O nuanță pentru fiecare? Nu și pentru mine

Aparent, în aceste zile, confuziile dintre forme și conținuturi sunt tot mai frecvente. Le regăsim nu de puține ori chiar și între profesioniștii în comunicare, în publicitate, în media, în distribuirea informației. Sunt amestecate mijloacele de copiere, de transcriere a mesajelor sau cele prin care oamenii își aștern gândurile pe un oarecare suport (fizic, digital … nu contează), cu cele de exprimare a lor. În condițiile inflației de comunicări prin toate mijloacele mi se pare îngrijorătoare adâncirea aceste confuzii, mai ales atunci când ea lasă urme pe o vastă întindere în spațiul public.

Deranjamente există, de asemenea, între mijloace și efecte. Mai nou, iată, comunicarea orientată pe efecte deformează mijloacele folosite. Filmele devin predici sau instrumente de propagandă ideologică, melodiile zgomot de fond, sportul afacere, postările regăsiri narcisiste într-o lume fără cap și coadă.

Un exemplu în acest sens este și această abordare la două capete a campaniei Savana: reclamă pentru vopselele produse către compania mai sus menționată și o ușoară ironie pe o temă sensibilă a acestor zile în România, temelia familiei. Poate că ați văzut clipul, supradifuzat pe toate canalele TV. Poate că ați întâlnit astfel de imagini. Citește în continuare „O nuanță pentru fiecare? Nu și pentru mine”

Hiena de la Auschwitz-Birkenau

Hiena de la Auschwitz-Birkenau

Pentru cel ce ar vrea să își facă o idee, măcar tangențial, despre sensul evaluării divine din cartea Facerii asupra condiției unei umanități care și-a pierdut reperele fundamentale ale existenței – au umplut pământul de silnicie, zic Scripturile – acest loc este o alegere cât se poate de inspirată. Îți vine greu să crezi că a existat așa ceva, că o astfel de silnicie este posibilă, că viața a bătut cu mult, în moduri ce nu pot fi măcar descrise, până și imaginația celor mai îndrăzneți creatori de filme. Dacă e adevărat că omul sfințește locul, să nu ne facem iluzii: omul îl poate și blestema, îl poate umple cu toată mizeria din inima-i. De data asta însă, evaluările de genul celor făcute pentru Cernobyl[1] nu-și au rostul, căci silnicia nu cunoaște nici timp, nici vindecare; pentru aceasta nici Dumnezeu nu a avut alte soluții de ostoire în afară de foc și pucioasă sau de apele nestăvilite ale potopului. Adevărate soluții finale, pentru probleme reale ale omului despărțit de sine și de Creatorul său.

Ce le (mai) rămâne oamenilor care trec printr-un astfel de loc? Victimelor li se ia totul (cu excepția atitudinii alese în fața ororii, spune Viktor Frankl). Dar nici cei din personalul taberei, de la comandant, la ofițeri, militari, gardieni și medici, nu ies cu ceva de acolo, căci golirea de tot ce este omenesc este, cred eu, mai dureroasă decât chiar pierderea propriului nume în favoarea unui număr, decât toate chinurile, ba chiar decât a vieții biologice însăși (un exemplu cutremurător este Irma Grese, o tânără gardiană nazistă, poreclită Hiena Auschwitzului, condamnată la moarte pentru crime împotriva umanității la numai 22 de ani).

Aceeași senzație de golire o am pășind pe poarta principală, pe sub acel cinic motto, de ale cărui conotații noi, cei ce am trăit sub auspiciile binecunoscutei ziceri a lui Engels „Munca l-a creat pe om”, nu suntem străini. Munca transformată în mesaj, capabilă prin ea însăși – fără a ține cont de obiectul ei, de rosturi, de împlinire, de retribuții etc – să ne atragă atenția asupra a ceea ce prețuim, libertatea, umanitatea, demnitatea … ah, mai bine mă opresc. Căci e ea însăși golită de tot ce e nobil în a munci, e hotar între iluzia de a trăi într-o lume normală și disperarea pe care o aduc în experiența umană ura de moarte, atât în obiectul ei, cât și în cel ce o cuibărește în noaptea propriei conștiințe.

000

Voi cei ce intrați aici, lăsați orice speranță. Sunt ispitit să mă gândesc că acest vers al lui Dante ar fi fost, dacă nu mai adevărat, măcar mai sincer pentru a fi ridicat deasupra acelei porți. Nu mă gândesc la speranța aceea care te ține în viață și te poate ajuta să treci chiar și prin așa ceva, de care pomenea și Viktor Frankl, ci la speranța pentru om, pentru ce a mai rămas în el din ceea ce i-a dat Dumnezeu. Dar, poate că e prea devreme pentru astfel de gânduri, când încă n-am văzut nimic …

Frapant, în timp ce pășesc prin camere sau pe culoarele pline de amintiri ale unor vremuri de care nimeni n-ar vrea să-și aducă aminte, totuși de care nimeni nu-și poate permite să uite, este să-mi conștientizez propria-mi tăcere. E liniște la Auschwitz. Ghizii șoptesc în microfoane, iar vizitatorii ascultă tăcuți în căști. Nimeni nu rostește un cuvânt. Afară plouă mărunt, în teamă parcă. Toate astea, nu doar din pricina respectului arătat față de un astfel de spațiu: pur și simplu nu ai ce spune, cuvintele se topesc în senzații inexprimabile și te simți neajutorat într-o lume pentru care nu ai fost creat și pe care nici n-ai vrea să o înțelegi. Nu poți rosti o acuză, vreun reproș, dar nici mângâieri sau consolări nu ai de dat. Nu te gândești nici la Hitler, nici la Schindler; oricâte nume ai avea în minte, de persecutori și călăi, sau ale victimelor (există o clădire ale cărei pereți sunt plini de fotografii, tăcute și acestea precum inimile noastre), totul pare să se reducă în experiența vizitatorului la omul cel de departe, atât de departe că nu se mai regăsește, nu mai știe cine este și ce este, nu mai știe nici măcar cum îl cheamă. Auschwitz este locul unde omul și-a pierdut numele, da, numele acela după care tânjea încă din vremea cărămizilor și a smoalei, în Câmpia Șinearului. A-ți pierde numele, înțeleg, asta este: să te pierzi pe tine, să nu mai știi ce faci, să nu mai înțelegi cui îi ești rob (rețineți acest gând pentru mai târziu, când îl voi pomeni pe Rudolf Hoss).

001r

Pe alocuri, îți vine a crede că omul a încercat cumva să concureze iadul. Buncărul SS este un exemplu în acest sens. Aici, pe lângă torturi, oamenii erau uciși prin înfometare. Nu era o demnitate oferită oricui; de ea se bucurau trădătorii, complicii încercărilor de evadare, cei prinși în aceste încercări, victimele unor experimente medicale. E adevărat, într-un astfel de foc se călesc sfinți, precum Maximilian Kolbe, preotul care a voluntariat să moară în locul unui deținut pe care nu îl cunoștea (inițial au încercat să îl ucidă prin înfometare, dar pentru că nu au reușit, se pare, până la urmă i-au injectat o otravă în sânge).

Cu greu aș putea încerca măcar să descriu senzația de dinaintea vizitării crematoriului de la Auswchwitz I, cel mic, în care au fost uciși „doar” vreo 60.000 de oameni. A fost reconstituit din rămășițele celui original, dar asta nu-l face mai puțin impresionant. Pentru câteva clipe mă întreb dacă voi putea face față celor ce mi se vor arăta înăuntru. Ghidul rămâne afară, nici măcar șoaptele sale nu-și mai au rostul acolo. Vizitatorii stau cuminți în rând. Intri pe o ușă îngustă. Da, nu e nimic de spus acolo. Totul se scrie pe retină. De teamă, parcă, mă gândesc să rețin această trecere și într-o fotografie. Un mormânt părăsit, un sicriu fără corpul celui îngropat … atât.

002r

Am senzația că a fost prea ușor. Îi privesc, la ieșire, pe cei ce stau la rând să intre, băieți, fete, vârstnici, albi, colorați, îmbrăcați sumar (e august, totuși) sau mai friguroși: toți au parcă același chip, multiplicat cumva pe toate fețele. E chipul resemnării în fața hienei urii față de oameni, ridicate la rang de ideologie. E chipul neputinței în fața unei istorii nerăscumpărabile de către om. E chipul memoriei care se întrupează într-o patologică teamă de transcendent, căci nimic nu poate fi mai mundan și mai concret în abjecție decât ceea ce s-a întâmplat acolo.

007

Auschwitz-Birkenau (sau Auschwitz II) este, în fapt, adevărata fabrică a morții, loc în care peste un milion de oameni au fost uciși în facilități special construite pentru acest scop. Hitleriștii le-au dinamitat atunci când, împinși de armatele rusești, au părăsit locația. De asemenea, au distrus și unele dintre depozitele de rămășițe umane colectate de la victime (păr, ochelari, dinți de aur etc). Totuși, au rămas suficiente urme ale oribilelor fapte petrecute aici. Fără un mare efort de imaginație se poate vedea intrarea în incinta culoarului de dezechipare (acea coborâre sinistră care îți strângea pielea pe tine urmărind The Schindler`s List), a camerei de gazare și a crematoriului. Ghidul ne spune că sunt locuri în zonă în care s-au găsit urme de cenușă rămasă în urma incinerărilor. Managementul rămășițelor tuturor celor care au fost sortiți a trece prin lagăr – spre muncă sau spre moarte – pare să fi ridicat provocări serioase responsabililor acestei operațiuni, iar unele lucruri s-au făcut în grabă. Crematoriile nu făceau față fluxului de cadavre furnizat de camerele morții, așa că unele trupuri au fost arse în afară, în condiții improvizate.

006

Iarbă, copaci, o întindere împrejmuită cu sârmă ghimpată. Aceeași liniște, deși aici, în aer liber, se vorbește cu voce normală. E pentru prima oară când privesc  în jur și nu sunt conștient de existența liniei orizontului. E ca și cum dincolo de acele garduri nu e nimic. Totul e aici, despre acum, despre cine suntem în aceste clipe. Nu-i judecăm pe alții, nu le plângem de milă nenorociților care au trecut pe aici, ci ne regăsim pe noi într-o iluzorie normalitate.

004

Un imens cimitir al speranțelor. O iluzie. Pentru că ori de câte ori te întrebi, prostit, năucit, uimit, revoltat sau, pur și simplu, curios, Cum au fost posibile toate astea? nu faci altceva decât să-ți dai pe față ignoranța sau incapacitatea de a (te) înțelege. Am văzut prea multe filme în care ni s-a spus că omul este bun, că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Ni s-au spus prea multe povești despre oameni capabili să făurească aici și acum Paradisul. Am lăsat atâtea nimicuri să ne umple viețile, încât nu mai înțelegem o iotă din ceea ce odinioară se numea păcat, nelegiuire sau silnicie. Ne lăsăm conduși prea lesne de ideologii, uitând cât de important este adevărul.

003

Aceasta nu mai e hiena de la Auschwitz. Acesta e demonul unei lumi care crede că tehnologia ne face liberi. Altă lozincă, aceleași efecte.

005

După război, Rudolf Hoss, primul comandant de la Auschwitz-Birkenau, a fost arestat și judecat pentru crime împotriva umanității. Cu câteva zile înainte de executarea sentinței (se înțelege, a fost condamnat la moarte), a cerut un duhovnic și și-a mărturisit păcatele. A scris trei scrisori, una către procuror, una soției sale și una adresată fiului său mai mare. În prima, își recunoștea vina. În a doua, mărturisea că și-a regăsit credința în Dumnezeu. În a treia, îi spunea fiului săi că cea mai mare greșeală pe care o făcuse a fost să nu evalueze în nici un fel prin filtrul propriei conștiințe ceea ce fusese învățat de către cei de deasupra lui în conducere.

Îl îndeamnă să devină o persoană care se lasă călăuzit de bunătate și umanitate.[2]

A fost executat prin spânzurare, pe 16 Aprilie 1947, la câțiva metri de primul crematoriu (Auschwitz I). Locul execuției a fost păstrat întocmai ca în acele vremuri. Până și cârligul de care a fost agățată funia e încă acolo.

Nimeni nu va ști să ne spună, în afară de bunul Dumnezeu, dacă Raiul a mai putut cerne ceva din viața sa. Hiena pătimirilor simțului dreptății din fiecare dintre noi nu lasă să se vadă prea mult în sită. Mai bine așa.

Dar cu o astfel de cernere fiecare dintre noi – torționari, victime, vizitatori – este dator.

[1] Unele estimări spun că trebuie să treacă vreo 20.000 de ani până ce oamenii vor putea din nou să locuiască în zona afectată de radioactivitate (https://en.wikipedia.org/wiki/Chernobyl_disaster#cite_note-TimeDisaster-78)

[2] Pentru detalii: https://www13.shu.edu/academics/theology/upload/mass-murderer-repents.pdf

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Filmul este mai degrabă o simfonie cinematografică. Codurile specifice limbajului cinematografic sunt în mod riguros reașezate într-un discurs ce amintește de o construcție tematică demnă de un Beethoven, Brahms sau Mahler: coloană sonoră grea, nuanțată în intensitate în funcție de logica înlănțuirii scenelor, montaj subordonat ideii cinematografice, suprapuneri de planuri narative așezate pe durate de timp inegale (o săptămână, o zi, o oră)[1], ritm controlat de către camera de filmat (dirijorul, în acest caz), suspans construit prin discurs, nu în baza poveștii – prin formă nu prin conținut (Haendel și Bach au rămas un maeștrii neîntrecuți la acest capitol). După vizionare mă simt ca după audiția unei simfonii de Mahler (să zicem, a șasea, cea mai sumbră dintre realizările maestrului), împovărat de senzații, în același timp privilegiat că am asistat la un astfel de eveniment.

Principalul merit al lui Nolan este că a reușit să-i păstreze unei povești construite pe un fapt istoric aura de mit. Povestea nu este particularizată excesiv și, astfel, deschide uși spre abordări simbolice surprinzătoare. De pildă, una dintre ideile de forță ale filmului, pentru mine, are de-a face cu noțiunea de acasă, cu acea aspirație universală a omului de a-și găsi locul acela în care este el însuși și din care n-ar mai pleca niciodată. Dunkirk este povestea unor străini într-o lume străină, a eliberării lor de tortura pribegiei pe tărâmuri ostile. Evacuarea și aducerea celor lipsiți de orice speranță acasă, unde orice poate fi îndurat mult mai ușor – până și rușinea – este mântuire (orice veți dori să înțelegeți din asta, înțelesul teologic al termenului nefiind exclus aici)[2].

Contează, așadar, mai puțin acuratețea istorică. Ea nu este neglijabilă, ci secundară scopului urmărit de autor, acela de a ne zugrăvi o altfel de izbândă pe câmpul de bătălie, cea a întoarcerii între cei dragi, alături de cei ce își susțin necondiționat eroii. O izbândă construită pe solidaritate, în același timp pe sacrificiu. Lipsesc din poveste speculațiile cu privire la inexplicabila ezitare a lui Hitler de a le da englezilor lovitura de grație. Nici nu e de mirare, căci filmul nu este o reproducere a unei realități istorice – nici nu trebuie să fie – ci în primul rând o pledoarie pentru o idee.

Iar ca idee Dunkirk nu e nici confortabil, nici corect. E un film cu și despre englezoi nesuferiți și încăpățânați, nealterați în vorbă și în fapte nici de ifosele multiculturalismului, nici de amenințarea islamului, a imigrație masive dinspre Orientul cel atât de îndepărtat simțirii occidentale, nici de perspectivele sumbre ale Brex(in)itelor zilelor noastre. Fundalul pe care este așezată povestea este unul  identitar, din acela cum tot mai rar întâlnim pe ecrane. Faptul că abia vezi chip de femeie sau de necaucazian în film, cred eu, nu se datorează doar dorinței autorilor de a ne relata o poveste cât mai fidelă adevărului istoric, cât faptului că, în principiu, miza filmului îi aparține în exclusivitate bărbatului alb. E o problemă de familie: vecinii să își vadă de ale lor. Niște caucazieni ambițioși au luat-o pe cărări tare strâmbe, aducând multă suferință acestei lumi; acum, după mai bine de șaptezeci de ani, tot ei, oamenii albi, trebuie cumva să încerce a se cerceta în oglinda istoriei pentru a se regăsi pe sine, într-o Europă ce pare să le scape tuturor printre degete. Căci parcă tot mai mult europeanul zilei de astăzi este străin în Europa. S-a refugiat pe o plajă necunoscută, înconjurat fiind de inamici vechi și noi. Abia își mai vede lumea, undeva spre linia orizontului. Oare cine îi va arăta și lui calea către casă?

Aprecieri (1-5): Artistic 5;  Moralitate 4;  Relevanţă 4,5; Apreciere generală 4,5

[1] Acele mențiuni pot fi privite, în fapt, ca indicații cu privire la interpretare, precum acele „ma non tropo” or „tempo di menuetto” de pe partiturile muzicienilor

[2] De ce nu, se poate spune că în sens creștin mântuirea omului este o aducere acasă, după o prea lungă și dureroasă rătăcire …

Cu tărie

Oare cum este să fii creștin, unul din aceia care crede cu tărie în inspirația divină nealterată a Scripturilor, și să îți bați joc de aspectul fizic al unui om propus a fi uns într-o demnitate publică? Adică – să mă explic – cum pot conviețui în aceeași conștiință principiul din 1 Samuel 16:7[1] și lipsa de îngăduință cu care este stigmatizată pe toate căile fața nițel dezordonată, furată din cine știe ce context, a lui Mihai Tudose?

[1] „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă.”

 

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific

Berbecuț confesional

Vrei ca filmul să vorbească de bine credința ta, să-ți mângâie convingerile, să zică bine din Biblie, hm? Serios? Dar oare de ce ar investi cineva milioane de dolari pentru a-ți oferi pe ecran ceea ce oricum primești pe gratis duminică de duminică? Nu e mai bine să te duci tu frumușel la o biserică și iei aminte la ce se predică acolo?

Căci filmele nu sunt făcute pentru transmite discursuri omiletice, ci pentru a trăi idei. Ajunge mijlocului mesajul său!