„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – impresii la o primă vizionare

*

Mi s-a cam acrit de caracterul repulsiv al filmelor românești post-revoluționare. A fost consacrată o rețetă a abjecției, a micimii sufletești, a românismului jegos, una care a cules aplauze și premii peste hotare. Totuși, am ajuns într-un stadiu clinic: suferim de o manie a autoflagelării morale, ne complacem într-un oprobiu necontenit autoimpus. Cumva, ne-am așezat, din proprie inițiativă, capul între butuci și tot noi suntem cei care ne împroșcăm cu ouă și cu roșii stricate. Ne spargem ca mâțele lui Creangă de plăcere, mai ales că recompensele nu întârzie să apară.

Acum, eu nu sunt nici dintre puricii aceia care să viseze la omul frumos românesc. Avem de toate în România, saltimbanci, artiști, oameni de nimic, eroi, Dragnea, Halep, Ceaușescu, Regele Mihai et,etc, etc. Cred că nu ne-ar strica un bob de echilibru și o mai mare relaxare a noastră în fața oglinzii istoriei.

Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că filmul lui Radu Jude m-a prins repede, deși la început m-am apropiat de el cu precauții. Sunt mai multe motive pentru asta. Dintre cele ce țin de realizare aș aminti paleta cromatică vioaie, în contrast cu cenușiul atâtor filme de care, repet, m-am cam săturat, naturalețea montajului, soluțiile scenografice alese, condimentarea scenelor cu momente deconcentrante, gratuite (cum ar fi, de pildă, intrarea în cadru a personajului îmbrăcat în cățel), . Apoi, m-a cucerit încă de la început această atmosferă de docu-drama, cu o permanentă pendulare între diegeză și floricele stilistice cinematografice, menită să asigure minimalismul discursului și să ne ofere, astfel, timp de reflecție asupra întrebărilor pe care ni le pune filmul. Nu în ultimul rând, tema principală pusă în discuție, masacrul de la Odessa, invită la urmărirea filmului cu mare atenție.

*

Nota 10 pentru cinematografie. Jocurile camerei de filmat, când lentă și reticentă în a ne arăta ce ne interesează, când jucăușă, vioaie, exuberantă (fără a obosi ochiul, însă), dau farmec întregului discurs. Cromatica, mă simt nevoit să subliniez, e ca o sărbătoare. Autorii vor să se asigure că asimilăm din plin contrastul dintre seriozitatea subiectului tratat și o anume frivolitate sugerată de culori, de costume, de tot ce poate colora ecranul din fața noastră. Pentru că filmul este despre NOI, nu despre cei ce au comis masacrul din Odessa.

*

Simbolismul cosmogonic eliadian în toată profunzimea lui. E un film de tipul „hai să facem un spectacol”. Merită o analiză mai detaliată în baza celor trei dimensiuni ale actului creator primordial: mediul, spațiul și unitatea. Pentru Mariana, eroina principală a filmului, mediul pare a fi adevărul istoric, aflat la dispoziția celor care sunt interesați de el, însă îngropat în uitare din pricina urâțeniei lui. Suspectez că același lucru se poate spune și despre Radu Jude. Fiecare dintre cei doi ne invită, periodic, să observăm diferite mărturii despre cele întâmplate la Odessa, fără însă să ne spună explicit cum să le interpretăm. Important pentru ei este să înțelegem de ce au ales să facă ceea ce fac și care este mediul în care vor lucra.

Spațiul? Este simplu, e România noastră, a celor care nu credem că am fost, că suntem sau că vom fi vreodată barbari. Nu suntem cu au fost nemții. Dimpotrivă, noi suntem pașnici, n-am râvnit niciodată la ce nu ne aparține, primitori de oaspeți, oameni frumoși la chip și la suflet, poeți, frați ai codrului bla, bla, bla. E frapant, în acest sens, felul în care Mariana, pe deoparte, caută autenticitatea demersului ei, scotocind prin magazii de recuzită, în timp ce pare să se simtă în largul ei între oamenii cu care lucrează și metehnele lor de Românie post-decembristă (superbă este, de pildă, scena în care ea li se alătură lor, în timp ce ei fredonează, jucându-se cu armele, cântece de militărie). Există lucruri ce nu vor putea fi niciodată reconstituite: sufletele oamenilor. Din acest motiv, spațiul pe care regizoarea din film și-l alege pentru punerea în scenă a spectacolului este cel al mărturiilor istorice, delimitat cu grijă de influența constructelor populare moderne, pe care ni le-au dăruit un Dumitru Almaș sau Sergiu Nicolaescu.

Unitatea spectacolului creat de Mariana mi se pare cel mai surprinzător element al acestui act creator (mă refer la acel spectacol în sine, nu la caracterul său, datorat faptului că este, orice am spune, o reconstituire a unui eveniment). Pare imposibil ca acel întreg amalgam de ingrediente folosit (actori neprefesioniști, dar cu atitudini și prejudecăți ferme, efecte multimedia, costume mai mult sau mai puțin autentice, decorurile unui București contemporan etc) „să țină” până la capăt și să aibă un mesaj coerent, iar asta cu atât mai mult cu cât el este precedat de un discurs patriotic al unui reprezentant al Primăriei (din acela patriotard), cu care intră flagrant în contrast. El nu se sfârșește cu o concluzie, cu un ”Vedeți de ce au fost în stare înaintașii noștri, unii poate bunici ai unora dintre noi?”, cu reacțiile publicului.

Suspectez că unitatea acestei realizări a Marianei este dată tocmai de anticiparea recepției ei. E adevărat, în acest caz nu putem să vorbim despre o premeditare în adevăratul sens al cuvântului: felul în care opera unui artist este recepționată de public nu poate fi considerat ca parte din lucrare. Tocmai acesta este paradoxul pe care ni-l propune filmul, în condițiile în care Mariana știa cum este privită această istorie în România noastră. Spectacolul are sens și este coerent pentru că reacțiile noastre la vizionarea lor îi legitimează mesajul și importanța.

*

O mulțime de scene faine, surprinzătoare. Nici nu știu ce exemple să dau, cea a discuției în ploaie (genială!), leneveala camerei de final în unele momente, întregul show. Montajul din introducere, primul sfert de oră, e cinema, tată! Ceva în genul Mayei Deren, un discurs care nu construiește nimic, doar rearanjează percepții, stabilind noi relații între prejudecățile cu care ne-am așezat în fața ecranului. Ești năucit, pentru că nu știi ce vezi. Dar asta e ideea: să îți suspendezi certitudinile și să fii gata de a explora, cu mult cutremur, gănduri, idei și sugestii ce nu ți se vor apleca bine la stomac.

M-am lăsat, așadar, năucit. Este același tip de consimțământ pe care l-am făcut și la Avatar, după ce prima jumătate de oră mi s-a părut o pierdere de vreme într-o orgie de efecte speciale și senzații 3D. Vă recomand și vouă același lucru, dacă alegeți să vizionați filmul.

Pe de altă parte, există și cadre șocante la care se putea renunța. Nu e un film perfect.

*

Nu noi am comis crimele acelea, dar suntem noi diferiți? Este inevitabilă detașarea, în fața unui ecran, de drama pe care acesta ne-o amintește. Evenimentele din Piața Victoriei, în seara de 10 august, ne arată că s-ar putea să ne merităm numele de barbari. Dar filmul, care în multe momente nu face altceva decât să înșire înaintea noastră cam tot ce se pune pe masă pe piața ideilor cu privire la felul în care post-modernitatea se raportează la adevărul istoric jenant, nu pare făcut a ne lăsa cu un gust amar. Cortina cade. Oamenii pleacă acasă. Mariana și Movilă (un fel de Mare Inchizitor în acest film) își dau mâna în final. Urmează alte proiecte.

Nu vom zăbovi prea mult în compania acestor întrebări. Fiorii reci ai abjecției înaintașilor noștri sunt de scurtă durată. Muzeele nu sunt făcute pentru a ne aduce cine am fost, ci pentru a ne hrăni iluziile legate de ce vrem să fim. Iar filmele … nu țin mult. Și oricât ar ține, chiar și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se poate urmări la un popcorn și o răcoritoare. Pentru ca, după ce luminile din sală se vor fi reaprins, să revenim în România lui Dragnea și a conducătorilor cărora nu le pasă dacă istoria îi va consemna ca penali. Nu te poți pune cu România asta, Odessa poate să mai aștepte …

*

Totuși, un gând nu-mi dă pace în urma vizionării filmului: încă ne deranjează mai mult evreii, ca popor, ca oameni sau ca simbol, decât adevărul că și noi, românii, suntem parte (și încă una deloc neglijabilă) a Holocaustului. Scuze, mă gândeam de fapt la țigani. Reformulez: ne deranjează mai mult imaginea pe care țiganii de fac în lume decât soarta lor (de a cărei condiție istorică pe meleagurile noastre nu suntem străini, din păcate). Se pare că până la urmă și nouă ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Asta doare.

Reclame

Hybels, leadershipul și ce a mai rămas din toate astea

Dacă toate cele câte (ni) se întâmplă prin lume nu doar ni se întâmplă, ci au un rost, cum ar fi acela de a ne învăța câte ceva despre viață, atunci nu trebuie să ne scape recentul scandal ce-l are în prim plan pe Bill Hybels, un proeminent lider al evanghelismului american, cunoscut la noi în special datorită GLS-ului pe care l-a nășit și dezvoltat într-o mulțime de țări. Este din categoria #metoo, numai că în biserică. La început totul părea ca un mic bulgăre, sortit pierii, astăzi vorbim despre o avalanșă. Nu pare să mai fie loc de recuperat ceva, deocamdată, însă de învățat avem destule.

Eu, unul, rețin din asta trei avertismente, nu neapărat noi, însă parcă mai importante ca niciodată.

Unu: nu există lider pe lumea asta care să nu dea socoteală cuiva. Prin acest „cuiva” nu îl refer pe Dumnezeu, ci mă refer la o autoritate pământească concretă și efectivă în supraveghere (nu de formă, nu simbolică, nu una alcătuită dintr-un bord de supuși etc). A lipsit în cazul lui Hybels, cum a lipsit și într-un alt caz de notorietate, ceva mai vechi, cel al lui Ted Haggard. Asta e moarte curată, atât pentru lider, cât și pentru cei pe care îi conduce. A fi lider începe cu a umbla pe urmele cuiva. Altfel, vorbim de călăuze oarbe, iar pe acestea nimeni n-ar trebui să le urmeze.

Doi: conducerea nu se bazează în principal pe stăpânirea unor tehnici, discipline și principii – de nelepădat și acestea, nu zic -, ci pe curăția vieții și a inimii. Iarăși, un domeniu puțin discutat în summit-urile GLS. Le sunt recunoscător pentru nu puține lecții pe care le-am învățat de la ei; din păcate, între ele au cam lipsit cele care vorbesc despre integritate. Bill însuși a accentuat adesea importanța disciplinelor, a rugăciunii și a studiului, ceea ce, desigur, nu are cum să nu fie bine, dar pe tema curăției vieții … mult prea puțin. De fapt, eu nu îmi aduc aminte de vreo lecție în acest sens. Acum înțelegem de ce, dar e târziu, cel puțin pentru Bill Hybels.

Trei: Banii și sexul, nu le subestimați puterea. Au trântit la pământ giganți ai propovăduirii. Te vor trânti și pe tine, dacă nu îți păzești viața. Nu-i de joacă! Cred că nu se mai poate imagina un atelier sau o conferință sau orice alt demers menit uceniciei în conducere fără a atinge cu claritate, direct și fără ipocrizie aceste două teme cruciale în viața oricărui lider. Ideea că unii lideri sunt prea tari, prea sfinți și prea grandioși pentru a fi măcar ispitiți în aceste privințe este o minciună cu care nici măcar n-avem de ce să ne pierdem vremea, în analize și exemplificări. Până și Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile. Numai că El a ieșit biruitor, în timp ce noi suntem încă pe câmpul de bătălie, iar săgețile întunericului nu ne iartă.

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat:

Așa, într-o doară … (31)

E nostimă uneori, alteori ridicolă și supărătoare, prin exces, această colocvialitate a evanghelicului în referirea autorilor biblici, vizibilă atât în predicare și în discuții, cât și în materiale scrise. Vorbim despre apostoli de parcă ar fi fost tovarășii noștri de grădiniță: „în Romani, Pavel ne spune că …”, „Petru scrie în Unu Petru doi cu unșpe că …”, „chiar și Ioan amintește că …”. Citind unele postări ai impresia că urmărești un refereat al unei discuții din curtea școlii, despre ce mai au de zis, pe lângă cei amintiți mai sus, Matei, Moise, Samuel și David. În ce-l privește pe Luca, se pare că el ne sună mai mult a nume de familie, așa că, pe nesimțite, își primește și o formulă de adresare mai protocolară, fie cu „apostolulul”, fie cu „doctorul”. E un har, oricum, că nu avem nici un George care să ne fi lăsat o epistolă, pentru că nu știu cum am fi scos cămașa când ni s-ar fi argumentat o cutare doctrină pe baza unui verset din Gică …

Acum, nu e loc de confuzii: știm că nu e vorba nici de Petru, instalatorul, nici de Ioan, vecinul de la paișpe`. Dar într-o lume în care nu mai prididim să așternem în fața prețioaselor noastre nume, scrise complet, impresionante pieigidi-uri și indicative socio-profesionale poate că n-ar fi rău să ne amintim măcar din vreme în vreme că nu ne-am legat șireturile cu nici unul din acești oameni care au ne-au lăsat cuvinte vrednice de Sfintele Scripturi. Nu am bătut cu ei mingea pe același maidan. O vom face, poate, odată, dar nu acum. Răbdare.

Hermeneutica balonului rotund (9) – Franța – Danemarca 0

Unul dintre motivele pentru care încă îmi place să urmăresc competițiile de fotbal la nivel de echipe naționale, printre altele, este și acela că ele scot adesea la lumină surprinzătoare confirmări socio-existențiale despre lumea asta nebună în care trăim.

Bunăoară, să luăm, de pildă, aceste nume: Iran și Maroc. Două echipe care au căzut la datorie; niște învinși. În special Marocul, care nu mai avea nici o motivație anume pentru a pune osul în ultimul meci, cel împotriva Spaniei, a dat dovadă de o abnegație admirabilă. Ambele echipe au dovedit sportivitate, jucând fotbal până în ultima clipă. Au fost eliminate, dar ne-au câștigat admirația.

Astăzi, Franța și Danemarca. Două reprezentante ale Europei post-creștine ne-au arătat ce le poate pielea. Zero. La zero. Never ending zero. Adică, mai pe șleau: lipsă de onoare și de bun simț, nesportivitate, non-combat. Un ”Na-ți-o ție, dă-mi-o mie” fără cap și coadă, fluierat copios, pe bună drepate, de un public plictisit. Iar Danemarca nu e la prima abatere (acel 2-2 cu Suedia de la Euro 2004, o rușine scandinavă, nedemnă de niște urmași ai vikingilor). Până și Arabia Saudită – Egipt, un alt meci „de umplutură”, a dat de pământ cu rușinea unor francezi ce au dovedit o crasă lipsă de rafinament într-ale farmecului jocului și a unor danezi care nu mai au în clin și mânecă cu etica protestantă.

Atât Franța, cât și Danemarca, s-au calificat. În ce privește respectul datorat acestor echipe, care sunt niște învingătoare, din partea mea nu se pune problema. Poate altădată, dar nu foarte curând.

Iar dacă zic că unii sunt musulmani, iar alții (post)creștini am dat cu parul au ba?

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
2. creștinii evanghelici de rit texan
3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.