Universitățile mele

Și coatele tocite pe-ale spiritului pagini, mirosind a slovă veche – dar, precum vinurile, cu atât mai nobile în sclipiri –, cernit-au dalbe gânduri, abia-nțelese de-ale lumii învolburate cugete, nu spre hrana pereților, care oricum din vreme în vreme își cheamă alți zugravi spre a le contura noi rosturi, dar spre a pantalonilor rupți în fund oblăduire, din neam în neam, din postare în postare, urmând a-mi așeza pe semeț în dreapta-mi bastonul rătăcit în ranița deșertăciunii: oh, tu, zid ce îi aduni pe toți deopotrivă, deosebindu-le simțirile, ce bine știi tu să ne faci nouă, celor ce pretindem dreptatea în cele sfinte, ajunși niște îngeri ai nemijlocitei distribuiri de taină, osândindu-ne să răbdăm clipă de clipă atingerea rece a emoticoanelor!  J

Reclame

Patimi cinematografice – Torturat pentru Cristos

Încep prin a vă spune că admirația mea pentru Richard Wurmbrand și pentru ceea ce reprezintă el în mărturia creștină de pe plaiurile mioritice este deopotrivă sinceră și necondiționată.[1] Am fost inspirat, încă din vremea studenției, de istoria sa, dar și de materialele scrise de el sau de înregistrările unor predici sau alocuțiuni. Pentru mine el rămâne o epistolă vie despre locul pe care suferința pentru Cristos în ocupă în galeria de binecuvântări ale Cerului peste om; pentru o lume răvășită de metastaza cancerului hedonist ce a pus stăpânire peste toate aspectele vieții cotidiene, inclusive peste cele ce țin de suflet, Wurmbrand este un alien, un cetățean al unei alte lumi. Ca a unei lumi a filmului, am putea crede. Puțini dintre noi înțeleg ce înseamnă cu adevărat privilegiul despre care el vorbea adesea, cel de a suferi pentru credința în Hristos. Merită respectul nostru.

Tocmai de aceea, poate, vizionarea lui Torturat pentru Cristos mi-a produs dezamăgirea pe care o puteți citi și printre aceste rânduri. Am sperat că un film ce se va face despre viața acestui om îl va onora pe el, dar și pe creștinii care au suferit în temnițele comuniste. Sunt convins că asta a fost intenția autorilor. Din păcate, rezultatul lasă de dorit; filmul arată mai degrabă ca un material de propagandă din vremuri pe care aproape că le uitasem. Departe de a-l onora pe Wurmbrand mi se pare că acest demers aruncă în derizoriu povestea sa. Listez aici câteva motive.

Mijloace de expresie abundente

Sunt acele mijloace care atrag atenția asupra lor mai mult decât este necesar. Jocul actorilor, previzibil, modelat după șabloane. „Băieții buni” zâmbesc blând, cei răi sfredesc totul din priviri. În nici unul dintre torționari nu găsim măcar un bob din eleganța diabolică a unui Georghe Dinică din, să zicem, Cel mai iubit dintre pământeni. Gesturile, tonurile vocilor, mișcările: toate sunt exagerate, prin stilizare, ca-n filmele sau piesele de teatru pentru copii. În românește, cel puțin, graiul actorilor este aseptic, ca cel protocolar, pe care îl mai auzi pe culoarelor agențiilor de stat chiar și în zilele noastre. Până și gardienii vorbesc mai corect și mai limpede decât majoritatea românașilor din ziua de astăzi.

Apoi, excesul de coduri, de la cele de culoare și de contrast, la cele ce amplifică senzațiile (cum ar fi efectele luminoase), pe lângă clasicele cadre de iarnă (un decembrie perpetuu este tot filmul) sau cu oamenii ascultând radioul, sârma ghimpată, culoarele și celulele meșteșugit luminate, ca să enumăr doar câteva exemple, nu lasă timp pentru asimilarea deplină a semnificațiilor. E suferință în HD.

Muzica, în special, este extrem de enervantă, mai ales că sunt foarte rare momentele de tăcere. Fiind vorba, desigur, de un mijloc nediegetic (nu este în poveste, personajele nu o aud), ea ar trebui cel mult să sugereze o atmosferă. Nu suntem la Titanic, nu trebuie să fredonăm soundtrack-ul după vizionare, cu Jack și Rose în gând. Nu este nevoie de o muzică atotacoperitoare și care să concureze coloana sonoră a poveștii. De fapt, dacă nu puneau muzică deloc ieșea deja un film mai vizionabil. Dar nu, nu este cazul, pentru că se încearcă forțarea simțirilor printr-un exces de orchestrație sau de violoncele, ca-n filmele pentru copiii mici sau în telenovelele indiene. Ca și cum ar vrea să ne spună ce trebuie să simțim, să nu ratăm importanța momentelor. Iar în acest film toate momentele sunt importante, filmul însuși, în omogenitatea sa, fiind un fel de climax perpetuu. Fapt care mă conduce la un alt neajuns, de data asta din perspectiva scenariului,

absența unei dezvoltări de caracter.

Nimeni nu învață nimic în acest film. Nu vedem nici o cale de străbătut în ucenicia creștină. Personajul Wurmbrand este la fel pe tot parcursul filmului, unidimensional, predictibil, incredibil. Din acest motiv, deși cred că filmul trebuia, printre altele, să ne ofere o lecție, nici pe noi nu ne învață mare lucru. Știm că securiștii au fost răi. Știm că unii popi au făcut pace cu puterea bolșevică. Și mai știm că Wurmbrandt împreună ceilalți creștini sunt oameni de treabă, blânzi, iubitori, gata să întindă o mână slavatoare celor pierduți. Dar sunt convins că cei mai mulți dintre spectatori au citit deja Cu Dumnezeu în subterană măcar. Vizionăm un fel de predică destinată corului.

Absența unei dezvoltări narative

E un film făcut pentru americani, în primul rând. Totuși, nimic americănesc în acest scenariu. Nu că acesta ar fi un lucru rău, dar nici măcar o tentativă de dezvoltare narativă, un Poythress, ceva. Mă rog, e un fel de docu-dramă, cu indulgență. Sau, mai bine zis, un fel de edificiu propagandistic: dacă cineaștii ar vrea să înalțe statui … așa le-ar face, într-o bucată. Una imensă, să ne sară în ochi și să ne spargă timpanele.

Creștinii perfecți

Creștinii din acest film nu învață nimic pentru că ei deja sunt pe culme. Vorba și portul le scot în evidență devotamentul fără preget pentru Domnul și lucrarea de propovăduire. Fiecare vorbă care le iese pe gură are legătură nemijlocită cu miza filmului: a trăi pentru Cristos. Realizatorii său au deparazitat discursul personajelor creștine de orice alte nuanțe, preocupări, gânduri, întrebări. Vorbesc exact ce trebuie și când trebuie, adică atunci când noi, spectatorii, suntem atenți la ei. Aveam impresia că ei știu că noi suntem în fața ecranelor privindu-i. În timp ce își vorbeau unii altora, parcă trăgeau cu coada ochiului spre noi: ați înțeles?

Totuși, poate că n-ar strica să învățăm de la acești creștini „de cinema” cum să ne purtăm cu cei pierduți, mai ales acum, când nu mai e nimic de sigilat și s-a trecut la baionetă …

Mi-a adus aminte de Lion King

Acea scenă „de efect” – din nou un mijloc abundent – în care camera de filmat se rotește în jurul eroului, aflat într-o celulă, pentru a ne arăta comuniunea sa cu cei dragi. Fain făcută din punct de vedere tehnic, dar deja paharul răbdării începuse a vărsa peste …

Mi-a adus aminte de Agora

Da, asa se face propagandă ideologică prin film: băieții buni sunt animați de ideile bune, iar cei răi corupți de cele proaste. O rețetă deja veche și de care, presimt, publicul s-a cam săturat.

Nu mi-a adus aminte de Silence

Glumesc. 🙂 Acest film, în esența lui, este un zgomotos și nesănătos urlet. În tot răul e și un bine: mi-a făcut poftă de o cură de „dezintoxicare”. Trebuie să revăd filmul lui Scorsese cât mai curând.

Într-un cuvânt, ce-i lipsește acestui film: sobrietate. Iar asta în ciuda faptului că toți eroii sunt teribil de serioși, că muzica este foarte gravă, că paleta de culori și punerile în scenă sugerează temperaturi extrem de reci (la propriu și la figurat) și că avem un film despre martiri. Toate excesele aminitite mai sus au efectul invers: filmul nu poate fi luat în serios, fiind o revărsare burlescă de expresii cinematografice, care nu poate fi privită altfel decât ca ficțiune.

Totuși,

pentru câteva clipe, nu multe, filmul a reușit să-mi smulgă un gând, o reflecție asupra propriei mele vieți. Privindu-l pe erou în celula sa, am rămas cu impresia aceea că timpul petrecut de Richard Wurmbrand în pușcăriile comuniste n-a fost timp irosit. Aceasta este singura floare smulsă de pe urma torturii vizionării filmului. Atât am adunat, restul s-a dus.

Dar Wurmbrandt rămâne.

[1] Cu strepromicină sau fără ea

Mijlocul este mesajul (17) – Camera foto din dotarea unui smartphone

Nu mai există loc, moment, obiect, stare sau, pur și simplu (!), cadru existențial al acestei lumi care să nu încapă în acest obiect de mici dimensiuni, capabil totuși să-și pună lentilele la lucru pentru a face ceea ce odinioară doar camerele foto știau să facă. De fapt, pentru a face mult mai mult: spre deosebire de camerele foto, orice smartphone are lumea așezată la picioare. În intervale de timp ce se măsoară în tot mai puține secunde orice cadru poate fi distribuit în rețea, pentru a fi văzut de toți. De fapt, nici nu are mare farmec să faci o fotografie cu un smartphone pentru a o păstra în memoria sa internă: pentru asta există camerele foto!

Smartphone-ul este, se poate spune, un fel de gaură neagră prin care realitatea este absorbită cu nesaț și aruncată într-o nedisimulată frenezie într-un virtual pe care îl resimțim tot mai puțin ca „spațiu” și tot mai mult ca timp irosit (înainte, referitor la Internet, foloseam termenul „domeniu”, acum Facebook-ul ne-a învățat să vorbim despre „cronologie”).  De aceea ni-i frică de el. Camera foto se supune încă unor reguli similare celor ce țin de managementul vitezei: trebuie să descarci pozele, fie folosind un cablu, fie transferându-le prin intermediul cardului, apoi să le găsești un spațiu de arhivare, să le sortezi, poate să le dai un photoshop micuț … Știm să mizăm pe lenea aceea universală a fotografului.

Dimpotrivă, lenea noastră nu are nici o șansă în fața touchscreen-ului unui telefon inteligent. Degetele prind puteri nebănuite, precum Asterix după ce a consumat din poțiunea magică, și nu mai prididesc în a face pixelii să curgă. Suntem ca niște posedați, noi, stăpânii tehnologiei … Serios?

Mi se pare fascinantă această capitulare a omului din zilele noastre în fața acestui aparat atât de mic și de fragil. O capitulare vizibilă de ambele părți ale touchscreen-ului: unul nu poate să nu facă poza, altul nu poate să nu-și scoată la iveală cel mai bun profil. Când mănâncă, când bea, când se plimbă, când pleacă, când vine, când urcă, când coboară, când se bucură … nu vi le mai zic acum pe toate – toate aceste ipostaze transformate în „conținuturi” (câtă ironie în acest cuvânt!) ne cuceresc cu iluzia ca am putea ocupa mai mult loc, în timp și în spațiu, decât o făceam până să se fi inventat toate astea.

Iar McLuhan este depășit: nu mai vorbim despre extensii ale unor ființe care au descoperit noi mijloace de a comunica, ci de extensii care ne transportă chipurile peste tot, niște extensii ale prezențelor noastre. Unele care, la o adică, ne vor rezista, pentru că după ce nu vom mai fi în carne și oase aici, în real (vă mai amintiți acest cuvânt?), lumina pixelilor pe care i-am inspirat va luci mai departe pe ecranele lumii, până se va pierea în uitarea serverelor, adevăratul iad informatic.

Aceste extensii ne definesc, ne construiesc și ne spun ce am putea fi. Presimt, cumva profetic, că  într-un viitor nu prea îndepărtat ne vor lua locul. În acea zi nu ne vom mai întreba cine pe cine folosește, căci va fi prea târziu. Scapă cine poate!

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Muzica, o nouă dimensiune (17) – Stürmisch bewegt. Mit größter Vehemenz

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dacă se poate spune că măcar din punct de vedere al modului de apropiere a spectatorului de o altă lume, una posibilă sau imaginabilă, percepută deopotrivă ca realitate și ca ficțiune, arta cinematografică a fost anticipată în caracterul ei de creatori din alte sfere ale artelor, atunci două nume trebuie menționate cu prioritate, în acest sens. Unul este Hector Berlioz, care și-a depășit veacul prin a sa Simfonie Fantastică, o lucrare în care sunt meșteșugite adevărate puneri în scenă orchestrale, iar ideea muzicală ține loc de ecran. Celălalt precursor al gândirii cinematografice, tot pe note, este acest de neînțeles excentric Gustav Mahler; muzica sa izbește printr-un amestec parcă ireal între culoare, emoție, senzație și gând. Și sugestie. Ai impresia uneori că asculți un soundtrack de film. De altfel, secvențe din simfoniile sale, în special cele din părțile lente, au fost folosite în filme (un caz de notorietate este Death in Venice, dar am auzit muzica sa și în recentul Birdman, al lui Innaritu). De asemenea, întâlnim nuanțe sonore mahleriene, linii melodice și idei izbitor de asemănătoare în coloanele unor filme de succes ale zilelor noastre (cu sunt Godfather, Home Alone 2, Lord of the Rings, dar și în … desene animate precum Tom și Jerry). Mahler a compus muzică de film înainte ca acesta, ca artă, să fi existat (când a murit, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XX cinemaul era încă în perioada copilăriei sale).

Piesa pe care v-o propun acum spre audiție, cea de-a doua parte a Simfoniei a V-a, este o veritabilă secvență cinematografică pe care o „vedem” ascultând-o. Sigur, Mahler a avut o idee anume atunci când a pus-o pe note, dar fiecare dintre poate viziona o altă lume în timpul audiției, după chipul și asemănarea sa. J

Fără alte comentarii:

Referendumul cel mai mic sau răul cel mai mare?

Unii, și sunt convins că nu puțini, au ales ca mai degrabă să sancționeze corupția partidului care îl are în frunte pe Liviu Dragnea decât să sigileze Constituția cu un articol preventiv. E și aceasta o alegere, una riscantă și, poate, costisitoare, dar care merită apreciată ca atare. Căci nu știm când, cum și unde vor lovi progresiștii zilei de mâine – sau poate chiar de astăzi, mai pe înserate, căci tare grăbiți mai sunt – dar știm deja cât de grozav ne-a lovit corupția lui Liviu Dragnea și a clicii sale. Iar Legea lui Dumnezeu, invocată excesiv în aceste zile, s-ar putea să nu facă mare diferență între astfel de probleme.

Religia curată se cunoaște în cercetarea văduvelor și orfanilor, nu în sigilarea unor valori, fie acestea și sacre. Dacă e să învăț din fiecare palmă a istoriei, apoi cu această lecție rămân din acest referendum: suntem chemați să trăim cautând a tămădui și obloji ceea ce deja a fost infectat și e pe moarte, privind înainte prin credință la Cel ne este Învățător în toate și Domn peste toate. Și cu speranță. Poate că am vrut să le facem pe dos, să ne securizăm încredințările de mâine, uitându-le prea lesne pe acelea care s-au dovedit falimentare ieri.

Eu cred că același Domn care ridică prin alegeri oameni spre a stăpâni lumi, ridică prin și referendumuri idei care vor  stăpâni peste popoare.

Iar noi tot prin credință vom trăi pe mai departe, indiferent de cine vor fi acești stăpânitori sau de ideile care le mistuie măruntaiele.

Mai servește zilele astea cineva #farapenali?

Un DA, fără speranțe

Mă voi duce să votez, pentru că așa îmi spune conștiința. Pentru mine votul acesta este o mărturisire, una bazată pe încredințarea că nu-mi pot permite să pun sub semnul întrebării o ordine sacră, care îmi depășește priceperea și competențele. Pus în fața acestei alegeri – care nu mi se datorează, nu sunt unul dintre cei trei milioane de semnatari ai petiției – nu am altă opțiune. Nu cred că există „rău mai mic” în acest caz. Din păcate, nici nu cred că se poate vorbi despre un pustiu de bine ce ar rezulta în urma unei biruințe a celor ce doresc revizuirea.

Dimpotrivă, cred că această inițiativă pleacă de la o eroare strategică, bazată pe iluzia că vom putea „sigila” în texte de lege ce a unit Dumnezeu. Este posibil ca efectul să fie contrar celui scontat, vizibil într-o și mai mare înverșunare apostolilor ideologiei de gen împotriva medievalismului nostru (ce nedreaptă caracterizare!). În plus, au rămas niște portițe, țineți minte aceste cuvinte.

Mai grav mi se pare pustiul ce va să rămână în mărturisirea credinței noastre. Nu din cauza nesimțirii celor de la Papaya și a mesajelor de dispreț sau chiar de ură pe care le-am auzit în aceste zile la adresa creștinilor, ci din pricina incapacității pe care am dovedit-o în a ne asculta aproapele. Despre iubire creștină ce să mai vorbim, am pus-o în cui zilele astea și i-am lovit pe progresiști unde ne-am gândit că îi doare mai tare. De la noi Domnul cere mai mult decât de la o agenție de publicitate sau de la niște cântăreți precum Dan Teodorescu sau Andreea Bălan. Cel puțin, așa zice teologia, pentru că eu cred că nu de puține ori oameni „din lume” au articulat mesaje mai de bun simț decât (prea) mulți creștini verzi (nici nu mai contează aici culoarea confesională).

Așadar, DA. Dar nu-mi fac iluzii. Nu salvez familia, nici nu o protejez. Nu jubilez în caz de reușită a inițiativei, nici nu mă întristez în caz de eșec. Am lucruri mult mai bune de făcut în aceste zile, decât acela de a mă agăța de un text constituțional, și acela de o calitate juridică îndoielnică. Votez, așa cum zice domnul Papahagi, un ideal, conștient fiind de faptul că deși acest ideal ar putea fi cuprins în Constituția României, țara noastră va continua se îndepărteze, pe an ce trece,tot mai mult de el: stau dovadă în acest sens creșterea ratei concubinajului și a divorțurilor, în timp ce numărul de familii dezbinate, din diverse motive, este și el alarmant. Despre violență domestică nu vă mai spun, căci aveți cunoștință, nu?

Ca fapt divers, contabilizez în aceste ape tulburi un număr mai mare de prieteni pe Facebook (sâc!). În același timp, n-am dat nici un „unfriend”, deși nu au lipsit urările de bine venite din partea unora care zic că au aceeași credință cu mine. Să nu ni se țină la socoteală sângele vărsat în aceste zile pe câmpul de bătălie! Deși nu cred că merge așa de simplu …