Laț

Cea mai influentă ideologie a acestui veac este tehnologia. Aparent neutră, docilă și indiferentă la ifosele celui ce o folosește, terorist sau copilaș inocent, ea modelează în conștiința unei întregi umanități, fără discriminare, iluzia puterii și a controlului. Căci pe cât de adevărat este că suntem tot mai stăpâni peste natură, pe atât este de vizibil faptul că tehnologia a pus stăpânire pe noi. Fără violență, cu subtilitate și finețe, așa că nici nu ni se pare atât de grozavă robia asta.

De aceea o și numim în continuare, fără nici o problemă de conștiință sau de altă natură, libertate.

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Așa, într-o doară … (30)

Găsesc intrigant, dacă nu chiar bizar, faptul că deși este atât de lesne și de potrivit a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, cu ușurătate, amatoricește, dând cu presupusul și fără vreun alt temei decât acela că „nu se poate ca El să nu fie așa cum simt eu”, pe atât de dificil – dacă nu imposibil – este a mai auzi pe cineva care să amintească măcar în treacăt despre imperativul iubirii de Dumnezeu, despre iubirea omului pentru Cel ce l-a creat și, de ce nu, despre importanța ei în economia istoriei mântuirii.

Updated

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Așa că știu că nu trebuie să știu nimic.

E ceva.

Hypersacru

Dacă, așa cum observa Eliade, în experiența omului modern sacrul era camuflat în vechi comportamente – moștenite de la strămoși care încă mai credeau într-o verticalitate a temeliilor lumii – adaptate noilor contexte în care el trăiește (vizibile pe la saloane auto, gale festive și alte evenimente de acest fel sau prin cultura super-eroilor), acum asistăm la o și mai profundă dizolvare a sa în uitare. Cât timp modernitatea a păstrat în spațiul culturii și gândirii predilecția pentru spații și locuri (prin cubisme, pointilisme și perspectivisme etc), respectiv, postmodernitatea pentru vremuri și ordinea lor (gândiți-vă numai la câtă narațiune s-a scris pentru a se jongla fie cu călătoria în timp, fie cu smotoceii cauzalităților), sacrul încă era real. Măcar ca potențial, ca experiență, dacă nu ca extensie a realității.

Dar hyper-modernitatea zilei de astăzi, năpădită de pereți pixelați și cronologii virtuale, nu știe nici de loc, nici de timp. Totul este oriunde și aici, totuși nicăieri, oricând și acum, totuși nicicând. Nu mai e loc de sacru într-un astfel de peisaj. Percepțiile noastre despre locuri și momente sunt alterate de această invazie în experiența de zi cu zi a unei lumi imposibil de intuit și reprezentat pe un sistem de coordonate.

Camuflajul sacrului a fost dat la o parte, însă în absența acestuia el n-a devenit mai vizibil, dimpotrivă. Paradoxul este tot mai dificil de asimilat: toate ne sunt la un click distanță, tot mai îndepărtate. Tot ce există este acolo, neapărat, inclusiv transcendența. Căci dincolo de pixeli și de (mega)octeți e rețeaua, cu inepuizabilele-i jocuri de asociere și amprentare a realului. Pe Internet sacrul însuși, ca posibilitate, ca deschidere spre lumea de dincolo de orizonturi – nu doar Dumnezeu, cum pretindea Baudrillard – e hyperreal: plin de informație, abundent în stimuli, neobosit creator de contexte și pretexte, dar lipsit de semnificație. Opulent, în toată goliciunea lui.

Astfel, putem spune doar că sacrul există. Restul e tăcere …

… și multă, foarte multă (re)distribuire. Câte puțin, din tot ce n-avem, ca să ajungă la tătă lumea.

Divina forfotă

Divina forfotă

Privită ea însăși ca o călătorie, devenirea nu poate ajunge niciodată cu adevărat la o destinație în această viață, căci întotdeauna – pentru cel ce mai face încă umbră acestui pământ – mai există ceva de făcut, de gândit, de căutat, de înțeles sau de descoperit vederii celorlalți. E un alt mod de a zbura, unul ce nu poate fi evidențiat pe coordonate spațio-temporale obișnuite. Părem că stăm pe loc, înrădăcinați asemeni unor copaci în pământul pe care noi înșine ni-l pregătim pentru a ne găzdui viețuirea, dar cei ce privesc cu atenție ne văd aripile. Iar în ce privește timpul, nu e vorba de cel ce curge pe lângă noi, ci de fiecare clipită pe care o smulgem, prin reflecție, prin interiorizare, prin permanenta veghere asupra fiecărui pas, efemerității. Cele de sus sunt cele ce cresc în noi sau, dacă vrei, cele prin care fiecare dintre noi crește în asemănare cu El. Căci El, Căpetenia desăvârșirii noastre, e și locul în care vom ateriza. În deplină siguranță.

Așadar, prietene, nu poți sta pe loc, ești într-o continuă deplasare. Pot fi mareele sau brizele acestei lumi cele care te poartă pe unde nici nu gândești sau poate fi fiecare cuvânt din gura lui Dumnezeu care să te apropie tot mai mult – nu știu cum, căci asemeni oricărui paradox divin, nici acesta nu va fi reconciliat cu mințile noastre în astă lume – de orizontul destinului tău, pentru a-l cunoaște cu adevărat. Arată-mi un om care stă, unul care să nu fie angajat pe o traiectorie a devenirii și eu îți voi arăta cum a apărut această lume din nimic, datorită nimănui.

Bricolaj existențial (HD)

Bricolaj existențial (HD)

Una din cele mai nepotrivite așteptări pe care un om le poate avea de la o operă de artă este aceea de a reproduce, prin mijloacele-i specifice, lumea așa cum este ea. Esența artei a fost dintotdeauna rearanjarea lumii, reconstrucția ei, provocarea orizonturilor realului, bricolajul de fapte, de idei și simboluri, de imagini și de simțăminte. Arta nu ne arată lumea. Cine vrea să vadă cum este lumea n-are decât să-și ia în spinare un rucsac și merinde pentru un drum lung și să o ia la pas prin lume, să cerceteze cu atenție, să documenteze și să cunoască ce e de cunoscut. Prin artă omul nu vede lumea, ci posibilitatea ca aceasta să ni se arate altfel, privită adesea din perspective imposibile în planul realului sau prin lentile cu totul diferite de cele cu care ne obișnuit. Nimic nu se crează prin artă, ci doar se reașează în moduri noi lucruri deja existente.

Într-ale teologiei – adică într-ale reflecției despre lumea lui Dumnezeu și relația ei cu veacul nostru – lucrurile se cer privite în același fel. Cine așteaptă să găsească într-o operă de artă o reproducere a dogmei celei drepte, n-are decât să aștepte mult și bine. Dreptele cumpăniri despre Dumnezeu se cer a fi găsite în Scripturi și în cărțile de teologie, iar acolo numai dacă sunt alese cu trudă, cu discernământ, cu frică și cu uimire. Rostul artelor nu este de a ne pune în lumină mărturisirea de credință, ci de a ne confrunta cu posibilitatea ca, privită din perspectiva altuia, această mărturisire să arate cu totul altfel. Astfel, da, sunt posibile unele minuni; de pildă, există iubitori ai muzicii clasice care au devenit creștini după audiția celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler (Învierea – în special ultima parte) sau pasionați ai artelor plastice care au ajuns creștini după ce au intrat în contact cu picturi de-ale lui Rembrandt. Dar, în fiecare caz, acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că actul artistic la care au luat parte i-a confruntat pe acești oameni cu posibilitatea unei ordini diferite a lumii, din punctul de vedere al raporturilor sale cu transcendența, decât cea pe care o aveau ei în minte.

Filmul?

Nici de la un film nu e drept să ai așteptări să îți ofere ceea ce se poate găsi într-un tratat de teologie. Nu-i cere să sistematizeze adevărurile Scripturii, nu-i cere să-ți predice. Dacă astfel de lucruri cauți, nu te duce la cinema: îți pot recomanda câteva biserici bune, unde vei găsi și studii și predici folositoare. Filmul îți oferă o experiență, nu un discurs. Da, e posibil ca în urma vizionării unui film să înțelegi ce n-ai putut cuprinde citind un tratat de-al lui Karl Barth sau în Institutele reformatului. E posibil să te găsească cerul în fața neliniștii ecranului gri, la o frecvență de vreo 24 de cadre pe secundă (sau mai multe în ziua de azi). Căci filmul este idee vie, gând trăit, vis încrustat pe răbojul dorinței de a privi cât mai departe …

În timp ce filmul, ca operă de artă, este expresie a unui gând deja rostit, cel al artistului, asupra căruia nu ai nici o putere (și e bine să fie așa), experiența îți aparține în întregime. Povestea e predestinată a se desfășura, la fiecare proiecție, în același fel. Dar arta este libertate. În timp ce eroii de pe ecran vor păși pe cărările anume rânduite pentru i încă înainte de întemeierea filmului, tu poți să alegi. Poți să te lași purtat de val, poți să ieși afară din sala de cinema. Poți să ronțăi popcorn, lângă un pahar de Cola. Sau poate că îți place mai mult Fanta. Și niște bomboane, de asemenea.

Filmul propriei tale umblări prin lume rulează încă pe ecrane. Acesta e filmul de a cărui teologie ar fi bine să te îngrijești. Asupra lui e bine să faci rabat la așteptări.