absența adevărului de netăgăduit. În impersonalitatea sa, el pare să nu fie interesat de libertățile noastre; el caută doar să gestioneze această libertate în așa fel în cât să ajungă câte puțin la fiecare.

Nu știi de unde să îl iei, e omniprezent. Ne raportăm la el simțind același fior al tainei pe care îl avem la apropierea de orice altă astfel de prezență aflată în ascuns, transcendentă existenței cotidiene, totuși producând efecte palpabile asupra acesteia. E intangibil, deși atât de aproape fiecăruia dintre noi!

Deosebirea, la nivel conceptual, dintre algoritm și orice altă transcendență urmărită de om peste veacuri, religioasă sau de altă natură, este că, se știe, algoritmul este o creație a omului. După chipul și asemănarea sa. Algoritmul și-a însușit pe deplin trăsăturile celui ce i-a dat viață; și el privește viața pe bucățele (mă rog: „date”), luând decizii bazate pe ocurențe formale, pe similituni și pe rotunjiri ale unor variabile la fel de enigmatice în traiectoria lor precum acele particule ale lui Heisenberg. Apoi, după ce l-a creat, programatorul l-a și binecuvântat, ca la carte: Înmulțește-te, ocupă toată rețeaua și stăpânește-o!

Ciudat, nu-i așa, să vorbești despre un demiurg și despre o creație a minții omenești adresând același lucru? Poate, dar așa ne comportăm uneori și cu Dumnezeu, pendulând dialectic și fenomenologic între încredințarea că „El a făcut cerurile și pământul” și pretenția nerostită, dar mărturisită printr-un milion de fapte ale firii, că noi L-am creat pe El și că ne este profund îndatorat pentru că încă Îi mai îngăduim prezența pe planeta noastră.

Revenind, însă, ne mulțumim deocamdată cu faptul că algoritmul ne lucrează fără contenire grădina și o păzește, după cum a fost instruit să o facă. Dar pentru câtă vreme? Căci nu i-am spus încă ce e bine și ce e rău, doar l-am învățat cum să facă ce trebuie. Ceea ce nu e puțin, însă nici suficient, pentru că nu întotdeauna imperativele ideologice ale zile sunt în armonie cu cele morale. Unde mai pui că în spatele algoritmului pare să nu mai șadă nimeni, tot așa cum, se zice, n-ar sta nimeni în spatele mărturiei celor ce încă mai cred în Făcătorul lumii. Convenabil pentru toată lumea: n-ai pe cine lua de guler. Ne putem culca pe o ureche. Cu o astfel de robie putem trăi, așa cum și Dumnezeu nu pare deranjat în aceste zile de infatuarea cu care ne-am luat destinul înapoi, în ale noastre pricepute mâini …

Dormi liniștit, căci algoritmul lucrează pentru tine, se zice. Eu nu cred. Mi-e că șarpele pândește, pitit pe după vreun server, un moment pentru a-l învăța el pe de-noi-gândit-și-întocmit ce e bine. Ș-atunci va fi tare rău pentru noi, căci nu există izbăvire din rețea și de moralitatea ei fără pierdere de date. E careva dispus să își pună contul la bătaie? Share if you dare!

Iadul e pavat cu petale

Iadul e pavat cu petale

Ni se spune tot mai mult în zilele astea că unul din ingredientele cheie în procesul dezvoltării personale – în educația formală, în ucenicie sau în alte forme ce se bazează pe interacțiunea directă între un învățător și un ucenic – este modelarea în învățăcel a unei imagini pozitive despre sine și a unei încrederi de nezdruncinat în capacitățile sale: „hai că poți”, „ești deștept”, „ai încredere în tine, căci așa vei reuși”, „uită-te la ce ai izbutit, nu lua în seamă eșecurile”, „totul are loc în mintea ta”, „trebuie doar să crezi” (nu și să pui osul la treabă?) etc, etc, etc. Vedeți, li s-a spus de prea multe ori acestor învățăcei că nu au atins baremul, li s-au subliniat cu roșu în caiet greșelile făcute și au fost listați sub linia de admitere la examene, or ei pot să învețe doar dacă drumul stimei de sine le este pavat cu petale de flatări și de încurajări. Să-i felicităm pentru ocuparea ultimului loc, să le spunem că sunt mult mai deștepți decât par și că pot deveni orice le doresc rărunchii. Aceasta e cheia educației, cică.

Sudoarea frunții, înfruntarea obstacolelor, sacrificarea lucrurilor mărunte și de moment în vederea urmăririi unor scopuri mărețe și pe termen lung și recunoașterea nereușitelor ca … nereușite, ei bine, toate astea nu mai fac parte din rețeta succesului pe care i-o predicăm învățăcelului din zilele noastre.

Ce s-a ales în lumea asta de ucenicie, de inițiere, de aventura cunoașterii și a cuceririi lumii? Unde sunt noutatea și bucuria, cele două ingrediente despre care Mircea Eliade spunea că sunt constitutive ideii de ucenicie creștină? Praf se făcură, căci redutele de odinioară sunt privite astăzi ca monumente ale incorectitudinii, or ca pretexte pentru implementarea de noi reglementări și normative. Până și monomitul lui Campbell, odinioară sarea și piperul oricărei aventuri povestite pe ecranele lumii, pare căzut în dizgrație astăzi, o dovadă fiind, printre altele, și asaltul nemilos pe care îl vedem în filme asupra tradiționalei paradigme relaționale între maestru și ucenic (vezi, de pildă, The Last Jedi, un film cu un profund mesaj anti-ucenicie, cu ecouri culese din … Kung Fu Panda).

De unde, până nu demult, omul a dobândit în minte și în inimă, toate câte le-a găsit vrednice de adunat, prin disciplină, prin luptă, prin sudoare și prin înfruntarea tuturor adversităților pe care viața, în generozitatea ei, i le-a așternut pe cale, astăzi această cale îi este refuzată celui ce se presupune că ar trebui, cândva, să înfunte viața, lumea și provocările devenirii. I se refuză hrana cea tare a competiției; excelența este tot mai mult o pretenție discriminatorie, subordonată imperativului diversității; termenul de garanție al fiecărui suflet de pe acest pământ pare să fie tare scurt, din moment ce până și un cuvânt nepotrivit – un pronume, de pildă – i-ar putea produce daune. Hrănit exclusiv cu laude, ferit de orice mesaj care i-ar putea provoca imaginea de sine și declarat câștigător chiar în absența derulării competiției, el nu are nici o șansă să cunoască bucuria aceea, pe care biruința în luptă ți-o dăruie, iar în condițiile predictibilității fiecărui drum al acestei lumi (reglementat, nivelat și pavat pentru o cât mai lină decolare spre nicăieri) nici de noutate nu mai poate fi vorba.

Tânărul zilei de astăzi este asemenea unui sportiv pus să alerge în cerc, pe o pistă fără linie de start și fără linie de sosire, într-o competiție fără combatanți și pentru un premiu pe care nu l-a văzut nimeni, dar despre care toți știm că există, cam tot așa cum știm și că Moș Crăciun este real.

Ne mirăm atunci că ”Like”-ul e pâinea lui de toate zilele? Să îndrăznească cineva a i-o smulge dintre dinți …

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Vacanță în Halkidiki (1) – Posidi

Vacanță în Halkidiki (1) – Posidi

În urmă cu vreo nouă ani, cu prilejul vacanței petrecute în Kalithea, am făcut și câteva incursiuni de cealaltă parte a celui de-al treilea braț din Halkidiki, Kassandra, mânați de o nepotolită foame după apusuri de soare grecești. Siviri a fost prima localitate întâlnită pe coasta sudică, cu o plajă cochetă, corectă, cu apus … Totuși, curiozitatea ne-a împins să mergem câțiva kilometri mai spre est, până în Posidi, unde am și făcut o baie bună în asfințit. M-au impresionat două lucruri aici: zona foarte bună pentru explorări subacvatice și peisajul, cu acele vile cocoțate pe niște culmi stâncoase, care în bătaia soarelui dau bine în fotografii. Mi-am zis atunci că o să revin în acest loc, măcar în trecere. Am făcut mai mult de atât; anul acesta am revenit în acele locuri, unde am petrecut câteva dintre cele mai frumoase zile ale concediului nostru din 2017 în Grecia.

61

Coasta de sud a brațului Kassandra este presărată cu sate de vacanță de mici dimensiuni și liniștite; zona de nord, cu Afysos, Kalithea, Hanioti și Pefkohori, este mult mai animată, mai gălăgioasă, dar și mai scumpă. Ideea de bază, în general, este că, având mașina la dispoziție, poți să explorezi mai mult din ceea ce oferă întregul braț, fie pentru cumpărături, în stațiuni precum Kalithea și Hanioti, fie pentru plaje liniștite (cum sunt majoritatea celor sudice, împreună cu Posidi), fie pentru aprovizionare în magazine de gen Lidl și Masoutis.

În acest an am decis să încercăm ceva nou: booking.com. Dacă în trecut mergeam la fața locului și căutam cazări la privați, întrebând prin magazine, acum am avut toată vacanța rezervată încă din România (inclusiv opririle de tranzit din Bulgaria). Avantaje: ești liniștit, știi unde vei merge și că ai asigurat un acoperiș deasupra capului. Am ales cazări evaluate la cel puțin 8.00, pentru că am învățat, din experiență, că aceasta este limita de jos acceptabilă pentru noi. Principalul dezavantaj, neconfirmat încă printr-o verificare meticuloasă, este că e posibil ca să te coste mai mult, prețurile nefiind negociabile.

28

Așadar, am găsit câteva oferte interesante pe booking pentru coasta de sud a Kassandrei, foarte bine apreciate de către turiștii care au trecut pe acolo. În cele din urmă, am ales Villa Panorama Studios, încercând să împac mai multe deziderate într-o singură lovitură: o locație faină și cu plajă bună, un raport bun preț-calitate, o zonă mai liniștită – care, totuși, să ofere acces la niște magazine alimentare decente – și, nu în ultimul rând, niște apusuri de soare la îndemână. Este o alegere pentru care am primit felicitări din partea „echipajului”, în multe privințe așteptările fiindu-ne depășite.

32

Proprietarul, Christos, este un tip simpatic și foarte prietenos. Ne-a făcut o primire călduroasă și ne-a dat niște ponturi excelente legate de plajă și de împrejurimi. Într-o engleză simpatică ne-a povestit că a călătorit prin România (inclusiv prin Sighișoara!) și că i-a plăcut în special Transilvania. Din munți, zicea el, cum cobori spre Bucharest … katastrof. Zicea că era prin zonă când s-a întâmplat tragedia de la Colectiv … mă rog, ideea este că e genul de gazdă cu care interacționezi, care te întreabă din când în când cum te simți și care îți stă la dispoziție pentru orice problemă ai avea-o în timpul sejurului. Se pare că și-a făcut o reputație printre turiștii români din moment ce, dintre cele 8-10 camere ale pensiunii, cred că cel puțin jumătate erau ocupate de către ai noștri. Despre condiții, ce să zic: un studio de patru persoane, curățel, dotat cu de toate. Vederea din balcon – unul de dimensiuni generoase – este spre o pădure, iar în depărtare se vede marea.

15

Suntem la etaj, camerele de la parter fiind preferate de către turiștii care vin cu copii mici. Unul din momentele mele favorite ale zilei, cafeluța de dimineață, este savurat aici din plin. Singurul minus îl constituie calitatea ceva mai slabă a wifi-ului (dacă, în adevăr, acest fapt este un inconvenient).

04

Vila este cocoțată taman pe dealul ce îmi rămăsese în minte de acum nouă ani. Accesul cu mașina se face pe un drum îngust, înclinat la vreo 15 grade, poate chiar mai mult; dacă la urcare întâlnești o altă mașină, hm, ai încurcat-o și mai mult ca sigur că trebuie să uiți de prioritate, căci nu prea văd cum va putea respectivul aflat în coborâre să urce cu marșalierul.

Prima îngrijorare: o să avem ce merge până la plajă! Mă vedeam deja făcând kilometri cu barca în spinare …

05

Nu e chiar așa. Într-adevăr, suntem pe stâncă, iar de pe marginea ei nu vezi urmă de nisip, ci doar o prăpastie împădurită coborând abrupt în mare. Numai că, ni se spune, coborând pe o cărare printre copaci și stânci, se ajunge la o plajă secretă, micuță, cunoscută de puțini turiști.

24
La coborâre …

Christos nu face economie de superlative: e o plajă perfectă, discretă, curată, cu apă care niciodată nu cunoaște curenți reci și care, indiferent de starea vremii din sezon, are aceeași temperatură și este la fel de bună pentru îmbăiat. Nu vom mai găsi alta la fel!

22
… și la urcare

Confirm: a fost una dintre cele mai plăcute experiențe de plajă și baie în mare din Halkidiki!

31

În Grecia am mai avut parte de plaje amplasate în decoruri de vis (Milopotamos, Nidri, Parga, Paleokastritsa), plaje cu apă curată și lină (Neos, Marmaras, Agios Gordios, Kala Nera, Napflio, Potos) sau întinderi de nisip liniștite (Sikya, Agios Giorgios Nord-Corfu, Keramoti), dar asta parcă adună tot ce e mai bun din fiecare! Da, ai de coborât și, mai ales, de urcat, dar își merită fiecare treaptă.

21

De fapt, cu toată greutatea urcușului, mie mi-a plăcut traseul spre plajă.

27

Pădurea ni se arată într-o desăvârșită dezordine naturală, iar jocurile de culori datorate soarelui și apei mării, abia întrezărite printre crengi, în vale, mi s-a părut de-a dreptul fascinant.

25

Rareori, așa cum ne-a și avertizat Christos, găsești mai mult de cinci oameni pe plajă (în weekend vin ceva mai mulți). Clienții hotelului de pe stâncă (Thea) preferă, din câte s-ar părea, piscina.

23

Apa este curată, caldă, limpede. Am stat aproape tot timpul în apă, așa că nu m-am prea bronzat. 🙂

81

Pe lângă stânci se pot face scufundări și explorări în voie, peisajul subacvatic fiind fascinant și înfricoșător deopotrivă. Citește în continuare „Vacanță în Halkidiki (1) – Posidi”

Răzbunarea memoriei

Cândva, nu de mult – fără a putea să indic un anume moment, promit să mai cercetez problema – s-a întâmplat minunea: din recuperatori ai istoriei ne-am transformat în creatori de memorie. Tot ce facem acum, atât în privința mijloacelor de stocare, cât și în ce privește mijloacele de expresie, este memorie construită. Filmele nu ne spun cum au fost lucrurile, ci cum le vom percepe. Știrile nu ne spun ce s-a întâmplat, ci ne aduc aminte de toate cele câte ni se pot întâmpla mâine. Nu vi se pare ciudat că, parcă,  dintre toate câte trec prin fața ochilor noștri cel mai repede le uităm pe cele transmise live?

Nici o rememorare nu mai este credibilă zilele astea, nici mărturiile prin viu grai, nici cele înregistrate pe diferite suporturi. În schimb, avem încredere în prezentare, în spectacol, în close-up ori în panoramă, în fondul sonor adecvat, în gazda emisiunii. Credem în emoția distribuirii.

Ce urmează? Hm. Poate să devenim noi înșine materia primă a memoriei, creați și modelați de aceasta. Să nu-mi ziceți că nu există temeiuri tehnice pentru aceasta: așa s-a zis și despre zbor … și iată-ne purtați pe calea aerului în toate direcțiile!