Domnul a votat

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară – sau cine-i demon născut din spuma angoaselor pe care Apocalipsa ni le-a dăruit literalismului nostru deloc temperat, nu avem de făcut altceva decât să plonjăm ca și în alte dăți, cu pieptul gol și mintea plină, în apa politichiei celei de miez de noapte, întunecată precum lumina prehotărârii din veșnicii a românului cu frică de tămâie de a fi curat constituțional, căci, vezi bine, El n-are drept de vot, așa că fiecare drept-în-toate este dator cu o ștampilă peste voia Sa, limpede exprimată pe buletinul de vot – numai de vei vrea s-o vezi –  hotărâtă din temelii pentru a mântui și pierde suflete, după cum fuse rânduită treaba încă dinainte de aruncarea zarurilor celor de taină.

Tradiționalul însurat de vreo patru ori a pontat la altar. Cine urmează?

A fi este a învăța (în ambele sensuri)

Două paradigme clasice ale transmiterii adevărului pe lumea asta, care reflectă prin chiar relația dintre ele dificila misiune a fiecăruia dintre noi într-ale ucenicizării: una în care învățătorul se identifică atât de mult cu învățătura sa încât ucenicul nu poate ajunge la marea lecție fără a-l cunoaște personal pe cel ce i-o transmite și o alta în care învățătorul însuși este o călăuză – sau o fereastră, sugerează unii – spre un adevăr ce-i transcende ființa. Prima paradigmă poate fi regăsită într-o stare relativ nealterată, de pildă, în lumea filozofilor greci, iar apoi, pentru o vreme, în ucenicia creștină; a doua, se pare, e mai prezentă în Orientul îndepărtat, unde aflăm că un guru responsabil știe să-și debaraseze învățătura sa de ingerințe identitare, de eul său. În primul caz, oamenii sunt chemați să asimileze adevărul, în a doua să se lase pe ei înșiși asimilați de adevăr.

E ispititor a te întreba dacă vreuna ele e superioară celeilalte. Citește în continuare „A fi este a învăța (în ambele sensuri)”

Investiri, deveniri, accidente

În societățile arhaice – sau „tribale” cum le numește McLuhan – omul era definit de rolul său în comunitate, unul de regulă dobândit în virtutea unor legi inviolabile care guvernează lumea. Ești ce ți-e scris să fii, investit prin decrete ce transcend orice pricepere omenească, înainte chiar de a veni pe lume. Omul este, în esență, determinat de resorturi lăuntrice, de inimă și de cuget. El le va dovedi tuturor cine este cu adevărat.

Apoi, odată cu ieșirea din evurile întunecate, au apărut specializările, fragmentarea cunoașterii și a expertizei. Prin educație și prin muncă asiduă omul se poate zidi pe sine, poate dobândi o slujbă, poate să râvnească și să își asume un rost în societate. În ranița fiecărui individ, aflăm, este ascuns bastonul de mareșal. Trebuie să îl cauți, cu muncă, cu sudoare, în grele lupte, iar asta pentru că ești ceea ce faci. Omul este în esență determinat de interfața sa cu lumea, vizibilă în relizările sale, în ceea ce a construit. Ceea ce zidește îl recomandă.

Trendul zilelor noastre este unul focalizat pe context, pe oportunități, pe mediul în care trăim. Omului, ni se spune, trebuie să i se dea șansă rezonabilă pentru a crește și a se dezvolta. De aici obsesia cu privire la discriminare: tuturor trebuie să ni se ofere aceeași linie de start în viață. De aici și fobia migrării: fiecare dintre noi cautăm cel mai bun context în care să ne dezvoltăm. Toate astea pentru că ești ceea ce ți se întâmplă. Omul este, în esență, determinat din afară, de mediul în care trăiește. El este ceea ce spune lumea că este.

Mijlocul este mesajul (7) – Donald Trump

Nu e vorba de politică aici, nici de bătălia pe apocalipse, ci de percepție. Am văzut, asemenea vouă, o mulțime de susținători ai celor doi candidați la președinția SUA, unii în lacrimi, alții plini de veselie. Ce m-a frapat, dincolo de explicabila diferență de atmosferă, este o altă diferență, cea într-ale diversității. Între triștii suporteri ai lui Clinton se puteau vedea nu puțini oameni de culoare, asiatici, unii posibil hispanici … Cei mai mulți tineri. Oameni diferiți, uniți de un ideal comun. De cealaltă parte, mulțimea susținătorilor lui Trump, monocoloră, caucaziană, uniformă, ușor trecută în vârsta a doua … Oameni asemănători, uniți și ei de un ideal comun. Au învins cei mai puțin colorați.

Astea nu sunt de ieri sau de azi, ci se potrivesc într-o anumită măsură cu retorica de campanie a proaspătului învingător. E un președinte care ridică ziduri. E un președinte care adună normalitatea indo-europeană în jurul său. E vremea ca ceilalți să intre în regim de avarie.

Nu știu cum să mai citesc asta, în Scriptură. Mi-a rămas un nod în gât:

După aceea m-am uitat, și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s’o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare, și ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”

(Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan 7:9-10)

Creștinismul este religia omului alb. Ceilalți să aștepte cuminți la ușă, să vedem, poate se vor elibera niște locuri …

Let`s trump the world on the way to heaven!

”…sunt în căutarea unei patrii”
din epistola către evrei

Cred că mai mult ca niciodată creștinii americani – dar nu numai ei – sunt provocați să-și reconsidere atitudinea față de cetățenia cerească, cea de care au cam uitat în ultima vreme, preocupați fiind de rostul stăpânirilor vremelnice. Căci America este patria creștinilor americani cam tot atât cât este țara Canaanului patria lui Avraam. Iar dacă suntem copii ai lui Avraam, moștenitori prin făgăduință, trăim ca Avraam în corturi, mărturisind că suntem străini și călători pe acest pământ. Această mărturisire a fost practic inexistentă în discursul creștinesc american al ultimului an, în orice caz năpădită de obsesii apocaliptice demne de toată mila, pe fondul uneia dintre cele mai grozave anxietăți care a domnit vreodată peste mintea conservatoare americană, cea de a trăi – asemeni Bisericii primare, de care cu toții am uitat – într-o lume ce nu îi aparține.

Eu cred că le-ar fi fost mai ușor să trăiască într-o lume clintoniană, în care dușmanul era relativ ușor de identificat și de așezat în cătare. Trumpismul este incorect de ispititor, irezistibil, înșelător. Pare să aducă Împărăția odată cu el. În condițiile în care centrul de greutate al lumii creștine se deplasează în emisfera sudică, s-ar putea ca rezultatele acestor alegeri să nu fie un dar de la Dumnezeu, ci o cruntă judecată a Părintelui ceresc. Dar … să nu ne grăbim. Mai vorbim peste vreo doi-trei ani, dacă Domnul ne-o va îngădui. Asta dacă nu cumva America va ajunge atât de mare încât să nu mai recunoaștem nimic în afara ei, nici creștinism, nici islam, nici liberalism, ci doar mândria de a purta o inimă de aceeași culoare precum cea a opțiunii politice. Mare brânză!

Mai bine ne ațintim privirile la Cel ce ne modelează desăvârșirea. Într-acolo să purcedem!

Mijlocul este mesajul (6) – Comunicatul

E la modă astăzi, atât din partea instituțiilor, cât și din partea unor persoane ce au dobândit un oarece amplasament vizibil în spațiul public, să se răspundă necazului zilei printr-un comunicat. Atât de mult s-a încetățenit acest mijloc de comunicare în spațiul public, încât absența sau întârzierea lui din partea unor actori sociali implicați în diverse tărășenii care ne încing creierele – uneori până la temperaturi menite prelucrării aliajelor rare – ne provoacă grozave fibrilații. Ne hrănim cu comunicate pe pâine, respirăm atmosfera lor mobilizatoare de afecte, le înrămăm și le afișăm pe pereții ideologiilor care ne vitalizează rătăcirile prin lumea distribuirilor de iad și de rai …

Comunicatul poate servi de exemplu „de manual” asupra modului în care Gilles Deleuze privea efectul real al comunicării în relații (presimt aici un bob de rezistență din partea voastră, dar asta e, trebuie să vă comunic și asta), comunicarea fiind privită de către filozoful francez ca un act de agresiune asupra destinatarului. Spațiul gândirii sale este bombardat cu date, idei și stări de fapt exterioare acestuia. În urma deflagrației produse, este de așteptat arborarea steagului alb, capitularea celui ce a primit comunicatul în fața inevitabilei concluzii pe care acesta o impune. Căci comunicatul nu este doar o informare, ci în primul rând o exprimare a unei voințe unilaterale și o invitație la reconsiderare. Emit un comunicat pentru că vreau să mă înțelegi mai bine, pentru că vreau să știi ce cred, pentru că vreau să se întâmple după cum consider eu că e mai bine, pentru că vreau să faci așa și nu alminteri, pentru că vreau câte în lună și în stele. De asemenea, el epuizează subiectul; acesta este un motiv în plus de a privi ca inutilă încercarea oricui de a răspunde. Nu se dialoghează prin comunicate; semnătura din final marchează finalul unui minunat dialog, unul desfășurat ca acela dintre vizitator și pușcăriaș, când aceștia sunt despărțiți de un perete gros de sticlă, iar unul dintre interfoane are microfonul defect. Nu are rost să strigi, să gesticulezi, să încerci a-i răspunde celui de dincolo. Prietene, îți spun cât se poate de răspicat că un comunicat se primește, se rumegă, se diseacă, se distribuie, se analizează, se comentează, se combate, se promovează, se explică, se implică, se iubește, se disprețuiește dar niciodată nu se gratulează cu un răspuns. Cel mult, la nevoie, el poate fi urmat de un alt comunicat. Adică de încă o upercut în plexul vântului de miazăzi.

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua: