În contextul în care toate sunt făcute să circule între noi, cu viteze tot mai mari și în special prin mijloace vizuale, hermeneutica, privită ca spațiu al înțelegerii unui conținut anume, devine desuetă, inutilă, dăunătoare chiar. Nu ai timp, totul curge prea repede: blochezi rândul, nu vezi? Dacă pentru postmodern totul era interpretare, începând cu realitatea însăși, pentru omul zilei de astăzi totul este flux de date. Informația care curge, aceasta e realitatea. Hermeneutica e statică, în orice caz mult prea lentă, de aceea trebuie să moară. Nu cei ce interpretează lumea dețin acum puterea, ci ce ce distribuie cât mai mult, acolo unde trebuie.
De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste, în care personajul principal este ascultătorul, iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă din câte s-au gândit vreodată.
Probabil că nu sunt în toate mințile, veți zice, deja după primele secunde din derularea acestui videoclip. Cine mai dispune în ziua de azi de patru minute pentru a le cheltui pe acest bricolaj de mitologie yankee, cu motocicliști singuratici lăsând praf în urma lor pe șoselele Pennsylvaniei și blondine vaporoase suspinând în tocul ferestrei, cu plete înecate în fixativ și riff-uri simulate într-o tavernă prăfuită (ambianța ideală pentru a sugera eliberarea de ordinea tradițională a lumii), mă rog, cu toate cele ale unei întoarceri nostalgice spre un acasă paradisiac? Cine, hm? Fost-am înțărcați, cam de multișor. Nu ne mai duce nimeni pe noi cu din astea, să fie clar. Nici măcar cultura hard a zilelor noastre nu mai e în stare să țină piept dezordinii aduse în spațiul socio-cultural de acest tsunami virtual, căruia nu-i scapă distribuirii nici cel mai mărunt bob de impuls sau de feed-back (căci a vorbi de trăire, e deja prea mult să pomenim).
Totuși, nu vă grăbiți. E multă mitologie în discurs, una puțintel naivă, da. Profunzimea simbolurilor folosite nu o depășește pe cea a versurilor cântecelor lui Adi Minune. Totuși, repet, mai zăboviți un pic. E ceva ce (încă) mai găsim aici, ceva ce se pierde tot mai mult în imaginarul clipei: incorectitudinea construcției sale narative, vecină cu nesimțirea.
Se cântă bărbătește, despre un bărbat (mă rog, vocea lui Tom Keifer poate ridica unele sprâncene, dar e de-al nostru, garantez!). E o poveste simplă despre călătoria unui tânăr bărbat caucazian (candidatul ideal de erou al acelei Americi la care au visat votanții lui Trump), harnic (ies scântei acolo unde pune el mâna) și liber, printr-o lume ce nu are nevoie de intervenții exterioare pentru a fi just fine. O strângere bărbătească de mână între doi urmași vrednici de-ai lui Adam și … la drum, frate! Yeah: a man’s got to make his way!
Morile de vânt își văd de treaba lor, nu e nevoie de reglementări pentru a le face funcționarea corectă. Alimentarea de la pompa de benzină se face americănește, tot cum știm din filme; nu se eliberează bon fiscal, iar banii sunt încasați de o blondină misterioasă, martoră și ea a minunii trecerii unui astfel de bărbat de bărbat prin viață (privește în urma lui: unde mai găsește ea așa ceva?). Cei doi băieți îl sorb și ei din priviri, admirativ: când vor fi mari, se înțelege, vor fi și ca el. Motocicleta se strică – omul trebuie să ne arate că e capabil să facă față provocărilor vieții, nu? – dar în America aia pe care o știm noi (tot din filme, aste e …) întotdeauna se găsește un binevoitor să te ajute când faci autostopul ( se întâmplă să fie o camionetă din aceea, cum au oamenii muncitori și pragmatici …). Yeah: It’s the road I was meant to stay …
Dar ajunge în sfârșit acasă, la o clădire din aceea în stil classic, visul de odinioară al fiecărui american cu scaun la cap, pentru care merita să muncești din greu (nu uitați de scântei!) sau să te îndatorezi pe viață. E praf peste tot, casa e o ruină: totuși ea îl aștepta acolo, credincioasă, liniștită, înțelegătoare. Convenția socială trebuia împlinită ca la carte: el trebuie să-și găsească drumul departe de casă, ca-n monomitul lui Campbell, iar ea să strălucească domestic.
Needless to say: iubirea descrisă aici e tradițională, hetero, în care bărbatul e subiect, călător prin lume (a man’s got to make his way, ni se repetă de mai multe ori), iar fata este obiect (așteaptă cuminte acasă, strălucitoare și cu brațele – metaforic vorbind – deschise). Cu happy end, neapărat.
Totuși, nu uită să precizeze bărbatul nostru, chiar dacă a găsit-o pe ea, așa cum trebuie, regulamentar: I’m on my way. Yeh, yeh, yeh! Calea bărbatului rămâne singura opțiune, restul e așteptare.
Cred că nepoții și nepoatele noastre când vor vedea aceste lucruri – presupunând că vor avea posibilitatea să acceseze în viitor astfel de avataruri ale înapoierii ideologice care a pus America pe picioare – vor întreba cu o sinceră uimire în glas, așa cum întrebam și noi pe vremuri cum se face că pământul e rotund: ”Papi, acolo zice de un bărbat care trebuie să-și vadă de drum. Dar … ce înseamnă aia bărbat?”.
I’m on my way … hă, hă, hă.
„Coming Home”
I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a man’s got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home
I took a ride in a world
I’ll be spinnin’ for the rest of my life
I feel your heart beatin’ baby
ooo sometimes it cuts like a knife
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home
I’m coming home
Where your love tonight can shine on me
I’m coming home
Where your lovin’ arms can set me free
I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a mans got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home
I’m coming home
Oh yea
I’m on my way
I’m coming home I’m coming home
Here we go ooo yea, ooo yea
I’m on my way
Come on baby, Come on
Let your love, shine on me
I’m on my way, Sing along
Shine on, Shine on, Shine on me
I’m on my way, Ahh yea
Shine on me
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way
Cea mai influentă ideologie a acestui veac este tehnologia. Aparent neutră, docilă și indiferentă la ifosele celui ce o folosește, terorist sau copilaș inocent, ea modelează în conștiința unei întregi umanități, fără discriminare, iluzia puterii și a controlului. Căci pe cât de adevărat este că suntem tot mai stăpâni peste natură, pe atât este de vizibil faptul că tehnologia a pus stăpânire pe noi. Fără violență, cu subtilitate și finețe, așa că nici nu ni se pare atât de grozavă robia asta.
De aceea o și numim în continuare, fără nici o problemă de conștiință sau de altă natură, libertate.
Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.
Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.
Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …
Găsesc intrigant, dacă nu chiar bizar, faptul că deși este atât de lesne și de potrivit a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, cu ușurătate, amatoricește, dând cu presupusul și fără vreun alt temei decât acela că „nu se poate ca El să nu fie așa cum simt eu”, pe atât de dificil – dacă nu imposibil – este a mai auzi pe cineva care să amintească măcar în treacăt despre imperativul iubirii de Dumnezeu, despre iubirea omului pentru Cel ce l-a creat și, de ce nu, despre importanța ei în economia istoriei mântuirii.
Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Acum nu se mai pune problema dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.
Dacă, așa cum observa Eliade, în experiența omului modern sacrul era camuflat în vechi comportamente – moștenite de la strămoși care încă mai credeau într-o verticalitate a temeliilor lumii – adaptate noilor contexte în care el trăiește (vizibile pe la saloane auto, gale festive și alte evenimente de acest fel sau prin cultura super-eroilor), acum asistăm la o și mai profundă dizolvare a sa în uitare. Cât timp modernitatea a păstrat în spațiul culturii și gândirii predilecția pentru spații și locuri (prin cubisme, pointilisme și perspectivisme etc), respectiv, postmodernitatea pentru vremuri și ordinea lor (gândiți-vă numai la câtă narațiune s-a scris pentru a se jongla fie cu călătoria în timp, fie cu smotoceii cauzalităților), sacrul încă era real. Măcar ca potențial, ca experiență, dacă nu ca extensie a realității.
Dar hyper-modernitatea zilei de astăzi, năpădită de pereți pixelați și cronologii virtuale, nu știe nici de loc, nici de timp. Totul este oriunde și aici, totuși nicăieri, oricând și acum, totuși nicicând. Nu mai e loc de sacru într-un astfel de peisaj. Percepțiile noastre despre locuri și momente sunt alterate de această invazie în experiența de zi cu zi a unei lumi imposibil de intuit și reprezentat pe un sistem de coordonate.
Camuflajul sacrului a fost dat la o parte, însă în absența acestuia el n-a devenit mai vizibil, dimpotrivă. Paradoxul este tot mai dificil de asimilat: toate ne sunt la un click distanță, tot mai îndepărtate. Tot ce există este acolo, neapărat, inclusiv transcendența. Căci dincolo de pixeli și de (mega)octeți e rețeaua, cu inepuizabilele-i jocuri de asociere și amprentare a realului. Pe Internet sacrul însuși, ca posibilitate, ca deschidere spre lumea de dincolo de orizonturi – nu doar Dumnezeu, cum pretindea Baudrillard – e hyperreal: plin de informație, abundent în stimuli, neobosit creator de contexte și pretexte, dar lipsit de semnificație. Opulent, în toată goliciunea lui.
Astfel, putem spune doar că sacrul există. Restul e tăcere …
… și multă, foarte multă (re)distribuire. Câte puțin, din tot ce n-avem, ca să ajungă la tătă lumea.
