Erbarme dich

Nu poți înțelege cu adevărat semnficațiile unui sacrificiu eliberator până nu sorbi și ultima picătură din paharul mizerabilei robii.

De aceea, privită din afară, prin ochi de spectator, mântuirea nu își depășește condiția de spectacol.

Am ajuns ca un spectacol pentru lume, zice apostolul.

Iar Mântuitorul a pregătit nu actori pentru o scenă, ci martori ai unei minunate realități.

„Priviți ce mi-a făcut Acesta! Oare nu cumva este El mult mai mult decât un om deosebit?”

Așa că nu ne învățăm unii pe alții, ci ne încolonăm spre a-I călca pe urme, pentru că acum știm încotro ne îndreaptă.

Căci cetățenia noastră este în Ceruri, mai zice.

De aceea, privită din interior, mântuirea își depășește întotdeauna condiția de moment providențial, decizie, ridicarea unei mâini, cufundarea etc.

Căci abia acum intuim cu adevărat – mă feresc a spune „înțelegem” – frumusețea harului ce ni s-a arătat, din care nu ne-am dori să irosim vreo picătură.

Supermall

Este posibil ca pentru generațiile care vin, crescute în biserici sau în afara lor, amenințarea consumerismului să nu mai stea în constatarea că „lucrurile cumpărate nu aduc fericire și împlinire” în viețile celor ce le dobândesc, ci în recunoașterea faptului că o vor face. Ne adaptăm, nu stăm degeaba. Tot mai mulți oameni arată că pot fi pur și simplu fericiți ajungând în posesia unui nou gadget sau vehicul minune; la fel se întâmplă cu cei ce reușesc să își clădească un cuib mai de soi sau să se îmbrace cu niște țoale de firmă. Fericiți și împliniți. Câștigând bani, mulți, mulți bani și cumpărând o mulțime de lucruri. Vedeți?

Apoi … devenim mai buni alimentând mașina cu un anume tip de carburant; avem mai mult timp pentru noi folosind detergentul minune; cafeaua ne apropie de cei dragi; murdăria este bună; ne împlinim cele mai tari vise grație creditului pe bază de amprentă; ne trăim umanitatea cu adevărat hrănindu-ne mâțele și ogarii cu bucățele suculente proaspăt scoase din pachețel; suntem uniți în cuget și simțiri datorită ultimei oferte de servicii de date; trăim arta pură pe ecranul unui gadget care a costat cât hrana zilnică pe vreo trei luni jumate (dar a meritat!); devenim una cu tehnologia atunci când conducem o mașină ce pare să îți cunoască cele mai adânci angoase rutiere etc,etc, etc.

„Dar va veni un moment când își vor da seama că și-au risipit viețile!” zici. Ești gata să-ți pariezi viața pe asta? Pentru că atât timp cât trăiești într-un (super)magazin, moartea nu are nici o altă șansă decât să te găsească cu zâmbetul pe buze, bucurându-te de ultima achiziție. Nu e timpul pentru regrete. Totul e să ai în permanență cardul la îndemână, căci ofertele vor curge până în vecie. E o promisiune!

Umbra vieții, odihnindu-se

Uneori, sunt copleșit de inconștiența cu care pășesc pe cărările vieții, luând multe din bucuriile ei, alături de întristări, ca pe niște accidente providențiale (îmi asum oximoronul). Îmi trece repede, mai ales că – cel puțin, așa mi se pare mie – nu sunt singur în acestă situație. Trăim la fel, oare?

Trecem printr-o vale îngustă, fără să ne dăm seama dacă urcăm sau coborâm pe ea, căci rareori luăm seama la firul de apă ce a modelat-o, iar de o parte și de alta stau cei doi versanți ai neputiinței noastre de a ne pricepe condiția. Grozăvia păcatului, un cancer aducător de moarte, incurabil, nemilos, atotbiruitor. Măreția unui har ce ne oferă – fără a pricepe cum și de ce – darul vieții, mai presus de orice biruință. Culmile celor doi versanți ne sunt necunoscute nouă, dar am prins de veste despre Cineva care este deasupra lor.

Ce bine că ni s-a dat lumina! Căci chiar dacă nu vom pricepe niciodată oririle și frumusețea abisului prin care am căutatea ieșirea spre veșnicie, ne-am bucurat de privilegiul de a crede și spera că nu vom pieri ascunși prin măruntaiele munților.

Ah, și, să nu uităm, ni s-a dat și darul de a iubi condiționat, descoperindu-ne unul pe celălalt în necazuri și în bucurii …

Cinepastilă (35) – Red Sea Diving Resort (2019) – Poate ieși ceva bun din Israel? Dar din Etiopia?

Cinepastilă (35) – Red Sea Diving Resort (2019) – Poate ieși ceva bun din Israel? Dar din Etiopia?

E intrigant să vezi un film inspirat din fapte reale – și nu orice fel de fapte, ci chiar dintr-o acțiune a Mossadului, desecretizată nu demult – despre care s-au găsit critici care să spună că este modelat, „într-un mod rușinos” chiar, de o idee avansată în stadiul de complex, cea a „salvatorului alb”. Se pare că va fi tot mai greu să descoperi în fimele zilei bărbați albi heterosexuali decenți. Despre eroi, nici să nu mai pomenim. E musai să ne turnăm cenușă-n cap pentru nemernicia de a face parte dintr-o categorie/clasă socială care nu a produs altceva decât rău acestei omeniri. De-acum și pururea.

La fel de intrigant este și felul în care filmul este pus la zid de către critici. Să admitem, nu este o capodoperă; regăsesc în el niște clișee slăbuțe, cum ar fi „să încropim o echipă din meseriași adunați din felurite locuri, retrași din activitate” sau tipul acela de salvator, bun profesionist, însă cu probleme în relația maritală. Chris Evans pare să aibă cu sine, în unele momente, scutul de super-erou (păcat, pentru că este un actor bun: a dovedit-o în Gifted). Dar aici suspectez că grimasele de repulsie ale criticilor nu au de-a face cu filmul în sine, ci cu ceea ce înseamnă el, da, cu nesfântul Mossad, cu o problemă israeliană, alta decât cea palestiniană (măcar în parte).

Calitativ vorbind, consider că filmul este de duzină. Povestea este, pe alocuri, grăbită; se simte uneori atmosfera de Netflix, asta e. Clișeele, mă simt nevoit să repet, sunt la ele acasă. Spuneți-mi, însă, că doar ele vă vor deranja în timpul vizionării. Pe bune, spuneți-mi. Vă voi crede. Dar trebuie s-o aud/văd venind de la voi, nu doar s-o gândiți în taină.

Dacă vă îndemn să vedeți Red Sea Diving Resort, o fac, pe deoparte, pentru valoarea lui ca memorie, datorită mărturiei pe care o aduce înaintea ochilor noștri, iar pe de alta pentru ideea sa. Pentru că așa cum este el, filmul ne propune o idee, cea a nebuniei mântuirii. Orice măntuire are undeva, poate chiar la temelia ei, o doză de nebunie a cuiva. În creștinism, mântuirea aste așezată pe nebunia lui Dumnezeu. Aici, salvarea refugiaților etiopieni și trecerea lor prin Marea Roșie – nu se putea rata suprapunerea semnificațiilor acestei povești cu cea a Exodului, desigur – este așezată pe nebunia unor agenți israelieni, în special pe cea a lui Ari Levinson (Chris Evans). Conflictul dintre el și Sammy, care îi deranjează pe mulți, pentru că este între doi salvatori albi, bărbați hetero, trebuie spus asta, cu bold, are tocmai acest rost, de a scoate în evidență dimensiunile acestei nebunii, vecină cu iraționalitatea, fără a fi totuși lipsită de calcule și de estimări ale costurilor, de neînțeles chiar pentru cei implicați, totuși irezistibilă.

Vă îndemn să îl vedeți ca pe un exercițiu spiritual, de autocunoaștere. După ce l-ați văzut, evaluați-vă reacțiile: ce anume le alimentează, calitatea filmului și a poveștii sau ideologia căruia îi slujește? Da, este un film cu și despre refugiați. Se mai poate spune o poveste bună despre refugiați în zilele noastre, by the way? Alte prejudecăți, aceeași dramă …

Așadar, vă îndemn să îl vedeți, cu singura precauție legată de conținut, anume că se înjură mult; contextul descris în film este unul extrem de stresant și de provocator (am vorbit despre nebunie, nu?), așa că este de înțeles, totuși. Eu doar vă previn: dacă considerați că nu merită să treceți peste asta, mai bine săriți peste acest film, deși eu zic că merită să ne aducem aminte, uneori, și de astfel de lucruri …

Votul (evanghelic) este mesajul

Nu ne mai ajunge cerul, vrem să cucerim pământul. Nu prin blândețe: merge prea încet și, oricum, nu știm cum se procedează. Îl vom birui prin vot. Și prin campanie. Și prin meme. Și prin apocalipse. Și prin orice va fi nevoie. Punct.

Ne-am anchilozat în proiect. Cred că și dacă am vrea să mai ieșim din asta, tot n-am putea, pentru că ne lipsește expertiza deconstruirii de imagini. Cristos ne-a smuls din această lume rea, zicem, dar nu părem a manifesta aceeași încredere cu privire la eliberarea noastră de sub jugul fantasmelor politice. Nici nu ne-o dorim, de fapt. Pentru că ne e frică. Ne e frică de lume, ne e frică de ce nu cunoaștem.

Dar cea mai mare teamă cu care avem de luptat este cea de noi înșine. Ne e frică de faptul că n-am ști cum să iubim într-o lume seacă și lipsită de orizont. Ne e frică de deșertăciunea ordinii pe care ideologiile veacului o revarsă peste noi; în absența ordinii pe care credința ne-o dăruiește, intuim că obsesiile progresite nu ne vor oferi altceva decât haos. Este posibil ca așa să fie.

Odinioară, creștinul se separa de lume, de teama contaminărilor de tot felul. Acum se luptă cu ea, motivat de aceeași teamă. Pentru el lupta aceasta, indiferent de rezultatul ei, este în sine o expresie a separării, la fel de tragică, la fel de ridicolă, când este admirată din afară.

Proiectul politic evanghelic (îmi pare rău, dar ar fi nedrept să folosesc pluralul aici) nu s-a putut debarasa de pretenția, la început discretă, acum tot mai agresiv afișată pe pereții lumii, a aducerii Împărăției Cerurilor, cu arhangheli, cu trâmbițe, cu chiote și împușcături ca de lăsata secului, peste neghioaba împărăție a Cezarului. Acum și aici. Cât mai repede. Altfel focul și pucioasa, grozavele urgii apocaliptice sau însăși marea Fiară vor fi mici bobârnace pe lângă urgia ce va să vină peste noi, negreșit, dar cu precădere peste cei ce n-au votat corect. Un proiect liniar, omogen, simplu. Dar mai ales durabil, pentru că ne va însoți pe întreg parcursul trecerii prin vale. Astfel, parafrazând rugăciunea psalmistului, vom mărturisi că nu ne vom teme de nici un rău, căci suntem cu noi. Forever and ever.

Ne există înfrângere: votează, apoi mori. Apoi, fii pe pace, vei primi cununa. Asemeni devotatului ascet protestant din teza lui Max Weber, cea cu spiritul capitalist izvorând din teologia preferențialistă a reformatorilor, îți vei confirma și întîări prin asta (pre)alegerea divină, căci ai fost un erou și ai penetreze din plin, acolo unde-i doare mai tare pe pagânii din politică, spațiul mult-prea-secular al tribunei, devenit datorită ție, un „precum în cer”.

De fapt, indiferent de rezultatului votului, ești liniștit. Gata cu frica.

Mai bine să cântăm o cântare împreună, nu vrei?

Cu dedicație: