Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI 1, AICI 2, AICI 3, AICI 4 , AICI 5AICI 6, AICI 7 și AICI8.

Unul dintre efectele pe care bombardamentul informațional actual le produce în planul percepției noastre într-ale cunoașterii este neîncrederea în întreg. Se cronicizează un scepticism patologic față de orice încercare de discurs panoramic; sunt favorizate close-up-urile, detaliile decontextualizate, mesajele care spun ceva acum și aici. Este descurajat spiritul profetic, mesajul acelui care a îndrăznit să-și ridice ochii peste anul care vine, peste deceniul următor. Despre eternitate, ce să mai spunem, e o poveste de adormit copiii. În același timp, cel ce pretinde că a înțeles ceva din trecut nu are nici el o soartă mai bună.

Acum! În acest loc! Mie! Nu-mi da oceanul, o picătură e tot ce îmi doresc …

Astfel, toate se schimbă pe nesimțite. Ne mai scutură, ocazional, câte un atentat, câte un Colectiv sau vreo ordonanță nocturnă, din această stare de confortabilă împrăștiere. Atunci vedem că toate cioburile din jurul nostru mărturisesc despre ceva ce s-a spart. Nu pentru mult timp, însă. Ne întoarcem la ale noastre și continuăm să călcăm cu grijă printre fragmente; cine se taie într-un ciob, din pricina bravurii sau a neglijenței, suferă pe cont propriu. Nu-i nimic, ne vom schimba fotografia de profil pentru a ne exprima, aici și acum, solidaritatea.

Valentin, alături de alții de aceeași teapă, este și el un fragment, unul de iubire împărțită și ea în vremuri, locuri și beneficiari. De fapt, fragmentăm tot ce mișcă, idei, revelații, discursuri, sărbători. Noi înșine suntem fragmente ale unui întreg metafizic primordial, unul din acelea la care apelăm cu religiozitatea celui care crede într-un dumnezeu de foarte departe și de tare de demult retras dintr-ale lumii. Scriptura devine un fondue de versete în care ne înmuiem crezurile fărâmițate în convingeri cu privire la detalii de fiecare clipă, cele fără de care identitatea noastră confesională nu se va putea lipsi decât peste cadavre (ale lor…). Vasul cu deliciosul amestec de fine ifose este încălzit de iluzia – odinioară percepută doar în dreptul omului necredincios – că la sfârșit, cumva, totul va fi bine. Viața însăși arată tot mai convingător ca o înlănțuire de piese disparate, muncă, biserică, familie, timp liber, corvoadă, timp „de calitate”, plăcere, datorie, taifas, slujire, iubire, demonstrație, sărbătoare și distribuire.

Reușim, cu uimire încă, să canalizăm energii imense pentru proiecte punctuale: o demonstrație la ora cutare, într-un anume loc, pentru o cauză concretă. Totuși, suntem incapabili să le privim pe toate acestea în curgerea lor, să le vedem sensul, finalitatea. Putem purta pe aripi de vultur un candidat spre fotoliul de președinte folosindu-ne de forța Peretelui de a motiva reacții de moment. Odată instalat acest președinte, nu știm ce va urma, ce să-i cerem să facă, pentru ce să ardem.

E ca o dragoste care trăiește doar în virtutea acelor acte ale cărnii, pendulând între extaz și oboseală, între abandon în brațele celui poftit și părerea de rău de „după”. Aveți dreptate, de fapt: aia nici nu are cum să fie dragoste, e biologie. Iar biologiei (ca mesaj), se știe, i-au lipsit întotdeauna proiectele ce-i transcend animalului nevoile primare de hrană și, acolo unde situația o impune, de adăpost.

Ca demni urmași ai primatelor din care Darwin pretinde că ne tragem efemera trecere –sau, mai bine zis, fragmentul fericit de ordine și sens în acest mirific haos universal– nu știm ce urmează, ce va fi, ce vom face, ce vom spera și ce vom iubi mâine. Așa că …

Să ne îngrijorăm și să acționăm astăzi, căci mâine vom muri!

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

Dintre toate filmele selecționate pentru acest Oscar, poate chiar dintre toate producțiile anului 2016, La La Land ilustrează cel mai bine conceptul de idee cinematografică exprimată printr-o experiență, cea a vizionării. Autorii săi se joacă cu așteptările tale, ale spectatorului care a văzut prea multe filme, folosind o bogată și surprinzătoare paletă de mijloace. Provoacă în tine, pe rând sau de-a valma, neîncredere, fascinație, deschidere pentru „mai mult”, curiozitate, visare, „încredere în clișeu”, speculație iluzorie, consternare, revoltă, resemnare … Dar nu te lasă să renunți. Îl vei dea până la capăt, năuc, fără să știi ce te-a lovit.

Nu te lăsa furat de poveste! Nu te lăsa! Fii serios, măcar de data asta!

Dar poți? Căci totul, în acest film, este gândit pentru a te deruta. Ceea ce vezi nu e ceea ce trebuie. Auzi o muzică bună, dar și aceasta are rolul de a manipula acele fragmente de simțire cu care ne-am obișnuit vizionând alte filme romantice americane. Nu te încrede în ceea ce vei simți. Gândește povestea.

A  fost „pe bune”? te întrebi la final. Oare ai văzut un vodevil? O poveste de iubire, poate? Să fi fost totul o simplă fabulație? Un joc? O briză de efemeritate?

Aproape că te întrebi, așteptând să înceapă, ce ar mai avea interesant de spus un film muzical. Introducerea ne propune o coregrafie ușor naivă, totuși pe o muzică atractivă, care „te prinde”. Te Păcat de acele mașini care au ajuns să fie abuzate de niște dansatori, din aceia care amintesc prin mișcările lor de mulțimea de trupuri ce încerca, în frunte cu Simon Zelotul, să-L impresioneze pe Mântuitor în Jesus Christ Superstar (1973): Doamne, știi că te iubesc … Doar că acești oameni dau buluc, plini de vise, în orașul stelelor. Cei mai mulți se vor trezi repede în anonimat, dar visul e prea frumos pentru a nu te bucura de căldura iluziilor cu care îți împresoară imaginația.

Frapează jocul luminilor, paleta de culori nefiresc de intense și neobositul efort al camerei de filmat de a păstra cea mai bună încadrare a personajelor în decor. Povestea pare să se așeze pe făgașuri binecunoscute din atâtea filme văzute până acum. Întâlnești oameni care se luptă să-și împlinească visele, sau oameni care coboară cu picioarele pe pământ și renunță la a mai umbla după cai verzi pe pereți. Începi să ții cu ei, să te atașezi de destinele lor, să le vrei binele, să-i vezi cum prin dragostea ce și-o poartă le vor birui pe toate. Vezi că te-am prins? Îți spun: ai văzut prea multe filme.

Chiar și jocul actorilor –  îndeosebi cel al lui Gosling – pare stilizat, minimalist pe alocuri. Gesturile sunt descompuse în fragmente lesne de individualizat. Sugestia este, în ciuda intensității tensiunii dramatice, de premeditare a unui parcurs parcă dinainte stabilit în detaliu. Faptul că, uneori, ei și cântă este de asemenea contrariant, căci este limpede pentru oricine faptul că esența acestui musical nu este … muzica, ci experiența pe care povestea ne-o facilitează.

Te întrebi, la un moment dat, dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat în film sau dacă totul n-a fost altceva decât speculație. Poate că e un fel de „de exemplu” al realității, de concretizare a unui posibil scenariu; poate vom reuși să derulăm înapoi caseta și dăm drumul la un alt aranjament al faptelor. Căci ce este altceva lumea asta decât un imens bricolaj de fapte, idei și vise ce încă își așteaptă înflorirea? Nu mai există adevăr, nici dragoste, nici realitate: există doar fragmente de viață puse cap la cap pentru a le simula pe toate acestea. Nu mai există nici credință, poate doar un bob de șansă din când în când …

Nu înveți nimic din film. Experiența vizionării este, în fapt, o dezvățare, o dureroasă lepădare a unor lecții ce nu par să ne mai fie de folos în lumea de astăzi. Există lucruri mai importante decât dragostea, decât relațiile dintre oameni, decât credința. Care sunt acestea? Nimeni nu știe. Dar ele există, credeți-mă pe cuvânt. Altfel nu veți putea trăi cu adevărat în lume.

Nu știi ce să crezi nici despre efectele speciale folosite: sunt oarecum naive – mie îmi amintesc de un film al lui Kurosawa de prin 90` – dar nu-ți poți permite să nu le privești cu toată seriozitatea. Căci par să ascundă ceva. De fapt, nici nu ai timp să te gândești la rosturile și semnificațiile lor, pentru că mintea și inima vor altceva. Vor să vadă dacă totul se termină cu bine.

Și, da, filmul „se termină cu bine”, cu un schimb hierofanic de zâmbete, semn că, într-un anume fel, n-ai văzut nimic serios. Sau, dimpotrivă, poate că ceea ce ți s-a întâmplat a fost atât de serios, încât nu mai e nimic de spus.

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 3,5;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

De-ale Oscarului: Lion (2016)

De-ale Oscarului: Lion (2016)

Pentru orice poveste bună, mai ales dacă ea se bazează pe un fapt real, există un moment propice de depănare a ei și un public anume care să ia aminte la ideea acesteia. Cel puțin pentru două din candidatele din acest an la Oscaruri – Hacksaw Ridge și Land of Mine (Under sandet) – acest lucru este de deplin valabil. Aceste filme ne propun idei pe care acum trebuie să le rumegăm, cu toată seriozitatea, pentru a ne înțelege rosturile într-o lume parcă tot mai străină celor învățate de la cei ce ne-au crescut. Lion, pe de altă parte, deși este și el inspirat dintr-o impresionantă întâmplare a zilelor noastre, este o poveste ce nu cunoaște momente de optim ale receptivității sau ale oportunității rostirii. Tema de fond a relatării – condiția copilului care ajunge în situația de a nu avea părinți care să se îngrijească de el, adică orfan –  este una ce se cere a fi păstrată la loc de cinste între prioritățile oricărei comunități umane, indiferent de context spațio-temporal. Purtarea de grijă față de orfan este religie, și încă una dintre cele mai bune, împotriva căreia nici cel mai înverșunat ateu n-ar putea să argumenteze fără a se face de râs în omenia lui.

Vorbim, în primul rând, așa cum am sugerat deja, despre o poveste bună, ce merită din plin participarea noastră prin vizionare. Implicarea emoțională a privitorului nu este de neglijat; cel puțin la o primă vizionare ea așează în plan secundar aspecte ce țin de calitatea artistică a filmului. În această privință, nu voi spune prea multe, în afară de faptul că există și plusuri și minusuri. Între plusuri aș sublinia compoziția extrem de minuțioasă a scenelor, în permanență gândite pentru a se armoniza stării de spirit a eroului principal. De pildă, sunt de menționat acele câteva cadre cu micuțul Sarooo rătăcitor printr-o lume mult prea mare pentru el, tocmai de aceea îndepărtată, străină. Tranziția de la microuniversul copilăriei – echivalent cu acel idilic Shire din Lord of the Rings – la gigantica întindere de clădiri, oameni, mijloace și conexiuni este în mod superb construită de autori prin procedee cinematografice mânuite cu o apreciabilă măiestrie (deși, din câte am înțeles, avem de-a face cu un debut regizoral). Între minusuri aș menționa tenta ușor melodramatică din final, care amintește de atmosfera din unele filmele indiene clasice; aparent, autorii filmului nu au fost siguri pe forța poveștii de a produce, fără a face apel la alte potențatoare de emoție, un răspuns adecvat în spectator, ca mijloc de furnizare a ideii cinematografice.

Totuși, nu asta este senzația cu care am rămas în urma vizionării. Ideea filmului este suficient de frumoasă și de generoasă în implicațiile sale pentru a păstra acest film ca un reper important în istoria reflecțiilor pe care fabrica de vise poate să le propună lumii prin intermediul ecranului.

lion-movie-poster

Dar care este acea ideea de fond a filmului? Aș formula-o, cât mai direct, astfel: fundamentul bunăstării copilului – sau, ca să folosesc o terminologie consacrată în limbajul de specialitate, „interesul superior” al acestuia –este unul prin excelență relațional.[1] Copiii au o mare nevoie în jurul lor de oameni, mari și mici. În primul rând, au nevoie de părinți, de acei oameni care îi iubesc și care, necondiționat, își asumă responsabilitatea purtării de grijă și a inițierii în tainele lumii. Au nevoie să recunoască în apropierea lor acele chipuri care le-au dăruit primele zâmbete, cele care nu se uită niciodată, primele mângâieri, primele avertismente. Au nevoie să știe că lumea este mică, dar că va crește odată cu ei: viteza de creștere aste atenuată tocmai de profunzimea relațiilor cu persoanele importante ale copilăriei, menite a-i oferi copilului o fărâmă de veșnicie încă de foarte devreme …

Da, copiii cer tablete, gadgeturi, mașinuțe, păpuși, jocuri, biciclete, calculatoare, dulciuri, cadouri, camera lor proprie și multe altele din acestea, cărora adesea cu greu le facem față. Dar ne vor în primul rând pe noi, părinții sau frații lor, uneori, prietenii sau mentorii într-ale vieții. Vor rămâne atașați pentru totdeauna de cei le-au împărtășit emoțiile primelor aventuri. Copii respiră relații, lumea lor se întemeiază pe oameni, nu pe obiecte, oricât de strălucitoare și de prețioase ar fi acestea.

Transpusă în limbaj cinematografic această idee, care în conținutul ei nu are nimic senzațional, se transformă pe parcursul vizionării într-un veritabil imperativ moral. Nebunia lumii în care trăim contrastează cu suferința copilului pierdut în vâltoarea unor interese ce-i transcend micul său univers de nevoi și dorințe. Or acest lucru, deși nu o spune nimeni, se simte. Străini de destinul lui Saroo, oamenii înșiși par să capete statut de obiecte, asemeni unor piese de recuzită pe o imensă scenă a vieții. Între aceștia, iată, și o familie de australieni care au decis – de comun acord –  că nu vor să aducă proprii lor copii pe lume, ci că vor contribui ei înșiși la alinarea suferinței unora deja născuți pe acestă lume mult prea năpădită de mizerii și suferințe. În experiența lor ideea a devenit imperativ al existenței, principiu de viață și temei al asumării unui drum dificil, adesea nerăsplătit pe măsura investiției depuse cu atâtea sacrificii. Reformulez, am fost nedrept: tot acest efort își găsește propria-i răsplată, dar puțin mai târziu, atunci când toate cele neînțelese ale copilăriei se vor așeza în matca înțelepciunii și a înțelegerii, iar rănile copilăriei își vor găsi, după o rețetă unică de la un om la celălalt, oblojirea …

Acești doi oameni – atenția este îndreptată în film în special asupra mamei, interpretată impecabil de Nicole Kidman – fac o alegere care pentru mulți dintre noi ar părea de neconceput, imposibilă chiar. Este decizia de a fi parte din soluție, de a nu închide ochii la realitatea suferinței atâtor copii în această lume incapabilă să le facă viețile celor vulnerabili măcar suportabile, dacă nu fericite. Chiar fără să înțelegem rostul unei decizii atât de radicale, suntem nevoiți să admirăm această asumare de imperativ și, de ce nu, să recunoaștem că este loc pentru fiecare  la a pune umărul spre a „mântui” acest univers de indiferența cu care îi lasă pe cei mici să să piardă între atâtea pofte ale celor mari și înțelepți.

Fără a ne propune lucruri noi în materie de cinematografie, Lion poate constitui un reper important în memoria spectatorului de astăzi din pricina felului în care, prin povestea lui Saroo, ne îndreaptă privirile și gândurile spre cei pierduți, rămași fără voce, fără apărare și fără speranță în această lipsită de milă junglă globală.

Aprecieri (1-5): Artistic 3,5;  Moralitate 4,5;  Relevanţă 5; Apreciere generală 4

[1] În treacăt fie spus, acest lucru e valabil și pentru oamenii mari; ce diferă este modul în care adulții se raportează la acest fundament

De-ale Oscarului: Fences (2016)

De-ale Oscarului: Fences (2016)

Oscarurile au fost (mult prea) albe anul trecut, așa că era absolut necesar ca de data asta să se găsească un film care să diversifice puțin atmosfera din acest an. Fences (2016) este ceea ce au găsit mai bun în acest scop …

Denzel dovedește reale calități de actor de teatru. Nu știu însă dacă îi vor fi suficiente pentru un Oscar.

Următorul!

De-ale Oscarului: Hacksaw Ridge (2016)

De-ale Oscarului: Hacksaw Ridge (2016)

Probabil că unul dintre cele mai importante lucruri ce trebuie avute în vedere atunci când încercăm să înțelegem un film precum acesta, prin comparație cu majoritatea producțiilor care astăzi smulg ovații din partea criticilor, îl constituie faptul că nu ne aflăm într-un context postmodern, unul în care oamenii să acționeze conduși de instincte și de preferințe personale corecte, ci într-o lume în care încă mai întâlnim convingeri profunde și crezuri care au puterea de a modela destine. Conflictul principal este cel între două convingeri cu privire la ce înseamnă a fi bărbat adevărat; realitatea îngrozitoare a războiului – detaliată de Mel Gibson, așa după cum ne-a obișnuit deja, în cele mai oribile aspecte ale ei – intră în plan secundar, ca suport al unei idei cinematografice care transcende cu mult curiozitatea documentară despre una dintre cele mai grele bătălii purtate între americani și japonezi în al doilea război mondial.

Lecția filmului – căci avem personaje în film care învață ceva și, odată cu ele, învățăm și noi – invită la o reconsiderare a modului în care ne formăm opiniile despre oamenii din jurul nostru, în special despre cei ce lesne s-ar putea pierde în mediocritate, din diverse motive „incorecte”: sunt cam plăpânzi, inadecvați unor slujbe cu adevărat importante, sunt încăpățânați, se țin cu dinții de niște principii depășite de veacuri și evenimente și sunt pocăiți (sectanți, dacă așa doriți), oameni din aceia care dorm cu Biblia sub pernă și care nu pierd nici o clipită să nu buchisească încă un verset și să cugete la Legea Domnului. Desmod, eroul principal, are câte ceva din toate astea, dar mai are și niște calități ce se cer descoperite printr-o privire atentă. El vrea să meargă pe front, să își aducă contribuția la biruința asupra inamicului, dar fără a atinge o pușcă și, implicit, fără a lua viața vreunui dușman. Desigur, pentru camarazii și superiorii săi, acest lucru pare de neconceput. Mai bine s-ar cere la vatră și nu ar merge pe front să încurce lucrurile, căci războiul este pentru oameni care pot conta cu adevărat unul pe celălalt.

„Nu am știut cine ești” îi mărturisește la un moment dat Căpitanul Glover lui Desmond. Adevărul că asta se întâmplă adesea și între noi: nu știm cine este aproapele nostru, ce-i poate pielea, așa că îl judecăm prin prisma unor evaluări superficiale și a unor prejudecăți ale căror efecte clinice s-au cronicizat îngrijorător în imaginarul colectiv al contemporaneității.

Ambele părți implicate în conflict – Desmond, pe deoparte, și camarazii din batalionul B al Diviziei 77 de Infanterie americane, împreună cu conducerea acestuia, de cealaltă – au principii și convingeri puternice de apărat, iar asta în condiții de război, sub povara imensei responsabilități a fiecăruia față de țară și de cei dragi. Aceste convingeri nu sunt niște opțiuni efemere, menite a fi adaptate trendurilor veacului, ci adevărate temeiuri ale existenței. Așa cum Desmond nu poate face un compromis față de arma de foc, din pricina rostului ei de a ucide, camarazii săi nu pot concepe să nu își facă datoria de soldați până la capăt, în tot ce va însemna ideea de anihilare a inamicului. Fiecare se identifică cu principiile pe care le urmează în viață, iar a le încălca este de neconceput, e o negare de sine echivalentă cu o sinucidere.

S-ar părea că nu e loc de armistițiu într-un astfel de conflict. Totuși, Hacksaw Ridge ne propune o soluție, una care ne face de rușine pe noi, cei de astăzi, așa împietriți cum suntem în încăpățânarea de nu-i respecta pe cei care au alte convingeri în viață decât noi (căci iubirea e o utopie, așa că nici nu pun problema). Există o scenă în film care îi propune postmodernului corect în pretențiile sale imposibilul. E nespectaculoasă, cea care descrie momentele din dimineața unei lupte … într-o zi de Sabat.

Pentru Desmond, ca adventist, Sabatul este o zi specială. Totuși este o bătălie de purtat acolo, una care nu îngăduie zile puse deoparte pentru lucruri sfinte, iar camarazii nu vor să urce fără el. Așa că, în acea dimineață, întreaga baterie de luptă așteaptă într-o deplină liniște, gata echipată de asalt, așteptându-l pe Desmond să-și încheie rugăciunea. Apoi el li se va alătura în drumul spre câmpul de luptă. Asta e tot. Iată că este posibil ca fiecare să aibă dreptate în a acționa conform convingerilor sale, fără ca cineva să fie ofensat și rănit în conștiința-i. Iată că respectul este posibil, în ciuda diferențelor de crez.

Scena în sine este o usturătoare palmă aplicată pe obrazul cerbiciei corectitudinii postmoderne în relație cu conștiințele oamenilor care încă mai trăiesc călăuziți de principii ferme și nu-și pot negocia convingerile intime fără a se nega pe ei înșiși. În această privință, bătălia e încă toi și nimeni nu dă semne că că ar fi dispus să facă pasul reconcilierii, măcar cu o iotă. Astfel, statul luptă acum cu fotografii și cu patiserii care au obiecții de conștiință în privința furnizării de servicii nunților de homosexuali. Muzicieni și artiști de top boicotează în turneele lor statele americane în care încă nu s-a reglementat convenabil problema mersului la toaletă pentru transsexuali. Ce mai bătălie! Datele problemei nu s-au schimbat, însă câmpul de luptă nu mai este același cu cel din vremea războiului. Atunci era mai ușor.

Mel Gibson e un optimist. Ne propune un model aproape utopic, într-o lume care nu mai crede de multă vreme în astfel de soluții. Astăzi, soluția pare a fi corectitudinea rece, promovată pe toate canalele. Ea este legiferată și impusă ca normativă, dacă nu se poate altfel. Dar respectul legiferat este un simulacru, o iluzie. Ideea pe care ne-o propune Hacksaw Ridge este cea a cunoașterii reciproce prin participare și implicare deschisă în proiectul comun. Să ne privim unii pe alții, cu atenție. Dincolo de credințele pe care le respingem sau de principiile cu care nu suntem de acord, vom descoperi cu adevărat dacă acestea sunt doar niște povești / pretexte sau, dimpotrivă, realități, temeiuri ale existenței celor de lângă noi. Vom avea surprize – poate că nu întotdeauna plăcute. Dar efortul făcut va fi răsplătit, într-un fel sau altul. Între atâtea reglementări, certuri, bășcălii, dezinformări, invective și orice alte astfel de „argumente” care se mai folosesc în ziua de astăzi pentru impunerea unor ideologii, pare de necrezut că mai putem găsi în ziua de azi oameni ca Desmond și Smitty, care în ciuda diferențelor dintre felurile în care înțeleg lumea lui Dumnezeu, pot să se înțeleagă unul pe celălalt ca doi adevărați camarazi de încredere și chiar să râdă împreună în tranșee, în ceas de noapte, la câteva sute de metri distanță de amenințarea inamică.

Totuși, iată că filmului lui Mel Gibson îi este recunoscută valoarea, dovadă că a fost selectat de către Academie între cele mai bune filme americane ale anului trecut. Nu e puțin, dar în mod sigur nu este nici suficient, într-o Americă atât de divizată ideologic precum cea de astăzi.Căci chiar dacă filmul va fi premiat – și mă îndoiesc că va lua premiul cel mare – mult mai important este ca cei ce-l văd să prindă ideea.

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 4;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

De-ale Oscarului: Arrival (2016)

De-ale Oscarului: Arrival (2016)

Încep prin a spune că motto-ul de pe poster (Why are they here?) este unul cât se poate de neinspirat. E o „altă întrebare” mai importantă pe care filmul ne-o adresează, undeva spre final, prin vocea Louisei, personajul principal: „Dacă ai putea să îți vezi întreaga viață de la început până la final, ai schimba ceva?”. Iar între această întrebare și posibilele răspunsuri ce pot fi oferite – „Da”, „Nu”, „Depinde” etc – este așezată o miză imensă, una pe care – scuzați-mi meteahna dobândită de curând – o voi formula printr-o „altă întrebare”: „Oare noi, în acest moment, comunicăm?”.

Plutește discret în fundal motivul turnului Babel, istoria încurcării limbilor și a răspândirii lor pe întreg pământul. Acum, însă, se pune problema regăsirii, a unificării, iar mijlocul nu este altul decât această limbă comună. O limbă care, pe deoparte, ne adună într-un întreg ce ar putea fi numit, cu puțină indulgență, omenire; pe de altă parte, o limbă ce devine un instrument al puterii, unul care poate descătușa capacități latente necunoscute până acum ființei umane, între el fiind și aceea de a trăi altfel în timp, eludându-i liniaritatea monotonă.

Există similarități ale lui Arrival cu alte filme importante de gen (SF). Tema comunicării cu o entitate cu totul diferită decât ființa umană – una care nu învață graiul nostru prin metode pe care le mai vezi promovate și pe Internet, gen Engleza în douăzeci de minute etc[1] – și care devine pentru subiectul uman un prilej de explorare a propriei condiții în relațiile cu cei dragi este de găsit și în Solaris (1972). Curbarea timpului în menghina unei capacități a omului de a-i transcende liniaritatea o întâlnim și în Interstelar (2014). Tipurile de răspuns pe care această apropiere extraterestră le produce la nivel politic și militar asupra umanității pot fi și ele regăsite în Contact (1997), dar mai ales în Independence Day (1996).

Contribuția majoră a filmului pe piața ideilor cinematografice ține însă de sugestia convingătoare cu privire la posibilitatea trăirii unui altfel de timp, datorită instrumentului primordial pe care îl folosim pentru a ne înțelege unii pe alții și pe noi înșine, limba. Căci limba unește, iar unitatea, între altele, înseamnă și ieșire din istorie, din timpul depănat cronologic peste oameni și fapte. O spune și o traducere a unuia dintre mesajele extraterestre: „Nu este timp. Mulți devin unul.”.

Timpul liniar este o expresie a descompunerii, a dezbinării; pentru a păstra echilibrul, să recunoaștem că poate fi și o măsură a devenirii, a progresului. În orice caz, unitatea înseamnă verticalizare („să facem un turn” ziceau oamenii din Câmpia Șinearului), iar un turn perfect vertical, privit de suficient de departe se poate lesne confunda cu un punct. E unidimensională și, paradoxal,tocmai din această cauză ea face posibilă reconfigurarea relațiilor dintre momente distincte în timp. E ca acel caz din matematică, la limită, de „infinit supra infinit”, lipsit însă de posibilitatea introducerii unui artificiu de calcul ori a unei metode de eludare a imposibilului. De pildă, într-un astfel de context, viitorul ar putea cauza trecutul. Pentru noi, acest lucru este o imensă provocare. Ne depășește. E de înțeles frica, sunt explicabile reticențele. Chiar dacă am accepta posibilitatea de a conviețui cu o astfel de trecere prin timp, ispitele condiționării ne-ar demola fără speranță toate poftele. Am fi tot timpul provocați să trăim „pe încercate”, să verificăm alegerile de astăzi folosindu-ne ce ceea ce s-a întâmplat mâine. Ș-atunci, „altă întrebare”: Nu cumva tocmai acest lucru a fost prevenit de Dumnezeu la Babel, prin încurcarea limbilor?

Nu intru în alte detalii. Pentru mine acest subiect e suficient de fascinant pentru a pune în umbră orice altă temă de reflecție pe care filmul ar putea-o propune. Vă îndemn doar să rețineți acest Arrival  ca pe un punct de referință în cinematografia contemporană, nu atât din punctul de vedere al calității sale artistice (de netăgăduit, de altfel), cât din perspectiva a importanței temei pe care ne-o propune și a posibilităților pe care le deschide în explorarea unor mijloace noi de a reflecta destinele unor oameni pe ecranul gri.

Cum ar fi ca ceea ce ești, ceea ce te definește, destinul tău, rostul tău în lume să nu fie privit și comunicat într-o paradigmă liniară, cum ar fi cea a cronologiei, ci urmând o lege superioară, poate una a sensurilor, sau a memoriei, sau a conștiinței? Cum ar fi să fii ieri ce ai fost încă de mâine? Sunt întrebări la care, prin mijloace diferite, încerc și eu să găsesc răspunsuri. Arrival mi-a redeschis apetitul pentru sondarea lor în profunzime.

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 4;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

[1] Câteva exemple de filme în care apare acest clişeu, într-o formă sau alta: E.T.Al cincilea elementSupermanTransformersIron GiantDark City şi Independence Day

arrival_ver2

 

De-ale Oscarului: Manchester by the Sea (2016)

De-ale Oscarului: Manchester by the Sea (2016)

S-ar părea că, încet, se prind și americanii de rețeta asta, oarecum învechită, a filmului european, cea care propune un stil de discurs perfect orizontal, netezit pe o nicovală liberă de scop, de viziune și, poate cel mai important, de orice bob de năzuință transcendentală. Nu e nimic care să fascineze în acest film, nimic care să uimească sau să ne pună în gardă. Lipsesc repere în baza cărora lumea din film să aibă o orientare (alta decât cea geografică), care să explice rostul de a trăi pentru vreunul dintre personaje. Universul filmului este omogen și în orice parte privești vezi același lucru: suferință, supraviețuire, îngheț emoțional, animalitate. Nimeni nu învață nimic, nici personajele, nici noi, spectatorii.

Dacă e să încerc a înțelege și exprima lapidar ideea filmului, cred că ea are de-a face cu absența unei soluții de vindecare emoțională pentru oameni pe care viața i-a lovit atât de crunt, răpindu-i de lângă ei pe cei dragi. O imensă penurie de soluții ne bântuie în acest film, unele medicale, altele sufletești sau chiar practice. Lee, personajul principal, este un fel de „repară tot” pentru câteva blocuri pe care le are în administrare. Propune soluții de reparare a instalațiilor de apă de care nici el nu este convins, mai ales că nu e specialist în domeniu. Nu are însă nici o soluție pentru durerea din inima sa, nici pentru a încerca măcar o apropiere de cei ce ar vrea să îi fie alături în încercare. Medicii nu au nici o soluție pentru boala de inimă a fratelui său. Multe din deciziile ce se iau de către personaje, pe parcursul derulării poveștii, sunt pur și simplu modelate de circumstanțe, alinieri la modificările de context. Nu sunt soluții, ci răspunsuri, repoziționări.

Singura problemă majoră care își găsește o rezolvare în film în urma unui act profund de deliberare, asemeni acelor pe care se presupune că oamenii ar trebuie să le înfăptuiască măcar din vreme în vreme, este cea a custodiei nepotului lui Lee (soluția pentru înlocuirea motorului la barcă nu se pune, fiind cu totul conjuncturală). De aceea, este ușor de anticipat, încă de pe la jumătatea vizionării, că întreaga poveste va fi lăsată în coadă de pește și soluționată superficial (un aranjament notarial).

Atunci, poate că aici este și paradoxul cu care acest film ne provoacă, pentru că îl vedem pe cel căruia i-au fost smulși cei dragi de lângă el, într-un mod atât de brutal, depărtându-se tot mai mult de cei ce au rămas, de cei ce încă sunt aici și ar vrea să se apropie de el. Traumei despărțirii prin moarte i se răspunde printr-o sinucidere lentă. Iar noi vedem, astfel, că absența unei soluții pentru om la problema despărțirii de cei dragi nu este altceva, în esență, decât tot un fel de moarte.

 Manchester by the Sea, fără îndoială, este foarte bine construit din punct de vedere artistic, dar nu e un film care să mă invite la o revizionare. Există scene extrem de profunde, tulburătoare, dar, la o evaluare de ansamblu, nu este un film de rămas în istorie. Poate că Academia Americană de Film mă va contrazice …

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 2;  Relevanţă 3; Apreciere generală 3