Performăm

Nu-i adevărat că lumea este o scenă, iar noi suntem actori, oh, nu. Sau protagoniști ai unei piese scrise de cineva, pusă în scenă de un Regizor etc. Vor fi stat așa lucrurile pe vremea lui Shakespeare, când încă oamenii puteau alege fie să își asume condiția de performeri, fie pe cea de spectatori (Eminescu ne-o recomanda, dacă vă amintiți, pe cea din urmă). Acum, însă, trăim într-un alt aranjament: fiecare își joacă propria producție. Un Sergiu Nicolaescu e de găsit în fiecare dintre noi: suntem în același timp scenariști, regizori și actori ai producției vieții noastre, dar ce zic eu, revenind dinspre filme spre teatru, suntem scena însăși.

 Mi-e și jenă să vă aduc aminte de profilul favorabil pe care îl oferim obiectivelor fotografice, narcisismul ce ne înfioară în timp ce sortăm, folosindu-ne de buricele degetelor, imaginea în care am ieșit cel mai favorabil. Privim cu obstinație înspre lentile pentru a sparge un al patrulea zid ce ni s-a cuibărit undeva între categoriile pe baza cărora structurăm lumea. Ne amăgește, ne captivează, ne înrobește.

E cineva acolo? Nimeni nu a primit vreodată răspunsul corect.

Citește în continuare „Performăm”

Pandemie de chinezărie (13)

M-a frapat un detaliu, zilele trecute, în timp ce analizam oferta de măști din magazine. Cam tot ce mi-a trecut prin mână provine din China.

Am verificat asta în câteva din cele mai importante magazine sighișorene. Nu știu care e situația prin alte locuri. M-am gândit, însă, că pot să fac, fără costuri mari de timp și de energie, o verificare și pe Internet.

Astfel, am făcut și un sondaj al măștilor vândute de câțiva mari comercianți din mediul virtual. E mai greu aici, pentru că nu toți dau detalii despre proveniența mărfii. Chiar și așa, am constatat că pe mai bine de 50% dintre cutii se putea citi mențiunea „Made in China” (mi-a ieșit 21 din 39).

Dacă le avem în vedere și pe cele ce nu ne spun țara de proveniență, este limpede faptul că procentul de măști chinezești de pe piața românească este mai mare. La asta mai trebuie adăugat și faptul că, în general, materia primă pentru măștile fabricate în România tot din China este adusă, la fel ca materiile prime pentru confecții, încălțăminte și alte produse asamblate pe la noi, chiar și din zona gadgeturilor.

Mi-aduc aminte și de faptul că undeva prin aprilie, când eram în căutare de măști la un preț decent și în cantități rezonabile, de departe cea mai generoasă ofertă venea din China (distribuitorul mi se lăuda chiar, vorbindu-mi despre containerele pe care le aduce și despre numărul de comenzi). Pe atunci, ofertanții români puneau pe tarabe doar cârpe prevăzute cu elasticuri redirecționate dinspre liniile de producție de lenjerie intimă. Nu mă întrebați prețul lor, că îmi crapă tastatura numai amintindu-mi …

Măștile sunt o afacere.

Nu le contest rolul preventiv, să vă fie clar: eu port mască oriunde se cere și este necesar. Folosindu-le, ne protejăm unii pe alții. Masca este o barieră fizică efectivă în calea răspândirii coronavirusului. Nu intru în alte discuții pe acest subiect, nu-mi pierd vremea cu așa ceva.

Dar măștile sunt o afacere și, pentru că pandemia se va întinde în timp, cineva va trăi bine pe seama lor. Foarte bine: așa funcționează capitalismul. Este nevoie de măști și este nevoie de o logistică eficientă pentru ca ele să ne ajungă la îndemână. Cine s-a descurcat să prindă un capăt la acest generos merită felicitări. Numai să își vadă cinstit de treabă. Dar nu pot să nu întreb, în acest context: de ce China?

Dacă nici acum nu ni se apleacă de pandemia de plasticuri care a inundat comerțul de pe la noi, nu știu dacă se va mai întâmpla vreodată. Dacă nici acum nu avem nimic de zis și de făcut împotriva iresponsabilității regimului de la Beijing … Dacă nici acum nu începem să punem noi osul la treabă … Dacă nu ne-am săturat ca tot ce ajunge în mâinile noastre să fie de unică folostință … Dacă nu ne pasă de cei ce suferă în acea țară, atât timp cât tenișii produși acolo nu cedează înainte de încheierea partidei …  

Atât. Restul e lehamite.

P:S: Vă scriu cu o tastatură Microsoft, fabricată în China. Nu am curajul să verific nici monitorul, nici laptolul. Ajunge zilei necazul ei. Nu zice nimeni că ne va fi ușor. Eu cred că este ori prea târziu, ori ne-am cufundat prea adânc în nepăsare. Altă alternativă nu există.

Dražen Petrović, o nostalgie și o promisiune deopotrivă

Pe vremea ultimilor ani, iar apoi în cea studenției, m-am delectat, printre altele, pe lângă contemplarea unor Dostoievki, Bach și Metallica, și cu joaca. Deși îmi plăcea fotbalul, ca jocuri practicate cu prietenii au fost mai pe inima mea voleiul și baschetul. Nu îmi făcea o plăcere deosebită să le urmăresc, cât să le joc. Sănatate și pentru inimă, și pentru minte, și pentru trup.

Deși eram (sic!) mic de statură, baschetul s-a lipit de mine. N-am jucat eu grozav de bine, dar întotdeauna am făcut-o cu plăcere. În unele zile, pot spune, am reușit niște partide incredibile (pentru „calibrul” meu, vreau să zic).

Obiceiul nostru era să avem fiecare, asemeni copiilor mai mici de pe terenul de fotbal, câte un nume pe teren. Nelu, un prieten bun și înzestrat cam la toate sporturile, era Vlade Divac, un talentat jucător sârb care a activat cu succes în NBA. Eu eram, în schimb, eram Dražen Petrović, croatul. Împreună, cei doi au făcut partea din echipa care a reprezentat pentru ultima oară Iugoslavia la un Campionat Mondial, competiție pe care, de altfel, au câștigat-o.

Vlade_Divac_&_Drazen_Petrovic_in_Argentina_1990
Divac și Petrović, în finală (Sursa: wikipedia.org)

„Aruncă Dražen Petrović de trei puncte, și, și, și …” urla „comentatorul” partidei, în timp ce încercam să onorez cumva, dacă era posibil în acele condiții, numele tânărului jucător care deja ajunsese și el în NBA. Un fel de aventură în planul imaginației ne captiva pe toți (îi aveam între noi și pe Karl Malone, Isiah Thomas, Larry Bird, John Stockton, Scottie Pippen și chiar pe legendarul Michael Jordan …), undeva, pe un teren de provincie destul de uzat, pe care abia mai vedeai marcajele, în timp ce țesăturile de la coșuri atârnau de parcă s-or jucat cu ele mâțele lui Creangă. De vină o fi, poate, nostalgia tranziției de la băieție la bărbăție; cert e că ne abandonam prin joc unei lumi imaginare, totuși cu nimic mai prejos decât orice altă realitate.

Pentru mulți dintre noi, dar în mod sigur pentru mine, aceea a fost cu adevărat perioada în care ne-am pierdut simțul copilărescului, al uimirii, al fanteziei inocente. Eram la doar câțiva ani de la căderea lui Ceaușescu. Brucan anunța cel puțin vreo două decenii de tranziție (mult prea optimist, asta e). Simțeam, însă, că viața o să ia la șuturi în curând …

Undeva prin vara lui 93` a căzut bomba: Petrović este mort, în urma unui accident de mașină. A fost lovitura de grație; deși am mai jucat baschet pentru o vreme („Stimați spectatori, iată că, deși mort, Dražen Petrović încă reușește să înscrie un coș superb”, glumea comentatorul), nu a mai fost la fel. De fapt, după terminarea facultății, în 1995, nu cred că am mai jucat vreodată, nici măcar de dragul altor vremuri, baschet.

Până în acest an.

Croația a fost suficient de ospitalieră să ne primească în 2020, pe vreme de pandemie, atât pentru aniversarea celor 25 de ani de căsătorie (Mulțumim! Mulțumim!), cât și pentru un concediu la mare.

Astfel am ajuns în Zagreb, iar aici, printre altele, i-am făcut o vizită și lui Dražen Petrović. Era acasă.

00IMG_20200805_181246

E mai înalt acum, parcă. Deh, a trecut un sfert de veac peste el. Suplețea și eleganța nu se pierd.

00IMG_20200805_181412

Eu nu am mai crescut, ce să-i faci. Sau, dacă am făcut-o, am s-a întâmplat în direcția greșită 🙂 .

Dar tot mai pot încerca să-i pun un capac. Cât pe ce să reușesc!

00IMG_20200805_181435_1

Aruncarea de trei puncte, însă, o păstrez pentru o altă ocazie …

00IMG_20200805_181436

O ofilire de primăvară

Încrederea este o floare extrem de fragilă ce se veștejește imediat ce umbra îndoielii sau a vânzării o atinge, fie numai discret sau ca din greșeală. Îi cad, triste, petalele, una după alta, așternând în juru-i un covor de regrete. Apoi, briza despărțirii le împrăștie de nu mai știe nimeni ce a fost acolo. Rămâne, eternă, invincibilă, regală, nostalgia a ceea ce ar fi putut să fie dacă …

Ai încredere, zice americanul, dar verifică. Știe el ce zice; mai bine să lași floarea în îmbobocirea ei.

Căci, aflu azi dintr-o scenă ștearsă din Gladiator, nu ni se întâmplă nimic din ceea ce nu suntem înzestrați să ducem cu noi. Iar vorba asta nu se referea la provocările noastre, ale celor ce ne-am găsit inimile ofilite în jocul așteptărilor, ci chiar la cei ce risipesc încrederea. Și ei duc în spinare poverile pe care au fost pregătiți prin natura lor să le ducă.

Este testul propriei identificări, acela de a te recunoaște, pentru a ști apoi ce ai de făcut.

De sub această povară a petalelor împrăștiate pe Golgota unor relații atât de fragile nu au ieșit nici apostolii Domnului și nu vom ieși nici noi. Întrebarea, astfel, nu este dacă vom mai înflori vreodată, ci dacă a mai rămas un trup și, mai ales, o rădăcină.

Căci dacă rădăcina e acolo, încă mai e speranță pentru rodire.

Pandemie de mitologie (13) – Din nou despre mască sau Viața din Noua Eră Pandemică

Ni s-a dat o planetă, nu prea mare, ci una așa, mai degrabă potrivită.. Cum procedăm?

Să vedem ce am priceput până acum. Vă fac o succintă recapitulare.

Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l. Așa suna prima însărcinare  (sau binecuvântare) divină. Înarmat cu un frumos costum naturist, de făcut în ciudă celor ce nu și-au permis astfel de țoale (!), omul primordial dă nume animalelor, își îngrijește grădina, mâncă poame etc, etc. După Cădere lucrurile se strică nițel, dar nu ni se spune nicăieri că și-ar fi pierdut și slujba cu privire la Pământ. Preț de vreo câteva mii de ani s-a străduit cum a putut el mai bine să împlinească măcar primele trei puncte de pe listă.

Marcuse zice că relația noastră cu lumea, atât cea socială, cât și cea naturală, a fost caracterizată de dominație și distrugere. Sunt instinctele ce însoțesc o umanitate croită să urmeze principiul realității, reprimându-și înclinația spre cel al plăcerii. Nu îl contrazic, dar cred că încă eram departe de a ne pune în evidență potențialul creator/modelator/distructiv în relație cu natura.

Răbdare: cam până prin secolul XVI cam așa au stat lucrurile. Încă eram mici copii, rătăciți pe o mare întindere. Ne credeam coroana creației. Pentru o vreme, poate că ne-a stat bine în poză. Bygones.

Reforma, ne-o spune Weber, a insistat într-un mod mai pregnant pe rolul de administrator (ispavnic) jucat de om în Creația lui Dumnezeu. Ni s-a dat o grădinuță, micuță și cochetă, iar datoria noastră este să o administrăm înțelept. Numai că în primele veacuri fiecare a început cu grădinița lui … Ne mișcăm greu, totuși.

Revoluția Industrială ce a urmat cerea resurse. Noile invenții începeau să pună în valoare materii prime ce nu fuseseră cunoscute înainte. Să fie acesta semnul că a fost luată în serios și porunca supunerii? Că omul este un stăpânitor, fie și prin împuternicire, al ei? Grăbiți mai sunteți.

Au venit proto-comuniștii apoi, cu ideea de cucerire a naturii. O idee orientată în special spre transformarea spațiului, prin captarea apelor, prin defrișări sau populări de arii strategice. Ideea este de regăsit, desigur, și în lumile capitaliste, cu diferența că pe lângă goana după resurse, care nu cunoaște ideologie, ea are un puternic accent expansiv (de aceea, caracterul colonizator îi vine ca o mănușă), pe pământ, apoi pe Lună, apoi …

(Post)modernitatea ne provoacă, dacă este să îl credem pe McLuhan, cu perspectiva de a ne privi ca membri ai echipajului, îmbarcați pe o navă ce se îndreaptă spre o destinație încă de elucidat. Autorii seriei Piraților (din Caraibe, desigur) ne duc aminte însă că cine este parte din echipaj face parte și din ambarcațiune. Brrr!

Recenta avalanșă de manifestări ecologiste ne fac să ne simțim mici și proști, ca niște copii care au rămas singuri în casă și s-au jucat cu focul. Nu avem pe cine să chemăm să vină să stingă văpaia, așa că e bai mare. Suntem, ne place sau nu, dușmanii acestei planete.

Vine pandemia.  Simțim că nu mai suntem așezați într-un mediu atât de prietenos precum îl știam. Se răzbună, cumva, Pământul pe noi, după toate câte i le-am făcut?

Acum purtăm măști. Sperăm că doar pentru o vreme …

Cineva ne anunță că se confecționează deja măști ce vor putea fi purtate permanent, cu sistem electronic de filtrare. Mare invenție. Multe se vor rezolva când ele vor fi disponibile pentru toți.

Vom purta măști, iar de acum încolo vom fi în siguranță.

Așa îmi imaginam eu că va fi posibilă colonizarea planetei Marte. Ne vom adapta unui mediu neprietenos, folosind extensii. Numai că, de data asta, ne vom purta aceste extensii ca și cum am fi coloniști chiar pe Pământ.

Aceasta este coroana noastră. Cu vreo două decenii în urmă aș fi numit-o cruce. Nu e cazul.

Lumea se va schimba, dar noi ne adaptăm repede. Va fi bine, o să vedeți. Aștept campaniile alea electorale despre cum ne vom lua paneta înapoi. Sau despre cum o vom face din nou mare. Sau despre construirea unui zid pentru oprirea marțienilor

25

25

Iată că s-a rotunjit sfertul de veac de când soția mea m-a primit drept companion pe calea asta tumultoasă a vieții! Am adunat amintiri frumoase împreună, am depășit și obstacole, am crescut alături de doi copii fumoși.

IMG_3827

Eu m-am rotunjit un pic, ea s-a făcut tot mai frumoasă …

fshbty
fshbty

Îi mulțumesc frumoasei mele soții pentru îndelunga răbdare. Sper să reziste: mai urmează un sfert de veac. 😉

Consemnăm o piatră de hotar și mergem mai departe. To infinity and beyond, câte un pas.

IMG_7498

Ce citim, ce o să gândim …

În aceste zile, cred că apostolul ar fi zis-o așa:

„Dragostea este îndelung simptomatică.” (1 Cor 13:4 – inspirat de o postare FB a lui Camix)

și ar mai fi zis poate, în versetul 6:

„… [dragostea] nu se delectează cu teorii conspirative, ci își caută plăcerea în adevăr …”

Apoi:

„… [dragostea] acoperă totul (nu doar bărbia, ci și gura și nasul)”

pentru ca finalul versetului să se încheie glorios cu …

Hm, de fapt pe ăsta cred că apostolul l-ar fi păstrat așa cum e:

„… [dragostea] suferă totul” (1 Cor 13:7)

 

 

 

În doară ideologică

Ideologia este tot un fel de mit, numai că unul a cărui substanță nu mai este faptul legendar ab origine, care ordonează timpul și spațiul, conferindu-le semnificații sacre, ci doctrina cu funcție performativ legitimatoare, care ordonează relația noastră cu ideile ce există în lume despre timp și despre spațiu.

De aceea, în zilele noastre sacrul nu mai este camuflat, cum zicea Eliade, în diverse fapte golite de semnificații, ci metamorfozat în ideologic, un comportament similar celui arhaic, numai că pus în slujba nu a participării la realitatea cerului, ci la forfota țărânii.

Pandemie de prostie (∞)

Între cele mai durabile și predictibile feluri de a fi în lume, până nu demult, strălucea prostia, seducătoare, potentă narativ, diagnosticabilă, mai inflexibilă decât o dublă predestinare. Nu se punea problema unui antidot: coabitarea părea a fi singura alternativă decentă de a rezista valurilor de prostie distribuite aleator peste toată suflarea omenească.

N-ai ce să faci, prostul rămâne prost. E lesne de recunoscut, simptomele nu prezintă mari probleme; totuși, nici o anchetă epidemiologică nu a fost în stare să dezvăluie sursa problemei. S-a născut așa? Este mediul în care a crescut și în care a fost educat vinovat? Este vreun loc anume de pe pământ de unde a început totul? A fost luată de la vreun animal (au fost suspectați, e adevărat, pentru o vreme măgarii și catârii, alături de găini, dar studiile nu au ajuns încă la un rezultat)? Este prostia contagioasă, la urma urmelor? Dacă da, cum se transmite? N-ar trebui și în acest caz să păstrăm distanța socială? Izolare? Carantină? Arafat?

Conspiraționismul, tată. Acesta ridică ștacheta pandemiei de prostie la nivele negândite și nevisate până acum, iar asta în principal pentru că e o formă de prostie muncită cu sudoare. Ah, unde sunt prostiile benigne de odinioară, în savoarea naivității lipsei de calcul, a ignoranței legitime, a dezinformării autentice!

În zilele noastre, prostia a descoperit avantajele calculului matematic și ale discursului documentat statistic. Știe să pună în valoare mesajele distribuite de „epidemiologi renumiți” (superb oximoron!). Prostul zilei de azi a reușit ceea ce părea imposibil până mai ieri, să cucerească și să facă una cu pământul una dintre cele mai puternice redute ce-i stătea împotrivă, cea a expertizei.

Astfel, expertiza specialiștilor în ceva – nu contează în ce: în medicină, în fotbal, în confecționarea avioanelor de hârtie – se făcu praf în rafalele automatelor de prostie care ne înconjoară pe toate rețelele. Oricine poate fi expert, în ce vrea mușchii lui. Nu mai este nevoie de acei oameni care înghesuiau universuri în degetul lor cel mic, într-o epocă în care Google și Wikipedia ni le livrează pe toate la domiciliu. La viteză 4G (deocamdată).

Dar mai există un aspect al necazului, cel puțin la fel de deranjant. El constă în faptul că nu doar prostul satului a dobândit autoritatea de a ne spune cum stau lucrurile cu Apocalipsa, cu Covidul sau cu cotele de impozitare pe dividende, ci și nebunul. Pardon, mă refer la expertul nebun, știți voi, ăla care se ridică falnic împotriva vântului și împotriva tuturor evidențelor pentru a se ușura de expertiza sa binefăcătoare peste tot pe unde (încă) i se mai dă voie. Ar vrea să fie un Botezător modern, unul care strigă în pustie, dar care merită a fi crezut. Lipsește, însă pustia, după cum lipsește și bruma de credibilitate, căci fantezia creatorilor de conspirații, din pricina propriei generozități în a plăsmui povești, nu reușește să păstreze integritatea unui mesaj cu aplicabilitate universală.

Totuși expertul acesta își găsește adepți în rândurile celor care își bat joc de întreaga societate,  de sistemul medical, de economie, de mama ei de viață, alegând cu voioșie să nu creadă în Covid, numai pentru a se înghesui pe o păturică la Marea Neagră. Mă rog, este posibil ca nici de acești „specialiști” să nu mai fie nevoie acum, într-o epocă în care se găsesc atâtea meme-uri care să ne spună adevărul despre pandemie. Revoluția își devorează proprii copii, am mai văzut asta și în alte ocazii.

Pentru că vreau să mă distrez, nu există Covid. Déjà vu

 

Așa, într-o doară capitală … (34)

Comunismul este frumos și minunat. Dacă nu ne-a dovedit încă ce har poate aduce peste omenire asta se datorează faptului că nu a fost aplicat în mod corect. Merită o șansă, pe bune.

Recunoscându-i capitalismului hibele, mă întreb de ce nu l-am putea judeca cu aceeași îngăduință: el este un izvor de prosperitate pentru toți cei ce pun osul la treabă, numai ca nici el n-a fost aplicat în mod corect.

Spuneți voi ce să înțelegem din asta:

– Nu știm sa aplicăm în mod corect ideile bune.

– Poate că ideile asta nu sunt chiar asa de bune cum par.

– Cineva sabotează de fiecare dată implementarea unui astfel de proiect

– Important este că am încercat

– Inima omului este deznădăjduit de rea

– Oculta Mondială nu ne lasă în pace

Cândva, acolo sus, va fi bine și ne vom râde cu toții de nebunia asta. Respectând recomandările în vigoare, desigur.

 

Un Perete de vis

Peretele Rețelei ar trebui cenzurat la sânge. Sau măcar ar trebuit rescris Algoritmul acela așa încât să aibă prioritate pozele cu pisicuțe, cu farfurii pline de delicatese și cele cu selfie-uri în grădina de zarzavaturi. Și cu citate din Dan Puric și John Piper, eventual din epistolele lui CTP. În rest, moderare la greu!

Ne vom lipsi de o mulțime de postări minunate, dar va merita, căci vom fi scutiți de acest gigantic tzunami de prostie care ne bulversează de câteva luni, cu valuri de conspirații și rafale de isterii apocaliptice.

Iar în ce privește postările minunate, nu vă îngrijorați, ne rămân încă la dispoziție blogurile…

Numa’ zic, no!

Evanghelia, o conspirație

Fraților! Acest text este VIRAL! Distribuiți la cât mai mulți ca voi, să știe tătă lumea!

Am citit undeva pe Internet, așa că este indiscutabil adevărat, faptul că religia creștină a fost inventată de o grupare ocultă finanțată de patron de firmă de pompe funebre din Ierusalim, care a vrut să pună pe butuci concurența la pietre de mormânt, așa că a lansat o campanie în media neomarxistă a vremii împotriva firmei unui anume Iosif din Arimateia (ale cărui morminte se pare că nu erau bine securizate, dovadă fiind și faptul că mai multe s-au deschis în acea vreme, stafiile morților producând multă tulburare în oraș), prin care s-a încercat preluarea puterii din mâinile vechii orânduiri religioase, începând cu jefuirea și distrugerea semnelor puterii acesteia – stau mărturie întru asta vandalizarea Templului și instituirea Comunei de la Masada –, dar și prin propagarea sistematică a mesajului subversiv egalitarist (ideologie moștenită de la Marx, desigur) prin care s-a creat haos în societate, în mod intenționat, acesta fiind un pas strategic în transferul controlului înspre Biserica Mondială și înspre rețelele ei de putere, finanțate din umbră de magnați precum Sf. Irineu Columbeanul și Sf. Gigi de Nissa, scopul final al acestor acțiuni nefiind altul decât spălarea pe creier a întregii populații a globului prin intermediul unei proceduri diabolice numite „botez”, în fapt o cufundare într-un lichid produs în laboratoarele secrete ale ocultei islamice, despre care studiile au arătat că conține nano-particule ce preiau controlul asupra sistemului dispensațional al omului, amorțindu-i simțurile și făcându-i pe toți acești așa-ziși „ucenici”, de acum încolo infectați cu aceste microcipuri, să imite tot ce face popa, nu ce spune el, să-și piardă facultățile hermeneutice și să rămână docili sub atenta supraveghere a rețelei 5C (cele cinci petale kalvine, inventate de olandeji), până când întreaga lume se va mărturisi că există un singur Tru(m)p, o singură sursă de adevăr (ăla de le zice cu vulpea) și un singur tratament pentru pandemia de prostie, pe care nu vi-l mai pot spune aici, că mi s-a teminat limita de cuvinte pentru acest articol.

Pandemie de mitologie (12) – „Credeți în Covid?”

Iată un mod exemplar de construcție a realității, după teoria documentată la nivel social de Peter Berger, într-o lume care nu mai este descoperită, ci îmbrăcată în țoalele conflictelor de interese instrumentate prin conspirații algoritmice tot mai sofisticate. Dintr-o realitate care a îngenuncheat o planetă întreagă, Covidul devine obiect al credinței, iar răspunsul pe care oamenii îl dau amenințării sale, fie el preventiv, fie de ignorare sau chiar negare a sa, este unul religios, așa cum sunt toate răspunsurile ce au în vedere lucrurile religioase.

Intrați pe acest tărâm, nu mai avem nevoie de fapte și de dovezi pentru a ne susține pozițiile, ci de discursuri apologetice. Căci atunci când punem problema „credeți în Covid?”, implicit spunem că tot ce ține de sfera informării despre acesta este discurs religios. Oamenii nu mai sunt informați despre Covid. Li se predică despre el, așa cum se predică despre un profet, sau chiar despre Isus Cristos.

Toată puterea este a noastră în real și în virtual.
Duceți-vă și îmbolnăviți toate Neamurile, izolându-i în numele Noii Ordini Mondiale, al lui Bill Gates și al ocultei. Și învățați-i să își pună mască, să nu mai iasă din case și asculte de ceea ce le distribuim noi.
Și iată că noi vom controla în toate zilele, până la la sfârșitul veacului.

Acesta este mesajul transmis lumii de un reporter care își întreabă interlocutorii pe stradă, pe plajă sau la la terasă, „Credeți în Covid?”. Că e o problemă de credință, nu o realitate. Că acest virus a inaugurat o nouă religie, cam așa cum este și cea creștină. Și că, asemeni lui Isus, și Covidul se acceptă în vața credinciosului.

Sau nu. E o alegere, un moft religios, și Covidul ăsta.

Mă mir că nu s-a inventat o rugăciune a manipulatului. Dar încă mai este timp.

Așa că, iată ce poți face cu Covidul, pe vreme de pandemie. Nu-mi spune că nu știi despre ce vorbesc, e pe limba ta.

Poți să îl respingi, așa cum o faci cu Isus Cristos.

Poți să bei și să mănânci, căci mâine vei muri, așa cum o făceau și cei din vremea propovăduirii apostolice, fără a te gândi la ce se întâmplă cu adevărat în jurul tău. Ceva îmi spune că exact asta vei face, fără să dai doi bani pe cei din jurul tău, când și cum vor muri ei.

Poți să spui că cei ce „cred în Covid” o fac pentru că le este frică de infectare și chiar de moarte, după cum crezi că cel ce crede în Dumnezeu o face negreșit de frica iadului.

Poți fabula în voie pe seama lui, poți întemeia o sectă chiar, așa cum s-au făcut atâtea până acum și în creștinism.

Poți să arăți cu degetul la „preoțimea” coruptă a acestei pandemii, la caracatița instituțională aflată la mâna OMS-ului, așa cum și credința creștină a fost pervertită de popime și predicatori corupți, ca să nu mai vorbim de structurile ecleziale mai mult sau mai puțin oculte care guvernează credința din umbră (ex. Vatican).

Poți să spui că pandemia este o afacere, cum este și creștinismul.

Poți să spui că nu există secții de terapie intensivă cocoșate de oameni în stare gravă și de doctori epuizați fizic și psihic, tot așa cum spui că nu există iad și (răs)plată pentru păcate. Imaginile pe care media le distribuie din acele locații sunt de fapt icoane, nu-i așa?

Poți să spui că sicriele sunt goale, că totul este o mascaradă, cum a fost și Învierea. Ca să vezi că nu despre dovezi a fost vorba nici până acum.

Poți să spui că „nimeni dintre cunoscuții mei nu s-a infectat de Covid, deci nu există”.

Până când cel puțin unul dintre aceia va ajunge – Doamne, păzește-ne! – între patru scânduri.

De obicei, în astfel de situații, oamenii încep să creadă. Dar nu am făcut progrese, căci tot despre o religie vorbim în continuare. Și mai zic unii că nu există iad …

O calvină ideologică (8)

O calvină ideologică (8)

Nu se poate, ca [spațiu, că nu e loc de virgulă aici] calvinist în aceste zile să nu simți ironia dogmatică a discursului ideologic al zilei. Anume că, iată: el, cel ce spunea că omul este vinovat încă de la naștere,[1] din pricina celor făcute de înaintașii săi, fără ca el însuși să fi făcut ceva, este nevoit să plece capul în fața aceluiași tip discurs venit dintre apostolii noii umanități multicolore: te-ai născut alb, ești vinovat, ești defect, ești abject chiar fără să fi făcut nimic.

Cele două discursuri sunt lipsite de orice ambiguități. Este vorba de o depravare totală, iremediabilă, incurabilă. Se vorbește despre cancer, despre extirpare, despre metastaze. Omul alb se naște stricat într-un așa hal, încât nimeni nu îl mai poate repara.

Dezgustul lui Dumnezeu la vederea păcătosului – mai țineți minte ilustația cu păianjenul din predica lui Edwards? – este transferat acum, în toată splendoarea lui, în conștiința progresistă. Tot ce a fost alb (și tot ce mai este încă) trebuie fie distrus, fie acoperit bine cu un grund, pentru apoi să fie aplicată cu pensula o culoare bună.

Este un dezgust care scuză orice exces, dar care nu tolerează nici o nuanță critică. Exact ca [spațiu, din nou] calvinismul. Este diviziv, împarte lumea între „ai noștri” și „ăia”. Nu lasă loc între grupările de țărani angrenate în războiul de cucerire al căpiței celei mari și frumos mirositoare decât pentru furci și pentru topoare.

Soluția mântuirii pe care ne-o propun acum acești noi vestitori de rai – la care negreșit vom ajunge, dar numai după ce vom răbda pentru o vreme iadul ascuns încă într-o mulțime de detalii – este frapant de asemănătoare cu cea religioasă: pocăiește-te de pielea ta cea albă, ca de un păcat strămoșesc. Leapădă-te de ea, mărturisește-ți rușinea și disprețul pentru paloarea feței tale. Asta dacă ești femeie. Dacă ești bărbat, hm, despre ăștia ca tine Mântuitorul spunea că mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului…

Dar, stai, n-am terminat, mai există o asemănare: și aici funcționează alegerea inexplicabilă. Întocmai ca-n cele cinci petale, și aici starea de har se dăruie discreționar. De aceea, îi întălnim pe unii care se pocăiesc pentru porumbei greșit colorați scăpați din colivie cu trei decenii în urmă și care tot nu sunt iertați. Alții vor putea călca întrăchini până li se vor vineți picioarele și tot nu vor li se va imputa o vină, căci și aici, vezi bine, vorbim tot despre un fel de har. Nu-i după cine aleargă, așa zice și versetul, ci după bunul plac ai celor validează cohortele situate de partea dogmei cele bune, nemijlocit.

[1] Deși aluzia la filmul Wild Straberries, realizat de un Ingmat Bergman bine înfipt și el în tradiția reformată, este inevitabilă, vă rog ca de data asta să vă abțineți …

Astăzi sunt progresist și (neo)marxist

Purtători de Covid din toate țările, uniți-vă!

Pentru că tot vă place să vorbiți despre egalitate, despre opresori și despre victime, despre supremația unora și despre discriminarea altora, iată că România ne furnizează un exemplu de manual în această privință: trăim într-o plină dictatură a proștilor, a inculților și a nesimțiților care se cred mai presus de lege sau care au decis, pentru că vor să se distreze cum vrea mușchii lor, că doar „nu este Covid, dom`le, nimeni dintre apropiații mei nu s-a îmbolnăvit”.

Asta este lupta de clasă a zilei: idioții care se lăfăie pe la petreceri îi oprimă pe cetățenii care stau cuminți afară, la rând, pentru a intra câte unul în magazin, cu masca pe față. Petrecăreții care la Marea Neagră au uitat de orice normă de distanțare îi oprimă pe cei ce (încă mai) speră că ar putea totuși să petreacă o vacanță în Grecia. Niște troglodiți agramați strigă pe toți pereții, cu autoritate și cu patos, că ei știu mai bine, că au acces la adevărul adevărat (preluat de pe Perete, firește), în timp ce restul sunt niște fraieri, manipulați, masă de manevră. Coborând între meandrele concretului, îl întâlnim pe deputatul PSD de Vaslui Adrian Solomon, care, iată, îi amintește turcului Mustafa de supremația incontestabilă a micului românesc în fața șaormei orientale. Ăsta e covidism sadea. Huo!

Așa că, după cum am spus și în titlu, de astăzi sunt marxist. Fac parte din clasa celor care iau pandemia în serios. Îmi asum comportamentele aferente, învățate de la experți: voi boicota, voi da unfriend dușmanilor de clasă, mă voi lăuda cu neprihănirea din spatele măștii mele, voi distribui meme-uri șugubețe, voi refuza orice dialog cu defăimătorii Covidului, mă voi autoflagela pentru clipele de nglijență în care masca mi-a căzut sub nas, iar la cea mai mică aluzie legată de acuratețea raportărilor de îmbolnăviri/decese, îi voi taxa pe oponenți cu șfichiuitoare calificative, gen „conspiraționist”, „PSD-ist” sau, iar asta o să vă doară, sunt convins, „inteligent asimptomatic”.

Oh, era să uit: nu credeți că meritați niște statui, defăimătorilor de Covid? Eu am răbdare, dacă vreți vă și ajut să le ridicați …

Cinepastilă (36) – Black or White (2014)

Cinepastilă (36) – Black or White (2014)

Să vă spun drept, mă miră relativa lipsă de interes pentru acest film la vremea apariției sale. Nu-i vorbă, și-a scos banii, dar având în vedere contextul american al acestor ultimi ani, nu m-ar fi mirat deloc să văd că e taxat de către critici și luat la bani mărunți pentru felul destul de convețional în care este pusă pe tapet problema rasismului. Reacțiile, în general negative, au fost puține și lipsite de consistență.

Filmul nu are nici pe departe eleganța stilistică a lui Green Book (2018), totuși, îi împărtășește aceeași orientare a poveștii, spusă din perspectiva „omului alb” și a problemelor sale. Acest fapt nu mă deranjează prea mult, pentru că, la urma urmelor, este perspectiva din care privesc eu însumi problema. Fiecare cu ce-l doare, asta e.

Elementul simbolic principal al filmului îl constituie fetița, cea pentru care oamenii mari luptă (problema clasică a custodiei). Din păcate, aici găsesc și una din slăbiciunile majore ale filmului, faptul că fetița este destul de ștearsă în poveste, accentul fiind plasat în special pe problemele oamenilor mari. Unii sunt albi, alții sunt negri, iar fetița este mulatră. Nu cred că aveți nevoie de detalii pentru a mirosi fondul problemei, așa că nu vă spun mai multe despre asta. Fetița este un pretext, asta e tot.

O altă slăbiciune a filmului stă în vânturarea destul de cuminte a clișeelor specifice conflictelor rasiale dintre albi și negrii în America. Adică, albii se luptă cu problemele lor, sunt bine intenționați, chiar dacă mai greșesc; negrii, după cum se știe: unii sunt buni și își văd de treburile lor, alții, însă, sunt dintre aceia care „le confirmă albilor prejudecățile” (parafrazez o replică). Problema rasismului este pusă pe masă, cu obsesivă și aproape masochistă pasiune, de către cei de culoare, aflați într-o permanentă neodihnă. Iar albul, evident, e plictisit să fie confruntat – pentru a câta oară? – cu o non-problemă. Nu lipsește (culmea!) nici măcar „negrul magic”, în persoana lui Duvan, tutorele fetiței.

Acestea fiind zise – există și alte slăbiciuni al lui Black or White pe care le veți putea lesne descoperi, sunt convins –, eu vă recomand totuși filmul.

Pe deoparte, tema de fond este fierbinte, iar filmul e bun de rumegat. Unde mai pui că este un feel good movie, așa că nu e dătător de mari dureri de cap. Și este destul de sterilizat ideologic, cu toate că dă și semne de incorectitudine politică pe alocuri.

Pe de altă parte, dincolo de clișee, există un realism al abordării temei relațiilor interumane, vizibil, de exemplu, și în mărturia finală a lui Elliot: totul este o chestiune ce ține de alegere, nu de reflex. Un mesaj realist, dacă vreți.

Primul gând la vederea aproapelui meu poate fi unul păcătos, îmbrăcat în dispreț, condescendeță, prejudecată, obrăznicie, obiectualizare. Dar nu (doar) primul gând contează, cel ce ar putea fi rezultatul unor reacții umorale, senzoriale sau de altă natură obscură, ci al doilea gând, al treilea, al patrulea etc. Gândurile muncite, lăsate să-și facă cuib trainic în mințile noastre. De acolo începe rasismul. Și poate, tot de acolo și ideea de pe posterul de promovare: iubirea nu are culoare. Așa este, dar …

Așadar, vorbesc de un mesaj, o lecție: cam asta mi-a dat filmul. Nu este genul meu favorit, dar mi-a făcut plăcere să îl vizionez.

Așa, într-o doară medievală … (33)

Între atâtea uimitoare ironii ale istoriei – din care, desigur, nu vom învăța nimic, pentru că istoria nu e o lecție pentru noi, ci întotdeauna pentru dușmanii noștri (etnici, religioși, de clasă etc) – cred cu tărie că mai putem duce una, așa, mai „de sezon”: această revoltă împotriva a tot ce este clasic, neprogresist, de sorginte medievală (în sensul cel mai întunecat al termenului) este susținută nemijlocit prin doborârea la pământ a unor imagini, semne, reprezentări ale epocii apostate, adică, să ne fie clar, tot printr-un comportament medieval (cu rădăcini antice, aș zice). Cu toată cohorta de manifestări adiacente distrugerii propriu-zise: violențe, jafuri și, în unele cazuri, profanări.

A fost practicat de creștini și de musulmani deopotrivă, la vremea lor cea medievală. Pe hinduși îi amintesc doar în treacăt, căci au o istorie cu nimic mai simplă. Reformatorii au făcut și ei asta, uneori mai pașnic, alteori cu violență. Până în epoca modernă, bolșevicii, naziștii, comuniștii din China, talibanii afgani, insurgenții ISIS (care au făcut prăpăd în Iraq și în Siria) și alții ca aceștia, pe care nu ia-r încăpea postarea aceasta, au continuat cu aceste comportamente medievale.

Așa că lăsați-o mai moale cu progresismul, cu maturizarea umanității, cu „omul nou”, cu povești de adormit rețelele: e același comportament primitiv, încuiat în măreața-i prostie, ignoranță și fudulie ideologică. Se schimbă obiectele mâniei, în schimb nebunia omului supurează aceeași hâdă otravă a intoleranței și sectarismului politic absolutist.

Pentru om, în lumea pe care el însuși și-a făurit-o, omul este un animal de pradă, extrem de feroce, care ucide din plăcere. E o lume care arată tot mai puțin cu satul acela, nițel idilic, al lui McLuhan, fiind mai asemănător în rudimentarele-i resorturi cu o junglă. Căci ne hrănim nu atât cu visele noastre împlinite, cât cu zdrobirea viselor celor ce nu sunt asemeni nouă.

De rai și de iad

Iadul sunt ceilalți ar fi spus, se pare, filozoful francez Jean Paul Sartre. Pare să conteze mai puțin unde și când s-a rostit asta, cât faptul că, privită dintr-o perspectivă existențialistă, în care omul își asumă adevărul pentru este gata, în anumite condiții, să își dea viața, iar prin asta autentificându-și umbra făcută acestui pământ străin, această zicere nu este indicativă, nu este un deget îndreptat înspre o lume rea, cât o reflecție în oglindă.

Iadul sunt ceilalți spune în primul rând ceva despre mine, despre locul meu și despre durerea asumării unui drum care ar putea fi unicul de acest fel. Poate că voi fi nevoit să lupt pentru fiecare pas pe care îmi voi propune să îl fac. Poate că nu voi fi lăsat în pace. Poate că nimeni nu va dori să mă urmeze.

Iadul sunt ceilalți este, așadar, o realitate personală. Fiecare ne zugrăvim cu spor propria Judecată a lumii și propriul iad. Iadul meu este unic. Poate că nu diferă cu mult de al tău și se suprapun până la plictiseala supremă, dar gândește-te ce potențial purtăm cu noi, toți acești aproape opt miliarde de oameni! Am pregătit un iad de toată frumusețea, însă nu pentru diavol și îngerii lui, ci pentru toate visele multimilenare, transformate cel mai adesea în coșmaruri, cu care am otrăvit buna rânduială a Creației.

Iadul sunt ceilalți este o mărturisire a imposibilei apropieri. Întotdeauna va rămâne ceva nespus, un lucru ascuns, un gând ce nu poate fi dat mai departe. Pentru că mi le știu pe ale mele, mi-e frică de gândurile tale. Cu iadul meu aș putea supraviețui. În ce-l privește pe al tău, am unele reserve.

Iadul sunt ceilalți ne spune faptul că nu e vorba de un loc, ci de relații. Iadul este o părtășie. Căldură mare, monșer!

Iadul sunt ceilalți înseamnă, nu în ultimul rând, și faptul că mingea este în terenul meu, că am de făcut o alegere.

Dar nu numai iadul sunt ceilalți, ci și raiul.

Numai că aici rotițele nu mai merg ca unse, în virtutea inerției veacului. Raiul se construiește. Cu sudoare, cu lacrimi, cu suferinți, cu sacrificii, cu ofense nepuse la socoteală. Cu alegerile de fiecare zi. Cu credință.

Autorizația de construcție există, materialele sunt pregătite. Până și Dorel e gata, ne așteaptă :)))).

Dar cel mai important lucru este acela că dirigintele de șantier e pe schele deja (a venit încă din zori, cu mult înaintea noastră) și e gata să ne învețe pe fiecare cum să așezăm cărămizile. Nu e niciodată prea târziu să înveți și tu. Iar plata pentru munca depusă este indecent de generoasă.

Raiul sunt ceilalți.

Numai că laolaltă.

O apocalipsă multicoloră

Explicațiune: Poveste bazată pe fapte reale. Orice asemănare cu acele fapte, însă, este pur accidentală.

*

Sunt toate la vedere, nedistanțate social, împărțind același generos spațiu. Este egalitate în toată regula.

Dar ce zic eu: egalitate? Nu, nici pomeneală. Cea albă nu stă în grup cu celelalte. Se pare că ele nu vor împărtăși același destin. Oare ce privilegii îi sunt hărăzite doar ei, nu însă și suratelor de alte culori?

Ne lămurim în scurt timp, pe măsură ce încep coliziunile. Cea albă, în supremația ei, le provoacă pe toate, fără pic de milă, fără „pardon”, fără „scuze”. Mai mult, în obrăznicia ei, ea nu face altceva decât să le trimită pe toate celelalte afară.

Este limpede faptul că nu voiește a împărți acel domeniu cu nimeni. White power!

Așadar, ies din peisaj, pe rând, toate culorile.

De fapt, nu chiar toate, căci una pare să fie ocolită de acest măcel de neînchipuit. Cea neagră. Cad suratele ei una după alta, dar neagra e ocolită de probleme. Nimeni nu o atinge, parcă toate se feresc de ea. Să fie și ea favorizată?

Poate că vor împărți la final lumea în două, așa cum este frumos și bine …

Dar nu, ce-mi văd ochii: cea de pe urmă, neagra, va fi și ea eliminată, trimufător, de cea albă. Ropotul de aplauze din jur nu face decât să consfințească amarul situației.

*

În vederea următoarei confruntări, bilele sunt scoase din lăcașurile lor și așezate din nou pe masă. Jucătorii mai cer un rând de bere, iar muzica nu contenește a stârni buna dispoziție a clienților. Primul dintre jucători își curăță tacul …