Țineți minte trei cuvinte, înapoi și înainte

De fapt, sunt două cuvinte de aur ce descriu cu mare acuratețe stilul evanghelic, în toate cele: „inspirational” și „uplifting”. Adică, pe limba puilor de dac, „de inspirație” și „înălțător”. Ele etichetează sau înmiresmează cam tot ce are de-a face cu râul și cu ramul de simțire adânc reformată: postarea, citatul postat pe perete, calendarul cu versete, semnul de carte, brelocul, cartea de meditații, nuvela, filmul, albumul unei trupe de închinare, mesajul de la conferință, devoționalul.

Asta își dorește poporul drept-mărturisitor, se pare: inspirație și înălțare. Biruințe. Finaluri fericite. Mâini ridicate. Promisiuni. Povești de succes. Ziceri care să ne mai ridice cu o juma de țent nivelul de dopamină. Un pârleaz care să ne ajute să mai trecem peste o zi. Cineva care să ne șoptească duios, fără contenire: „Va fi bine”.

Arătați-mi un lucru evanghelic despre care să se spună că este „terrible” sau măcar „admonitory” (îngrozitor sau dojenitor). De pe la citirea predicii Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios, faimoasa omilie a lui Jonathan Edwards,  nu s-a mai întâmplat așa ceva. Nu, tată, asta nu se face. Iadul poa` să aștepte, cum ziceau și maidănii. Noi nu cădem, nu cunoaștem eșecuri. Nu s-au zămislit întrebările cărora să nu le putem răspunde. Chiar și atunci când suntem în picaj, iar aparatura de bord ne semnalează faptul că suntem în curs de coliziune cu țărâna din care am fost luați, noi zburăm. Cine nu recunoaște asta este un dușman al credinței noastre, un lup în piele de oaie. Iar prăbușirile spectaculoase care deja au avut loc? Nț, nu știm despre ce e vorba. Altă întrebare!

Problema cu inspiraționalul și cu upliftingul este, ca la orice dependență, nevoia constantă de mai mult. Doza de inspirație și și de zbor de ieri nu ne mai ajunge pentru a face față necazului de astăzi. Avem nevoie de o picătură în plus, de o formulă mai tare. Mai mult cărbune în locomotiva-i încovoiată de emoții. Altă m(et)odă.

Până când?

Dacă credeți că progresul tehnologic ne va ajuta să o ținem tot așa, în inspirații și înălțări, până la parusie, eu zic să vă mai gândiți puțintel. Am mari îndoieli în privința suficienței stocurilor.

Vă mai aduceți aminte vorbele apostolului?

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Inspirațional?

Uplifting?

Recitindu-le, mie chiar îmi par a fi cu adevărat terrible și admonitory.

Reclame

Suntem toxici, dar ne tratăm

Să nu credeți cumva că cei ce au realizat reclama aia la Gillette au descoperit cumva roata (sau că au inventat-o). Scripturile ne-au spus-o cu mii de ani în urmă: suntem cu toții toxici și lipsiți de slava lui Dumnezeu. Ce au făcut acești oameni este doar o cosmetizare ideologică a mesajului, adaptată imperativelor momentului. Toate-s vechi și nouă toate.

Dar orice identitate poate fi contaminată. Căci orice atingem poate deveni otravă. A existat odată, ni se spune, o burghezie toxică (prin natura ei, zice marxismul). Politica e toxică (toată, se pare). Media? Și ea e toxică, până-n măduvă. Există românism toxic (și maghiarism, de asemenea, și americanism etc.). Și credința poate intoxica unele minți (da, la fundamentalism mă refer). Tradițiile, în special cele religioase, sunt din cale afară de toxice. Religia otrăvește totul, ne-a zis-o Hitchens. Toxice sunt muzica și filmele. Jocurile video. Peretele Rețelei. Mașinile diesel. Mașinile electrice. În ce privește feminitatea, nu mă pronunț. Nici în privința violenței din filme, a limbajului porcos sau a erotismului, tot mai apropiat de pornografie, care abundă în producțiile cinematografice ale ultimilor ani. Suspectez că alea sunt curate. Contraziceți-mă, dacă puteți.

Ce mi se pare frapantă, în aceste condiții, este penuria de idei într-ale dezintoxicării. E ușor să arăți cu degetul, mult mai greu e să oferi soluții de vindecare. Cu o reclamă precum cea la Gillette, tâmpă în didacticismului ei, chiar dacă, să recunoaștem, bine intenționată, nu se rezolvă masculinitatea cea rea. Altfel, mi se pare că gama de instrumente de educare aplicată în zilele noastre este aproape în totalitate punitivă: procese juridice, boicoturi, ostracizări, interdicții, suspendări de conturi.

Procedurizarea și standardizarea cotelor de acces la cașcavalul cel mare (public, bugete, oportunități, scaune directoriale, școli, comitete și comiții, tarabe, prime time etc) pare să fie metoda oficială și patentată prin care se încearcă să detoxifierea lumii. Vrei și tu o îmbucătură? Zi-le ca noi, cântă pe struna noastră. Altfel, ești o otravă și vei fi tratat ca atare. Pentru astfel de lucruri s-au inventat tomberoanele.

Soluția asta, din păcate, nu face altceva decât să producă victime. Nimic restaurator în ea (de aceea se insistă mult pe modelarea creierelor micuților, încă din grădinițe, pentru că cei mari și needucați sunt deja pierduți pentru lume). Pleava este măturată și aruncată în gheenă. Punct.

Împotriva opresiunii (neo)marxismul nu are alt răspuns la îndemână decât tot oprimarea. Nu poate, nu știe și, încep să cred, nu dorește să încerce altceva.

Spuneți-mi că asta nu e o soluție toxică.

Ce vreau eu să vă zic, totuși: nu e singura cură. Mai există o cale, ceva mai veche, însă una care nu își pune problema pierderii celui toxic, ci a recuperării lui. Pocăința. E recunoașterea falimentului, a propriei toxicități, urmată de curățirea prin credința în Isus Cristos, Cel ce s-a jertfit și a biruit moartea pentru a ne smulge din robia păcatului și a ne aduce la viață. E o soluție mult mai bună. E curată, iar termenul ei de garanție nu expiră.

Prin ea poți fi cea mai bună versiune a ta.

Hm?

Schimbare nu-i

Nu cred că în creștinism o schimbare este posibilă. Nu are cum să fie, din moment ce trăim într-o lume a Celui neschimbător. Dacă e să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru ceresc, trebuie să v-o spun, asta înseamnă și că avem a nu ne schimba. Defel, cu nici un chip, niciodată.

Nici Cuvântul nu se schimbă.

Nici un cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Nici o promisiune, nici o hotărâre.

Să nu se schimbe nimic!

Nici nu cred că s-a pus problema vreodată ca creștinismul să schimbe ceva, în general, oameni, stări de fapt, legi, orânduiri. Ne-am lăsat amăgiți de aparențe. Partenerii de căsătorie pot încerca – ce amăgire! – să-i schimbe pe cei cu care au purces la drum, să facă mai buni. Creștinismul n-a avut în vedere astfel de utopii. Lăsați-vă de astfel de nimicuri, serios.

Ah, înțeleg de unde vine confuzia! În creștinism se vorbește despre prefacere, înnoire, transformare. Despre a fi o creație nouă în Cristos.  Fie, primesc, așa este. Numai că fiecare dintre acestea implică, inevitabil, moartea, acea prăbușire în abis, la capătul căruia obiectul transformării – omul, ideea, contextul – se sfarmă în bucăți, pentru a ajunge cu adevărat la viață. Dar asta este o cu totul altă paradigmă.

Căci fără costuri, orice modificare adusă acestei lumi nu e altceva decât semnul lipsei de hodină și de pace. Adică al prezenței iadului în lume. Focul iadului nu este altceva decât neobosita alergare a sufletului neodihnit după ceva nou, după altceva, după schimbare, fără contenire și fără speranța pe care i-o oferă călătorului orizonturile …

Crăciun vinovat (replay)

Să bați toate (hyper)marketurile cetății în lung și în lat, luptând alături de mii și mii de alți sărbătorisitori ai Crăciunului, ei asemeni ție, iar tu după chipul împrumutat prin mijlocirea lor, prin trafic, pe la cozi și pe la târguit de falnici brazi, iar apoi să treci prin toată forfota pregătirilor celor menite stomacului, pentru după noaptea măreței îmbuibări să te cufunzi într-o profundă expresie a unei căințe ce tinde a deveni un tip metafizic comportamental, prin care fie înfierezi, fie asculți cu înfiorare felul în care predicatorul condamnă de la amvon ceea ce a devenit Sărbătoarea, care ar fi trebuit să fie despre Isus, nu despre toate cele pe care le facem ca victime ale consumerismului … știți voi.

Dar, nu-i nimic, până la anu`, cam prin octombrie, se va uita totul și iar o vom lua da capo, cu voioșie.

Ninge? Iată de ce mai trag nădejde …

Ninge? Iată de ce mai trag nădejde …

Este un fapt dovedit: iubesc verile cu soare, cu munți sau cu mare …

Nu vreau iarnă: dați-mi 40 de grade (cu plus!) la umbră și nu mă plâng. Caniculă să fie, poftesc. Când văd zăpada mă gândesc de fiecare dată dacă n-aș putea și eu intra în hibernare, într-un fel de somn din care să mă trezesc când înfloresc ghioceii …

Dar asta e, până ce și zăpada asta se va face apă, iată cu ce vise îmi hrănesc iarna din minte:

Screenshot (200)Screenshot (202)Screenshot (204)Screenshot (206)Screenshot (208)Screenshot (210)Screenshot (212)Screenshot (214)Screenshot 7Screenshot 9Screenshot 30Screenshot 35

Mântuire prin uitare

De o bună bucată de vreme, virtualul și-a făcut loc în spațiul percepțiilor noastre asupra vieții, devenind el însuși o extensie a trăirii plenare, chiar a unui anume paradis regăsit. Iubirea, banul, religia, politica și sexul, alături de alte imagini ale omenescului de odinioară, au inundat întinderea amorfă de pereți și pagini: cucerim și colonizăm o Noua Lume, desenăm cu multă trudă hărților unor minunate Pământuri de Mijloc, de data asta fără a fi nevoiți să-i ucidem eventuali indigeni.

Credeți? Căci și în virtual ne preumblăm printre pixeli tot cu armamentul din dotare atașat regulamentar, gata de întrebuințare. Dinamităm, otrăvim și ne descărcăm în rafală asupra barbarilor de dușmani fără pic de ezitare, căci timpul irosit se măsoară în înfrângeri, iar înfrângerile în uitare virtuală.

Ș-apoi, dacă tot am menționat uciderea, să consemnăm și faptul că mai există un pretendent la domnie în acest tărâm al simulatelor, unul în adevăr de temut: uitarea. Uitarea cea transcendentă trackingului, istoricelor de navigare și tuturor celorlalte umbre lăsate de click-urile noastre pe servere. În virtual, ea reprezintă ceea ce în viața „reală” ni se prezintă a fi moartea fizică, plecarea de pe tărâmul celor ce încă fac umbră (câtă ironie!) pământului.

Pentru că pe Internet nu se moare, iar contul și avatarele pot supraviețui fără mari griji descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postările și distribuirile trăiesc mai departe, în virtutea energiilor create ale Rețelei. Moartea circulă pe Internet deghizată în straiele de paradă ale trăirii digitalizate și afișate ca obiect corespondent al minunii transcendenței firescului. De aceea nu murim pe net, ci suntem doar uitați.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea încă trăi după ce trupurile noastre și-au început putrezirea. Am putea să postăm pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, să continuăm să dăm Like-uri. Am putea, de ce nu, să credem, să iubim și să sperăm, chiar și dupa ce ultima lopată de pamânt s-a așezat peste coșciugul nostru. Vom trăi atât timp cât serverele vor fi în stare de funcționare. Și atât timp cât vreun motor de căutare ne va contabiliza într-un răspuns de genul „Aproximativ 10.700 rezultate (0,42 secunde)”. Veșnic? Posibil, nu zic nu.

Iar de învierea morților, speranța care a animat milenii de credință creștină și a modelat o civilizație căreia încă îi mai datorăm atât de mult, nu va mai fi nevoie. Totul se va rezolva, la vremea potrivită, cu un simplu copy-paste, apăsând pe butoanele docile ale unui mouse bine meșteșugit. AICI.

Nostalgia rezistenței

Nu mi-e teamă de instaurarea așa numitei dictaturi a neo-marxismului; am trăit suficienți ani sub o altă dictatură, cea comunistă, ca să știu că acela este cel mai bun mediu în care se poate savura o simfonie beethoveniană sau un film de-al lui Tarkovski. Nu mie teamă că-mi vor interzice să cred: nu pot să-mi controleze nici gândurile, nici iubirea, nici credința în Cel neclintit. Nu mi-e teamă nici de clandestinitate. Nu mi-e teamă că voi fi nevoit să #rezist.

Dacă am temeri, ele nu sunt pentru mine, ci pentru această generație născută în puful tehnologiei atot-nivelatoare, o generație care mormăie cu năduf atunci când wifi-ul cade „decât” pe două liniuțe, neînvățată să plătească costul propriei deveniri, pentru că totul i se oferă pe tavă, pentru că totul i se cuvine.

N-aveți voi habar, vrednici utilizatori de gadgeturi sofisticate și de medii de stocare măsurate în tera, câtă plăcere, vecină cu cele mai de soi ale Grădinii lui Dumnezeu, se poate ascunde într-un concert de Bach ascultat într-o boxă răblegită de pick-up, ghemuit într-un fotoliu „Made in Romania” și cu veșnica frică-n sân că s-ar putea lua curentul înainte de ultimul acord!