Memento

Paradoxal, în vremuri în care avem la dispoziție atâtea mijloace și spații destinate înregistrării de momente ale vieții și de drame ale lumii, foamea de memorie a omului pare cu atât mai greu de potolit. Truman Show. Înregistrăm, convertim, distribuim, stocăm și organizăm urme sau dovezi ale celor petrecute în lumea noastră. Ed.TV. Asemeni lui Erysichthon, regele antic blestemat să nu-și găsească astâmpăr pentru pântece, oricât de mult ar fi mâncat, se pare că tocmai făcând aceste lucruri dobândim pe zi ce trece o tot mai mare foame de memorie. Solaris. Cine ne-o va potoli oare? Se va găsi ceva mai sățios în anii ce vor să vină? Minority Report.

Amintirile nu mai sunt la modă. Nici memorarea nu este; circulă un puternic curent de opinie care o trivializează și o devalorizează, în favoarea unor metode mult mai bune, ce favorizează creativitatea, dezvoltarea spiritului critic și descoperirea de sine. Dead Poets Society. Acestea sunt, fără nici o îndoială, de dorit, însă foamea rămâne. Cinema Paradiso. Iar foamea asta nu este din acelea de care poți să uiți, făcând altceva. Memento.

Încercăm să ne-o potolim survolând pereți și canale, așa cum odinioară vizitam muzeele. The Best Offer. Acest lucru nu este neapărat rău, atât timp cât luăm seama, așa cum o facem și în viața de toate zilele, la ce consumăm. Știți voi: vitamine, proteine, zaharuri … Alergii. Cernobyl.

Căci nu am fi ceea ce suntem fără memorie. Still Alice. Ne identificăm prin ea. Memoria este aerul identității noastre – mă refer acum la cea vie, dinamică, aflată într-o neobosită înflorire, nu la cea inscripționată pe un card anume. American Beauty. Suntem definiți de ceea ce ne amintim, de ceea ce vrem să ne amintim, de felul în care ne raportăm la ceea ce ne amintim. Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Suntem definiți și de memoria pe care dorim să o lăsăm în urma noastră. Catch a Fire.

Sau de cea pe care o construim, cu migală, făcând trecutul să crească înaintea ochilor noștri. Their Finest.

Despre cea care este vie, înconjurându-ne pe dinapoi și pe dinainte, alăturându-ne adesea percepțiile dorului de veșnicie, ce aș putea să vă spun? Il vangelo secondo Matteo.

Reclame

Închisoarea plângerilor

Vi-l mai amintiți pe Red, carismaticul “fac rost de orice” pușcăriaș din Shawshank Redemption? Haideți, recunoașteți, v-a plăcut de el. Nu prea ai alternative: Morgan Freeman are darul de a se face plăcut aproape în toate rolurile sale. Unde mai pui că a fost intenția expresă a lui Frank Darabont (regizor și scenarist al producției) de a face din Red un personaj agreabil. Este și motivul pentru care, spre deosebire de cartea după care s-a făcut adaptarea, filmul nu ne descoperă în detaliu faptele care l-au adus pe Red la pușcărie (Darabont afirmă explicit asta). Trebuie să fie ceva grav, din moment ce a stat peste patruzeci de ani după gratii, dar nu știm ce.

De ce ne place Red? Vom găsi lesne câteva motive: vocea lui Morgan Freeman, privirea lui, faptul că între ceilalți pușcăriași el pare a fi unul mai cu capul pe umeri, harul său de povestitor și, nu în ultimul rând, faptul că … nu știm ce a făcut de-a ajuns acolo.

Va fi lăsat multe lacrimi în urmă, nopți nedormite, traume, flori pe morminte şi întrebări fără răspuns. Acum însă, privind la el cu detașarea spectatorului, uiți de toate astea și te atașezi de bătrânul inofensiv, deschis, înțelept într-o anumită măsură, conștient de vinovăția sa și căruia, da, îi pare rău de ce a făcut.

Însă Red este, înainte de toate, omul care învață că nu reabilitare are nevoie, că va fi întotdeauna un pericol pentru societate (cine nu este?) și că, deși înfăptuit în urmă cu zeci de ani, păcatul său șade necurmat înaintea sa.

E cu totul altceva – undeva între improbabil și de neînchipuit – să poți privi în realitate cu aceeași detașare îngăduitoare cu care este privit Red, de către spectatori, în Shawshak Redemption. Mă întreb dacă am fi în stare vreodată să recunoaștem în într-un astfel de om puterea regenerării.

Un exemplu mai profund și mai greu de gestionat ni-l oferă personajul lui Kevin Bacon în The Woodsman (1004). Departe de a avea carisma lui Morgan Freeman, Bacon întruchipează în film un personaj rece, greu de abordat, unul de care mai bine te-ai îndepărta. În plus, în cazul său știm de ce a fost condamnat. E un sucit, un pervers, o bestie. Locul său e după gratii. Nu se poate vorbi de reabilitare nici în cazul său, problemele sale ne întorc stomacul pe dos. Totuși …

O dublă măsură aplicată aplicată celor două cazuri, mi se pare evidentă. Aceasta este una dintre capcanele filmului. Punem botul prea repede, seduși de ambalajul în care sunt împachetate toate aceste frământări.

De aceea Walter nu se bucură de aceeași îngăduință precum Red. Dar poate că nici nu este nevoie. Prea le primim pe toate pe tavă.

Iar pentru a simți ceva față de Walter, este nevoie de muncă, frate. Nimic din ce întâlnim în acest film nu este facil, comestibil, recomandabil. De aceea, nici nu vă recomand spre vizionare The Woodsman: faceți ce vreți, nu-mi pasă.

Eu l-am văzut, asta e.

Ziceți-mi cum vreți, dar asta e una dintre cele mai intense și dificile scene pe care le-am văzut vreodată într-un film. Nu se poate urmări altfel decât cu groază și cu cutremur.

Nici nu vreau să știu cum au realizat-o.

Ați prins ideea, nu este foarte greu: puțin contează ce se întâmplă cu personajul filmului. Mai important este ce se va întâmpla cu noi.

Cine va birui în acea încleștare dintre mușchii ce sunt gata să acționeze mâna ce va arunca piatra și cei ce ne vor face să ne batem cu pumnul în piept, cu disperare și cu speranță deopotrivă, în timp ce abia mai îndrăznim a gândi un „Ai milă de mine, păcătosul”?

Urmează Dragnea, să nu credeți c-am scăpat. Poate va face cineva un film și despre el, mai știi?

Martor sau ce

Dar voi cine ziceți că sunt Eu?
De la Matei 16:15

O trăsătură definitorie a mărturiei primilor creștini, privită pe paginile Faptelor, ale epistolelor sau chiar ale unor scrieri din primele veacuri ale Bisericii, a fost aceea că ea nu putea fi separată de un dat ontologic esențial: cel ce propovăduiește este o făptură nouă, vorbește nu doar lucruri pe care le-a primit prin mărturia altora, ci poate documenta în propria-i viață veridicitatea celor rostite. Apologetica bisericii primare nu poate separa argumentul rațional și obiectiv de mărturia celui ce argumentează, una vie, subiectivă, dinamică. E adevărat, în timp ce argumentele raționale sunt apreciate de către apologeți datorită sustenabilității lor, dovezile ce țin de efectele adevărului în viețile oamenilor ne par a fi extrem de fragile, mult mai lesne de așezat sub umbra îndoielii sau a (auto)amăgirii.

Totuși, nu putem renunța nici la unele, nici la altele.

Pentru că atunci când adevărul pleacă de pe buzele mincinosului, el nu își pierde conținutul, ci capacitatea de a-i oferi destinatarului un mesaj, un gând, o mărturie. În loc să ne reflectăm asupra discursului domnul „X”, reflectăm asupra faptului că domnul „X” a spus acest discurs. Nu mai e același lucru, așa cum nici buletinul Meteo nu mai este același, chiar prognozând aceleași evenimente, pe toate canalele (eu nu-l recomand pe cel de la Antena3 …).

În loc să ofere o cale de înțelegere, acel adevăr funcționează ca instrument de legitimare a propovăduitorului. Make no mistake: mincinosul murdărește tot ce rostește, fie că este vorba de teorema lui Thales, fie de starea vremii, fie de rezultatul unui meci de fotbal. Despre cele ale credinței, nu mai vorbesc.

Ș-atunci, nu mai ajunge ca în zilele noastre să spunem că „este scris” cutare și cutare lucru, este nevoie să ne aducem aminte că atunci când Mântuitorul îi întreba pe ucenici „Cine ziceți că sunt Eu?” le îndrepta, paradoxal, atenția asupra propovăduirii Sale, una care este deopotrivă ofensă, mesaj, parabolă, idee și mărturie. Căci legitimitatea nu Îi era dată de cuvinte, ci de pașii așternuți printre oameni … A călca pe urmele Sale mai înseamnă și aceasta: a mărturisi ce am primit, ce ne-a zidit, ce ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Adică viața înfiripată în slove dăltuite în carne.

Cine se legitimează prin cuvinte, între cuvinte își va găsi sfârșitul.

Darul lui Dumnezeu pentru om, violența

Dacă vi se pare cumva că titlul acestei postări, inspirat de o secvență din filmul Shutter Island (2010), este deplasat și ofensator, nu vă grăbiți, rogu-vă, ci mai gândiți-vă un bob la felul în care Scorsese pune problema aici: oricât am detesta-o, cu gândul sau cu fapta, dogmatizând împotriva ei sau opunându-i idealurile nemuritoare ale crengilor de măslin, violența ne unește. Prin ea ne cunoaștem unii pe alții, de când lumea. Știu ce este în tine, pentru că știu ce legi crunte se luptă pentru inima mea.

Oh, noi n-am fi făcut niciodată ce au făcut naziștii, n-am fi fost ca acei torționari, nici ca sovieticii lui Stalin, nici ca fanaticii daesh-ului, nici ca inchizitorii … Ni s-a dat harul să nu putem dovedi temeinicia unor astfel de pretenții. Uităm însă că aceleași legi ne sfâșie măruntaiele, amintindu-ne că suntem cenuși vânturate de tornade vremelnice.

Dar Dumnezeu, de ce ar fi El făcut părtaș acestora? Nu este El diferit, mai presus de toate mizeriile condiției umane? Nu este El blând, iubitor și plin de îndurare?

Sună frumos, numai că orice proclamație omenească a blândeții divinității iese din pieptul unui om măcinat de gândul acela, care este fie ascuns, fie reprimat, fie reinterpretat într-o paradigmă sfântă, de a-și sfârteca aproapele. Ce-l oprește de la crimă? Frica de lege, dresajul însușit încă din pruncie, niște convenții efemere … Uneori, însă, nu ne reținem. Atunci lovim, ucidem, sfârtecăm; o facem cu vorba, cu mâna, cu arma, cu tastatura și uneori chiar prin rugăciuni fierbinți.

[acum ar cazul, zic eu, să vedeți secvența cu pricina]

Dumnezeu iubește violența, spune unul dintre personaje acestei secvențe. Războaie, sacrificii și atâtea alte lucruri făcute în Numele lui stau mărturie. Iarăși veți zice: creștinii nu cred așa ceva. Ba da, numai că nu o recunosc. Adânc în noi, cunoaștem și această lege, uneori poate mai bine decât cei pierduți într-o lume neguvernată de o ordine morală dată de sus. Creștinul este singurul care știe cu adevărat de ce este capabil să facă: tocmai de aceea el înțelege harul ce i s-a dat de a fi altfel, de a face ceea ce nu-i este la îndemână, să mângâie în loc să lovească, să oblojască rănile aproapelui în loc să le scuipe. Dar acesta este, din păcate, unul dintre secretele bine păzite ale mărturisirii.

Poate că ne bazăm prea mult paradigmele războiului sfânt pe exemplele unor oameni care nu au trăit sub acest har: Iosua, David, Elisei, Ilie.  Acestora le alăturăm pilda unui Mântuitor care face ordine în curțile Domnului într-un spirit revoluționar, amenințând cu biciul și răsturnând tarabe. Dacă nici asta nu este violență … Ba este, spun canoanele simțirii noastre pacifiste, însă Domnul nostru nu face altceva decât să ne confirme că, în umanitatea Sa, Și-a asumat și ceea ce ne unește mai mult decât vom fi vreodată dispuși să admitem în antropologiile noastre, violența. Iar Împărăția, nu uitați, se ia cu năvală. Așa mai vii de acasă!

Nu aruncăm cu piatra, așadar, dar o păstrăm în buzunar, pentru fericita eventualitate. Între timp, ochim, facem calcule balistice, exersăm pe ținte false, pentru ca să nu ne prindă ziua aceea pe nepregătite.

De ce iubim filmele, printre altele? Pentru că în ele plătim polițe. Nemernicii își primesc răsplata.

Iar acest lucru este bun.

Numai să ne asigurăm, cumva, că doar nemernicii sunt cei ce și-au primit-o și că nu s-au comis erori judiciare. Cineva, dacă se poate, să ne spună cum se face asta, că eu n-am nici o idee.

Creștin sau creștinoid?

E greu, să recunoaștem, a ne păstra capul pe umeri în zile ca acestea. Suntem injectați cu stimuli informaționali, fără contenire: cu cât sunt mai minimaliști în mijloacele lor de programare, cu atât mai eficienți în a produce deșertăciune. Un mediu infect, cel puțin la fel de nociv precum cel pe care ni l-am amenajat în jurul nostru, este cel în care ne ducem distribuirile de toate zilele, zâmbăreții și comentariile de rai și de iad. Cum să mai reziști? Cum să rămâi, totuși, întreg?

Să nu-ți pierzi capul, nici atunci când ai învins, dar nici atunci când ai pierdut o bătălie: pare tot mai dificil de împlinit un astfel de deziderat, sub potopul de săgeți arzătoare ale pixelilor nemiloși. Să nu te lași furat de gândul răzbunării, ca să răspunzi unei palme primite cu un croșeu nimicitor (nici măcar în mintea-ți însetată după dreptatea aplicată altora …), nici nu mai pare atât de nobil într-un ethos îmbibat până la refuz într-o manie a auto-victimizării vrednică de niște studii clinice de specialitate, nici vorbă de alăturarea sa ideii de mărturie creștină.

Nu-i vorbă, s-au găsit soluții de coabitare cu această stare de fapt.

Fiți înțelepți ca șerpii, blânzi ca porumbeii și feroce asemeni lupilor, asta este deviza ce străluce dinspre lumea prea multor mărturisitori de Evanghelie. O crasă incapacitate de a răspunde întunericului fiind lumină – nu doar pretinzând-o la purtător, ca pe un breloc – se face cunoscută tot mai mult, împrăștiată fără rușine pe pereți, categorisită fiind ca sfântă și dreaptă lucrare. O conduită instinctuală, de hienă, care trădează o sete nepotolită de sânge, de dinți zdrobiți (ca în acel psalm, da) și de ură față de cel năpăstuit de patimi ne face vrednici de disprețul lumii, nu pricina lui Cristos, ci exclusiv din vina noastră. Iar El nu ne-a cunoscut, căci nici noi nu am căutat a-L cunoaște, ci L-am folosit ca pretext pentru a ne exorciza acea frică ancestrală, de care nimeni n-a fost în stare să ne vindece, frica de a nu face față vieții.

Căci am ajuns ca gunoiul acestei lumi, pentru că nimic nu strălucește în noi. Mințim ca să putem trăi. Dar asta numai viață nu mai este. Creștinism nici atât.

Sunt informat, așa că nu știu nimic

Amu` vreo o sută și ceva de ani, găsim în carte, Eminescu sugera, nu fără o anume resemnare, faptul că „în auz ne sună multe”; un bombardament informațional fără precedent în istoria civilizației umane se cerea gestionat, cumva, nu se prea știa cum, de către cel ce și-ar fi propus să rămână cu capul pe umeri în timp ce vreme trece, vreme vine.

Te întreabă și socoate, hm?

Nu știu să vă spun dacă sfaturile poetului au produs efecte între cititori, altele decât cele specifice discursului liric, dar mi-e limpede faptul că dacă aș persista în a califica drept „bombardament” ceea ce se întâmplă în lumea sfârșitului de secol XIX, în condițiile dezvoltării exponențiale a jurnalismului, atât cel de opinie, cât și cel de informare, probabil că pentru a descrie situația de astăzi, nici măcar noțiunea de „holocaust nuclear” nu ne-ar mai fi de folos.

Pe deoparte, vreme de vreo trei sferturi de veac, lumea noastră a fost victima propagandei (comunistă, nazistă etc), caracterizată, printre altele, prin uni-direcționalitate. În ciuda diversității mijloacelor folosite, sursa, conținutul și destinatarii comunicării erau imuabile. Eficiența era asigurată tocmai de această stabilitate: o propagandă de calitate se face transmițând același mesaj, pe o perioadă cât mai lungă de timp, prin toate mijloacele posibile. Percepția spațială – iar asta într-o perioadă în care cultura vremurilor era obsedată în special de spații și amplasamente – era modelată pentru a se crea impresia fluxului unic și irezistibil.

Trezită din șocul consecințelor pe care politicile impuse prin propagandă și mână de fier le-au aduse peste lume (cu număr de victime omenești ce par să bată suta de milioane), lumea noastră s-a debarasat de acest model, asta și pe fondul optimismului pe care progresul tehnologic ni l-a inoculat cu generozitate, mai întâi prin televizor, apoi prin Internet. A mai contribuit un factor: spațiul a devenit irelevant, toată lumea fiind acum obsedată de timp.

Toate s-au pierdut, prin fărâmițare. Sursele sunt inepuizabile, mai ales acum, când și jurnalismul trăiește în acea realitate democratică contestatoare la adresa specialiștilor în ceva. Producerea și transmiterea informațiilor nu mai este doar la îndemâna profesioniștilor; consecințele sunt similare cu cele experimentate de alte domenii sociale: din factori de influență, specialiștii au devenit instrumente ale celor care vor să influențeze (s-a creat chiar noțiunea și slujba de influencer, unul care nu este specializat în nimic, dar le știe pe toate sau, în cazuri fericite, știe câte lucruri … și bune).

Conținutul? Este atât de divers, încât se auto-anihilează, colapsând asemeni unei găuri negre, fără să mai lase lumina cunoașterii să iasă. De aceea, aflăm multe, dar nu mai știm nimic.

În ce-i privește pe destinatarii comunicării, ei sunt pretutindeni, dar nicăieri. A asta a fost până acum, iar GDPR-ul sau alte instrumente de structurare a fluxurilor nu cred că aduce mai multă ordine în lumea noastră. De aceea, dacă e să mai facem apel la ideea de „bombardament”, ar trebui să inventăm o ilustrație care să poată descrie lipsa de orientare a comunicării, datorată absenței direcților. În zilele noastre principalul dușman al sacrului – privit în sensul eliadian al termenului, ca acel factor care ordonează experiența umană – este Rețeaua.

În schimb, uni-direcționalitatea structurală a comunicării propagandistice și-a găsit refugiu în altceva, în zilele noastre, într-o altă paradigmă. Este prin vedere. Trăim în imperiul iluziei că înțelegem ce este de înțeles pentru că am văzut cu ochii noștri. O fotografie. O lozincă. O caricatură. Un meme. Un (scurt) videoclip. Toate acestea ar putea fi mijloace reci de comunicare, participative, deschizătoare de drumuri în reflecție, analiză și evaluare; s-a reușit însă miracolul transformării lor în mijloace fierbinți de comunicare, care nu sunt în stare să ne învețe ceva, ci doar să ne provoace reacții.

Măcar de-a fi ACEA privire, în urma căreia chiar ai înțeles!

Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut? Oh, da, mai mult ca oricând.

Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Cu greu se poate găsi în lumea filmului o expresie mai contrariantă – din perspectivă structurală, conceptuală, tehnică, de limbaj artistic sau, pur și simplu, de context al apariției sale[1] – decât Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski. Aproape că nu poți spune ce este. Dacă îl numești „serial de televiziune” îi faci o nedreptate, pentru că nu are un corespondent de gen pe măsură; totuși, a fost realizat după canoane ce au în vedere distribuția sa prin intermediul televiziunii, cum ar fi cel al raportului de imagine, adaptat ecranelor TV ale vremii și nu pentru a fi proiectat în cinematografe (deși au existat și distribuțin de acest fel, chiar în Stale Unite). De fapt, nu e un serial din acela care te ține în suspans de la un episod la altul pentru că fiecare final te lasă în coadă de pește și ești curios ce se întâmplă mai departe; după fiecare vizionare a unui film din serie, însă, îți dorești să vezi și pe următorul, chiar dacă cele zece episoade nu sunte legate între ele și pot fi vizionate în orice ordine. Nu e „un film adevărat”, totuși nimic din ceea ce caracterizează un film de cinema (în afară, binențeles, de lungimea unui episod) nu îi este străin.

12

Poate că „film de tranziție” s-ar potrivi mai bine, având în vedere că prin Dekalog Kieślowski pășește în lumea filmului de cinema, în care va așeza niște incontestabile capodopere, așum sunt  The Double Life of Veronique (1991) și filmele din trilogia Three Colors (1993–1994).

Nici titlul, Dekalog, nu ne face viața mai ușoară, când vine vorba de a a înțelege sensurile acestor zece filme.  Prima ispită, alimentată și de realitatea incontestabilă a relației dintre aceste filme și Cele zece porunci, este să trasăm corespondențe, ca la grădiniță, între fiecare film și porunca la care el se referă. Roger Ebert consideră acest demers o pierdere de vreme; parțial, acest lucru este adevărat, pentru că, în timp ce se poate realiza o corespondență decentă între fiecare film și una dintre porunci, implicațiile fiecărei povești cinematografice propuse de Kieślowski sunt mult mai largi (acest fapt este evident în primele două episoade, dar nu numai în acestea).

Dar cuvântul „decalog” mai are un sens, unul derivat din cel clasic, e adevărat, însă suficient de viguros încetățenit între noi, așa cum s-a întâmplat și cu alte cuvinte ( vă mai aduceți aminte când vorbeam cu totii despre un „xerox”, când ne refeream la o copie a unui document sau la un „IBM” / „aibiem” când vorbeam despre un computer personal?). Întâlnim, așadar, diferite expresii derivate: „decalogul medicului”, sau al învățătorului, sau al altor categorii socio-profesionale. Doamna Monica Macovei a lansat la un moment dat un „decalog al politicianului”. Toate derivă din ideea originală, cea din Biblie: sunt zece porunci esențiale pentru a te ridica la înălțimea unei chemări identitare, fie ea de om în poporul lui Dumnezeu (în cazul biblic), fie de medic, învățător, politician ș.a.m.d.

14

Citește în continuare „Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski”