Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Reclame

Muzica, o nouă dimensiune (17) – Stürmisch bewegt. Mit größter Vehemenz

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dacă se poate spune că măcar din punct de vedere al modului de apropiere a spectatorului de o altă lume, una posibilă sau imaginabilă, percepută deopotrivă ca realitate și ca ficțiune, arta cinematografică a fost anticipată în caracterul ei de creatori din alte sfere ale artelor, atunci două nume trebuie menționate cu prioritate, în acest sens. Unul este Hector Berlioz, care și-a depășit veacul prin a sa Simfonie Fantastică, o lucrare în care sunt meșteșugite adevărate puneri în scenă orchestrale, iar ideea muzicală ține loc de ecran. Celălalt precursor al gândirii cinematografice, tot pe note, este acest de neînțeles excentric Gustav Mahler; muzica sa izbește printr-un amestec parcă ireal între culoare, emoție, senzație și gând. Și sugestie. Ai impresia uneori că asculți un soundtrack de film. De altfel, secvențe din simfoniile sale, în special cele din părțile lente, au fost folosite în filme (un caz de notorietate este Death in Venice, dar am auzit muzica sa și în recentul Birdman, al lui Innaritu). De asemenea, întâlnim nuanțe sonore mahleriene, linii melodice și idei izbitor de asemănătoare în coloanele unor filme de succes ale zilelor noastre (cu sunt Godfather, Home Alone 2, Lord of the Rings, dar și în … desene animate precum Tom și Jerry). Mahler a compus muzică de film înainte ca acesta, ca artă, să fi existat (când a murit, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XX cinemaul era încă în perioada copilăriei sale).

Piesa pe care v-o propun acum spre audiție, cea de-a doua parte a Simfoniei a V-a, este o veritabilă secvență cinematografică pe care o „vedem” ascultând-o. Sigur, Mahler a avut o idee anume atunci când a pus-o pe note, dar fiecare dintre poate viziona o altă lume în timpul audiției, după chipul și asemănarea sa. J

Fără alte comentarii:

Referendumul cel mai mic sau răul cel mai mare?

Unii, și sunt convins că nu puțini, au ales ca mai degrabă să sancționeze corupția partidului care îl are în frunte pe Liviu Dragnea decât să sigileze Constituția cu un articol preventiv. E și aceasta o alegere, una riscantă și, poate, costisitoare, dar care merită apreciată ca atare. Căci nu știm când, cum și unde vor lovi progresiștii zilei de mâine – sau poate chiar de astăzi, mai pe înserate, căci tare grăbiți mai sunt – dar știm deja cât de grozav ne-a lovit corupția lui Liviu Dragnea și a clicii sale. Iar Legea lui Dumnezeu, invocată excesiv în aceste zile, s-ar putea să nu facă mare diferență între astfel de probleme.

Religia curată se cunoaște în cercetarea văduvelor și orfanilor, nu în sigilarea unor valori, fie acestea și sacre. Dacă e să învăț din fiecare palmă a istoriei, apoi cu această lecție rămân din acest referendum: suntem chemați să trăim cautând a tămădui și obloji ceea ce deja a fost infectat și e pe moarte, privind înainte prin credință la Cel ne este Învățător în toate și Domn peste toate. Și cu speranță. Poate că am vrut să le facem pe dos, să ne securizăm încredințările de mâine, uitându-le prea lesne pe acelea care s-au dovedit falimentare ieri.

Eu cred că același Domn care ridică prin alegeri oameni spre a stăpâni lumi, ridică prin și referendumuri idei care vor  stăpâni peste popoare.

Iar noi tot prin credință vom trăi pe mai departe, indiferent de cine vor fi acești stăpânitori sau de ideile care le mistuie măruntaiele.

Mai servește zilele astea cineva #farapenali?

Un DA, fără speranțe

Mă voi duce să votez, pentru că așa îmi spune conștiința. Pentru mine votul acesta este o mărturisire, una bazată pe încredințarea că nu-mi pot permite să pun sub semnul întrebării o ordine sacră, care îmi depășește priceperea și competențele. Pus în fața acestei alegeri – care nu mi se datorează, nu sunt unul dintre cei trei milioane de semnatari ai petiției – nu am altă opțiune. Nu cred că există „rău mai mic” în acest caz. Din păcate, nici nu cred că se poate vorbi despre un pustiu de bine ce ar rezulta în urma unei biruințe a celor ce doresc revizuirea.

Dimpotrivă, cred că această inițiativă pleacă de la o eroare strategică, bazată pe iluzia că vom putea „sigila” în texte de lege ce a unit Dumnezeu. Este posibil ca efectul să fie contrar celui scontat, vizibil într-o și mai mare înverșunare apostolilor ideologiei de gen împotriva medievalismului nostru (ce nedreaptă caracterizare!). În plus, au rămas niște portițe, țineți minte aceste cuvinte.

Mai grav mi se pare pustiul ce va să rămână în mărturisirea credinței noastre. Nu din cauza nesimțirii celor de la Papaya și a mesajelor de dispreț sau chiar de ură pe care le-am auzit în aceste zile la adresa creștinilor, ci din pricina incapacității pe care am dovedit-o în a ne asculta aproapele. Despre iubire creștină ce să mai vorbim, am pus-o în cui zilele astea și i-am lovit pe progresiști unde ne-am gândit că îi doare mai tare. De la noi Domnul cere mai mult decât de la o agenție de publicitate sau de la niște cântăreți precum Dan Teodorescu sau Andreea Bălan. Cel puțin, așa zice teologia, pentru că eu cred că nu de puține ori oameni „din lume” au articulat mesaje mai de bun simț decât (prea) mulți creștini verzi (nici nu mai contează aici culoarea confesională).

Așadar, DA. Dar nu-mi fac iluzii. Nu salvez familia, nici nu o protejez. Nu jubilez în caz de reușită a inițiativei, nici nu mă întristez în caz de eșec. Am lucruri mult mai bune de făcut în aceste zile, decât acela de a mă agăța de un text constituțional, și acela de o calitate juridică îndoielnică. Votez, așa cum zice domnul Papahagi, un ideal, conștient fiind de faptul că deși acest ideal ar putea fi cuprins în Constituția României, țara noastră va continua se îndepărteze, pe an ce trece,tot mai mult de el: stau dovadă în acest sens creșterea ratei concubinajului și a divorțurilor, în timp ce numărul de familii dezbinate, din diverse motive, este și el alarmant. Despre violență domestică nu vă mai spun, căci aveți cunoștință, nu?

Ca fapt divers, contabilizez în aceste ape tulburi un număr mai mare de prieteni pe Facebook (sâc!). În același timp, n-am dat nici un „unfriend”, deși nu au lipsit urările de bine venite din partea unora care zic că au aceeași credință cu mine. Să nu ni se țină la socoteală sângele vărsat în aceste zile pe câmpul de bătălie! Deși nu cred că merge așa de simplu …

„Un el și-o ea de-a pururi fi-vor …” Hm?

Voi, ăștia care ați prins și dulcea perioadă ceaușistă, vă mai aduceți aminte de asta? Înainte de „Deștide ușa, creștine!”, Hrușcă a cântat, corect, principial și tradițional așa ceva.

Mai ascultați-o cât puteți, pentru că s-ar putea ca în curând ea să fie prea incorectă pentru urechile post-post-modernității …

Oglindiri, șosele, coliziuni

Fiecare dintre noi își conduce mașinuța reflecției despre Dumnezeu și cele sfinte având la dispoziție cam aceleași oglinzi: texte, cumpăniri, experiențe, înfrângeri, abisuri. Însă orice șofer știe că oglinzile astea nu acoperă totul; astfel, fiecare dintre noi are zone neacoperite („unghiuri moarte”), de care uităm adesea în timp ce apăsăm pedala pe accelerație.

Crash, boom, bang!

Bunăoară, e hilar felul în care unii atei ne propun să citim cărțile sfinte. Sunt lucruri pe care nu le pricep și, din acest motiv, concluziile pe care le trag sunt adesea puerile, ridicole. Minți luminate ale unor atei de renume ne-au dovedit nu de puține ori că nu știu cu ce se mănâncă reflecția despre Dumnezeu.

Noi, însă, creștinii, care ne este unghiul mort al mărturisirii? Cum ni-l vom recunoaște? Este cel al harului, suspectez eu. Vorbim mult despre el, îl înecăm în cuvinte, dar dovedim prin fapte că nu l-am priceput. Credincioși nu mai puțini renumiți ai acestor zile ne dovedesc nu de puține ori că nu știu ce înseamnă trăirea sub har.

Uneori am impresia că suntem tot atât de departe de înțelegerea acestei realități pe cât este Richard Dawkins de înțelegerea ideii de bunătate a lui Dumnezeu. Iar acest fapt nu e hilar, din păcate, ci trist, ca o zi ploioasă de toamnă. Ba chiar mai rău …

Updated, ver.2.0371 beta

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Pe atunci nu exista Wikipedia. Nu puteam da un google, ca să mă pun la punct cu tot ce e nevoie să știu despre un anume subiect.

Astfel că acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Iar cunoașterea este echivalată exclusiv informației, datelor și accesului cât mai facil la acestea. Cunoaște cel ce știe să caute, cel ce are acces la baza de date. Mânuirea lor pare să fie tot mai mult pusă în seama algoritmilor, iar cei ce încă o fac manual ne par a fi asemenea unor comedianți care jonglează cu diferite obiecte fragile, spre deliciul copiilor. Au cam ieșit de pe scene lumii și aceștia, se pare.

Mai bine vă zic că nu trebuie să știu nimic.

Am acces, asta e tot.