Hermeneutica balonului rotund, inclusiv și divers

Amu`​, după o așa partidă nebună precum fuse Manchester City – Tottenham, nu`ș ce mi-a venit să mă gândesc la ce ar fi nevoie în zilele noastre pentru a pune pe butuci și frumusețea unei astfel de competiții, în climatul ideologic actual. Nici nu a trebuit să scurm prea mult prin galeria de dogme progresiste pentru a descoperi soluția salvatoare.

Țineți minte două cuvinte: „diversitate” și „incluziune”. Deja în spațiul cultural zarurile au fost aruncate. Cele două icoane ideologice fac ravagii în media, în industria filmului, în muzică, în educație, în comunități religioase. De ce ar rămâne sportul pe din afară? De ce să nu fie impusă diversitatea și în fotbal? De ce să nu fie legiferat un „inclusion rider” și în Champions League? Nț, nț, nț …

Ah, ce viață, gândiți-vă numai cum ar fi să-i impui Barcelonei: musai să incluzi în echipa de start câte un jucător din fiecare rasă și să reduci proporția de albi la o cincime (hai, să fie un sfert, pentru început …), să ai cel puțin o treime din jucători – adică, rotunjit, patru la număr – care să fie din categoria LGBTQ și măcar unul căruia comentatorul să nu știe ce pronume personal să îi atribuie, iar între ei să găsești – fără discuții – cel puțin un musulman, un hindus, un scientolog și un liber cugetător. Iar tricourile să fie, de acum încolo, în culorile curcubeului, ca să nu se simtă nimeni ofensat. Nu am zis nimic despre femei, deși …

Ș`atunci să vezi meciuri, părinte unu!

Reclame

Sunt liber, deci neprihănit (20)

Nu pot să înțeleg dacă e o naivitate la mijloc, un idealism irezistibil în vrednicia-i sau, pur și simplu, rezultatul unei retorici propagandistice ieftine (însă extrem de eficientă în timp), oricare dintre acestea pe fondul unei îngrijorătoare ignoranțe, între cele sfinte, dar și între cele mundane: presupoziția că foametea și sărăcia din lume s-ar rezolva negreșit prin infuzii de capital dinspre acei 1% nesimțiți ai planetei înspre oropsiții soartei. Că asta este mama problemei sărăciei în lume; nu hedonismul fără frâu în care se complace toată lumea civilizată (adică 100%, între care primul sunt eu), nu risipa și consumerismul  cel de toate zilele, nu ipocrizia trusturilor media, nu politicile modelate prioritar pe drepturi, mofturi și pretenții, nu un spațiu virtual construit pentru a ne mângâia ego-urile și nu ostracizarea comunităților care au păstrat până nu demult în lumea noastră valori precum mila, slujirea și mijlocirea pentru cei fără voce … nimic din toate acestea.

Așadar, să curgă banii, iar toate celelalte se vor rezolva negreșit. Parol!

Culmea este că găsesc această idee cuibărită și prin unele cercuri creștinești. Iar asta doare. Este absolut necesar să revenim la lecția cu prosopul și ligheanul cu apă, până nu va fi prea târziu … Vă mai aduceți aminte de ea sau e nevoie și de referință?

Dicționar existențial – sfințire

Un traseu al persoanei – aventura ei prin lume – în căutarea unei ieșiri a existenței din sensurile acestei lumi, spre a alta, cea a veșniciei. Mă grăbesc a vă spune, înainte de a o lua spre nedorite deformări conceptuale, că scopul acestui parcurs nu este evadarea din lume, găsirea unei ieșiri (ca în Truman Show, de pildă), ci întoarcerea în ea ca într-un loc al copilăriei, devenit între timp rai.

Sfințirea nu poate fi privită doar în relație cu alte persoane. Ea nu este un fel de transfigurare ontologică, ci o devenire în acțiune, în participare și atenție îndreptată către aproapele, spre nevoia sa, căreia prin harul Domnului m-aș putea face răspuns, ori spre darul său, prin care el îmi poate fi de folos.

Tot așa, în strânsă legătură cu sfințirea, privim și vegherea. Îndemnul Mântuitorului în Matei 25 este unul dinamic: vegherea nu este statică, ci o activă căutare personală, atât în relație cu oamenii (garanția unei dinamici de nepotolit), cât și în relație cu … da, și aici ni se cere un bob de atenție: ne îndreptăm spre Tatăl – într-o continuă explorare a harului Său, inseparabil de prezența Sa –prin Fiul – care ne este Pâine, apă vie și înainte-mergător etc – și prin Duhul care ne leagă pe unul de celălalt, întru folos, zidire și mângâiere.

Nu există opriri, termene, agende, pași, standarde. Ciocniri, alunecări, contuzii … poate. E un drum lung, anevoios și din cale afară de frumos – de nedescris, aș spune – dar nu este mut, mai degrabă copleșitor, asurzitor de tainic, nici invizibil, căci strălucește de unde nici nu te aștepți …

Blestemul benign al unei vinovății pentru care nu va face nimeni, niciodată, ispășire (28)

The truth is that Mozart, Pascal, Boolean algebra, Shakespeare, parliamentary government, baroque churches, Newton, the emancipation of women, Kant, Marx and Balanchine ballets don’t redeem what this particular civilization has wrought upon the world. The white race is the cancer of human history; it is the white race and it alone –its ideologies and inventions –which eradicates autonomous civilizations wherever it spreads, which has upset the ecological balance of the planet, which now threatens the very existence of of life itself.  What the Mongol hordes threaten is far less frightening than the damage that Western “Faustian” man, with his idealism, his magnificent art, his sense of intellectual adventure, his world-devouring energies for conquest, has already done, and further threatens to do.

(What’s Happening in America (1966) by Susan Sontag)[1]

Traducere:

Adevărul este că nici Mozart, nici Pascal, nici algebra booleană, nici Shakespeare, nici guvernarea parlamentară, nici bisericile baroce, nici Newton, nici emanciparea femeilor, nici Kant, nici Marx, nici Balanchine[2] nu pot răscumpăra răul pe care această civilizație l-a adus în lume. Rasa albă este cancerul istoriei omenești; rasa albă, doar ea – cu ideologiile și invențiile ei –, este cea care distruge pe unde se împrăștie orice civilizație, care periclitează echilibrul ecologic al planetei și care acum amenință chiar existența vieții pe pământ. Amenințarea hoardelor mongole este cu mult mai puțin înspăimântătoare decât distrugerea  pe care vesticul „faustian”, în idealismul său, arta sa magnifică, aplecarea sa spre aventură intelectuală, poftele sale devoratoare pentru cucerire, a făcut-o deja și încă mai amenință să o facă.

[1] Textul integral al articolului poate fi citit aici: http://johnshaplin.blogspot.com/2012/11/whats-happening-in-america-1966-by_8613.html

[2] George Balanchine (1904-1983) – balerin și coreograf rus

Sunt liber, deci nedumerit … și intoxicat (19)

Mă rătăciși, cumva, pe la raionul destinat produselor de bărbierit (ce să-i faci, datoria!), în căutarea lamei perfecte, destinate unui bărbierit minunat … printre un milion și jumătate de variante ale aceluiași brand, incompatibile între ele, firește, când, ce să vezi, în toxicitatea percepției mele, nu putui rata un fapt frapant, legat de felul în care aceste produse sunt promovate, prin cuvinte ce exprimă adevărul.

Adică: EXTREME (cu variante), POWER, MACH3, STRONG, (PRO)SHIELD, TURBO, TURBO FOOTBALL, TITANIUM, ULTIMATE, REVENGE (!), DERBY.

Deja mi-am cumpărat unul, dar întreb pentru un prieten: un aparat de ras care să fie SILK pentru bărbați, unde găsesc?

EXCLUSIV! O mărturisire INCREDIBILĂ despre duioșia dogmei

Adevărul rostit în dragoste, zice apostolul. Ah, viața mea!

Ăsta e un mit. Este imposibil să fim și dogmatici și blânzi în același timp (de iubire nici nu poate fi vorba). Nu putem fi în același timp și șerpi și porumbei. Numai Dumnezeu mai știe ce suntem, de fapt.

Da, par să aibă dreptate detractorii: ele nu pot fi alăturate – dogma și cuviința – însă, de obicei sunt asumate în discuție convingeri inodore, care dezvoltă în subiecți aplecarea spre atribute de pension, cum ar fi delicatețe, curtoazie, drăgălășenie. Dar convingerile – în starea lor naturală – sunt nemiloase, ele despart ape, oameni, idei, suflete de duhuri și – cel mai greu de crezut – absolutele de relative.

Eu unul încă mai caut (cu lumânarea!) prin lume acel cavalerism al apologetului ideal, în înțelegerea mea acesta fiind diferit de compromisul afectiv la care ne invită kindnessu’.

Nu l-am găs`t. Până la noi ordine, mântuirea prin credință se rostește printre dinți împreună cu „schilodească-se odată cei ce vă tulbură”.

Revelațiune și simțire (2.1)

Continuare de AICI.

 1. El răstoarnă vremurile și împrejurările: Sfânta Scriptură și revelația lui Dumnezeu în istorie

Istoria se dovedește a fi cel mai fragil aspect al revelației generale. De una singură, ea pare să nu spună nimic, poate fi ușor asimilată unei înșiruiri de fapte fără cap și coadă. Pe de altă parte, ea este vulnerabilă în fața agendelor umane sau, mai pe șleau spus, tentativelor de ideologizare. Așa cum spuneam odată, într-o evaluare a felului în care Iosif Țon folosește istoria în discursurile sale, istoria este un bun pedagog, dar un tare prost teolog.

Din acest motiv, orice demers revelator (în sens teologic) lipsit de călăuzirea Scripturii este riscant și, în esență, puțin convingător, pentru că istoria, de una singură, nu ne va spune altceva decât ce îi dictăm noi să spună.

Ce se întâmplă însă dacă plecăm dinspre Scriptură înspre “citirea” istoriei? Unde este Dumnezeu când se întâmplă pe lume toate câte se întâmplă?

Scriptura este, prin natura ei, o carte ancorată în istorie, o istorie care începe din zorii umanității, continuă sub acțiunea directă și explicită a lui Dumnezeu și se sfârșește cu Judecata finală, alături de o prefigurare a veacului viitor. Plecând de la Scriptură putem gusta din măreția lui Dumnezeu, așa cum este ea reflectată în istorie. După cum observa Calvin: