Ex machina lupus

Nu vă mai frecați mânile cu satisfacție, profețiile voastre nu se împlinesc: tehnologia nu ne va apropia de roboți, nici de mașinile de calcul, ci de animale. Nu vom fi mai preciși, mai ordonați și mai raționali în ce facem; dimpotrivă, vom simți în continuare enorm și monstruos, pe tot mai multe căi, vom refula prin distribuire și mai multe nădufuri amplificate generos datorită unor algoritmi super-performanți, ne vom hrăni din fluxuri de date tot mai abundente, vom ucide și vom fura ca-n codru, încă înșelați de mirajul absenței urmelor prin virtual (câtă naivitate!). Nu vom fi mai reci și insensibili, nu vom funcționa ca niște rotițe într-un angrenaj. Mai degrabă, vom continua să aplicăm într-ale noastre interacțiuni legile junglei, vom pândi pe ascuns pentru a ne ataca oponenții în momentele lor cele mai vulnerabile, ne vom aduna în haite și vom da iama în acele locuri în care intuim rost de sânge, de durere, fie ea și codată în HD. E tot o dezumanizare, dar nu prin automatizarea trăirii, ci prin apropierea ei de buna simțire a necuvântătoarelor. Ziceți că pentru om omul este un animal de pradă? Ați nimerit-o aici.

Această paradoxală simbioză între precizia digitală și entropia ridicată a simțirilor cu care fiecare îi e dator biologiei – sau, după cum ar zice teologii, cărnii celei păcătoase – va fi adevărata taină a veacului ce va să vină. Ca orice taină, ea va fi propovăduită de niște apostoli. Omul căruia i se scurg balele după o imagine pe care o privește cu ochii cât cepele pe un ecran în HD, pe un device potențat de un procesor cu o mulțime de nuclee și o memorie de lucru care să permită derularea proceselor într-un sistem pe cel puțin 64-bit. Comentatorul care, iritat la culme de o lume care gândește altfel decât el, își scrie cu litere mari ocările și sudălmile împotriva unora pe care nu i-a văz`t niciodată în carne și oase (deh, rețeaua le duce pe toate, protocoalele n-au nici mamă, nici tată). Postacul, propagandistul, activistul și mulți ca aceștia.

Căci sufletul rețelei suportă multe. Imparțial, wifi-ul nu se supără pe cel ce împrăștie minciuni în spațiul virtual, dimpotrivă, pare să îi fie de folos pentru a umfla baloane cât mai apetisante de nemernicie într-un eter ce pare să nu aibă orizont. Date și stimuli, procese și reacții emoționale, afișaje și percepții, emoticoane și nevroze: un fascinant aluat al recoacerii lumii în cuptorul unei noi bucătării ideologice. Una care, aparent, duce la o involuție: patimi grele, distribuite prin rețele reci, devin banale apucături de-ale junglei. Urcăm din nou încopaci, cu tabletele în mână și levităm printre liane. Vezi bine: am biruit până și gravitația. Peretele este, la o privire mai atentă, un imens desiș. Nu facem altceva decât să scrijelim tot felul de semne pe copaci în neștire. Iar acestea încep să însemne tot mai puțin, până devina una cu copacii, de chiar nu mai știi cine ești și unde ai ajuns. Atunci, abia atunci, constați că știi să răcnești.

Ex machina a făcut dinți incisivi, răi de tot, iar acum începe a sfârteca …

Anunțuri

liberare

„Dar oare există predestinare?” întrebă ea, sorbind încă o gură din ceașca de cafea, în același timp privindu-l în ochi, directă, aproape agresivă. În fundal, se aude discret On the nature of daylight.

„Nu se poate altfel, toate au fost hotărâte mai dinainte, draga mea” răspunse el. ”Unii au fost aleși pentru măreție, alții pentru pierzare. Nu depinde de noi, ci de cel ce ne-a creat.” Tonul său pare puțin prea calm și detașat, față de miza discuției. E adevărat, el n-a început să soarbă din cafea. Poate că mai are nevoie de un pic de timp pentru a se trezi pe deplin. I se văd cearcănele de la ochi.

„Atunci noi, reluă ea, pentru ce am fost aleși? De ce ni se întâmplă toate astea? Cum să le înțeleg: suntem pe calea cea bună sau nu?”

”Ai încredere, iubito, sunt convins că totul va fi bine. Trebuie să fie, am fost aleși pentru un final fericit.” Acum e rândul lui să o privească în ochi, fără a clipi. Încrederea pe care o degajă privirea sa, tonul vocii, poate, de ce nu, și ambianța, sunt de bun augur. Muzica parcă se domolește nițel.

„Atunci, noi mai avem vreo responsabilitate, dacă oricum toate cele ce se vor întâmpla s-au decis deja? Căci asta înseamnă că orice aș face și orice aș alege … nu am cum să greșesc.” După încă o sorbitură: „Ar trebui să mă simt liberă, dar nu e așa.” Din ceașcă, așezată din nou în farfurioară, ies încă aburi.

„Vezi, îi răspunse el, cu toate acestea ești liberă. Nu te-a obligat nimeni să bei această cafeluță cu mine, tu ai ales-o. Totuși, chiar și acest fapt a fost mai dinainte hotărât să se întâmple.” Lumina crește în intensitate și îi acoperă, ca și cum i-ar proteja de ceva anume. Perdeaua de la geam se mișcă ușor, în bătaia vântului.

”Nu e loc pentru greșeală” reluă el. ”Vom face tot ce am fost destinați să facem, crede-mă, iubito.”

„Și crezi că pot să fac ce vreau? Din acest moment?” îi răspunde ea, pe tonul mirat al copilului invitat să se înfrupte din căsuța construită din dulciuri.

„În orice moment” subliniază el.

Ea ține ceașca pentru o clipă în aer, sub ochii ei, ca și cum ar vrea să îi simtă mireasma înainte de o nouă înghițitură. Apoi, o așează din nou pe masă, într-un gest aproape brusc, totuși delicat, fără a se vărsa nimic. Își ridică privirile în ochii lui:

„Mâine dimineață vreau să bem un ceai la micul dejun, da? Gata cu cafeaua!”

Muzica crește în intensitate, pe măsură ce camera de filmat se îndepărtează de cei doi, oferind un prim-plan al întregii camere. Un fade-out lent, apoi …

În sala pe jumătate plină este, desigur, întuneric. Unii mănâncă pop-corn, alții nachos, alții privesc doar filmul, tolăniți în fotolii. Undeva mai în spate, un el și o ea stau ținându-se de mână. Ea are la îndemână popcorn, din care se servesc amândoi cu regularitate, el ține o Cola mare, cu un singur pai, pe care îl împart cu dragoste. Mai e încă mult până la sfârșit …

Mai târziu, la ieșire, pe coridorul îngust și lung, în timp ce din sală încă se mai aude muzica de la final, cei doi pășesc braț la braț, el tăcut, ea visătoare. La un moment dat, fata își lasă capul pe umărul lui:

– Oare există predestinare?

SFÂRȘIT

 

Eliberare

Singurul mijloc prin care un om poate să se implice cu toată ființa lui într-un ritual – oricare ar fi acesta – și să rămână în continuare liber este iubirea pe care le-o poartă celor ce nu vor sau nu pot să i se alăture în închinare.

Of, banii mei!

Nu sunt bugetar, lucrez în sectorul privat. Salariul pe care îl obțin nu mi-l plătește statul, iar proiectele în care sunt implicat nu sunt finanțate de către stat, din așa-numitul ban public. Ups! Am zis „ban public”? Nu e, nu are cum să fie, scoateți-vă asta din cap. Nu e ban public, e banul meu.

Ca orice bun cetățean, îmi plătesc dările aferente la bugetul local și la cel general. Asta înseamnă că funcționarul public, de orice fel, e plătit din banii mei. Polițistul care stă într-o mașină pe marginea drumului, gata să-mi sancționeze orice abatere pe care o fac la volan, e plătit din banii mei. Doctorii și asistentele de la policlinică sunt și ei plătiți din banii mei. Guvernanții sunt plătiți din banii mei. Parlamentarii, de asemenea. Pe banii mei Iohannis se perindă prin felurite colțuri ale lumii.

Tot din banii mei este ridicată și Catedrala. Alături de ea, o mulțime de alte locașuri de cult sunt și ele puse pe picioare cu bani din buzunarul meu.  Posturile publice de televiziune, toate, împreună cu cele de radio sunt finanțate din banii mei. Pe banii mei se fac transmisiunile de la Campionatele Mondiale și Europene de fotbal.

Dacă nu cumva am rămas în urmă cu evenimentele, vă mai spun și că

Like me tender, like me tu …

A te plânge de peretele de Facebook al cuiva, de o postare, de vreo opinie exprimată sau îngăduită, de o distribuire sau de orice alt element de conținut, e ca și cum ai intra în casa acelei persoane și lua-o la bani mărunți din pricina tablourilor pe care și le-a atârnat pe perete (sic!) sau a culorii zugrăvelii. Pentru unii oameni – tot mai mulți – peretele virtual este un „acasă” în toată regula, cuibușorul lor de nebunii. Aceleași rânduieli, aceeași (dez)ordine, aceleași activități specifice. În curând, oamenii se vor naște simultan în maternități și pe pereți virtuali, cu Facebook-ul la purtător. Apoi, când vor crește își vor înregistra contul la Cartea Funciară, căci aceasta va fi și moștenirea pe care o vor lăsa urmașilor. Acesta e spațiul în care trăim. Obișnuiește-te, zidește case, plantează vii, treieră ogoare.

Nu-ți place? Nu-ți convine? Te deranjează păretele gazdei tale? După un politicos ”La revedere”, poți să pleci de acolo. Nu te obligă nimeni, dar chiar nimeni sub sfântul soare, să îi mai calci vreodată pragul. E dreptul și privilegiul tău. Dacă n-a fost o gazdă bună, asta va rămâne problema sa. Așadar, „block”. Sau „unfriend”, după caz. Sau, pur și simplu, treci mai departe de data asta. Poate vor veni și zile mai însorite.

Dar nu te așeza fără să fii invitat, nu te servi din ce nu-i al tău, nu scuipa pe jos. Și chiar dacă nu-ți place un bibelou sau covorul cu Răpirea din Serai de pe perete fă-i un compliment gazdei, folosind unul dintre emoticoanele aferente. Hai că poți! Și merită! Tu vei pleca de acolo, dar gazda ta sub acel acoperiș își va așeza așternutul …

Somn ușor!

Ș-un vis politicos îți doresc!

Despre câini și despre lei. Sau despre noi …

Una din marile lecții pe care omenirea ar fi trebuit să le învețe din trista curgere a secolului XX este că egalitatea impusă politic și ideologic aduce multă suferință peste oameni. Un astfel de proiect este utopic și nefolositor, dăunător chiar. Ne asumăm prerogative care nu ne aparțin. Singurul care știe ce face atunci când se pune problema distribuirii resurselor și binecuvântărilor – și suferințelor, să nu uităm – peste oameni e Însuși Dumnezeu. Care nu dă același număr de talanți fiecăruia. Știe El mai bine de ce.

Apar tot mai multe indicii că următoarea lecție pe care istoria ne-o va administra tot rodul unei utopii politico-ideologice va fi, anume cea a corectitudinii. Se încearcă tot mai vârtos impunerea ei, iar această obsesie, presimt deja, nu poate să nu aducă peste noi decât și mai multă suferință. Din nou ne asumăm prerogative care nu-s de nasul nostru. Căci nu știm să împărțim corectitudine,

un răspuns, o urmă

Din când în când, în ocazii cu totul surprinzătoare, ne reamintim că suntem datori fiecare măcar cu o teodicee pretenției noastre de a le avea pe toate rezolvate în căpșoare și în simțiri. Căci avem nevoie să știm că ceea ce vedem e într-o deplină armonie cu ceea ce nădăjduim. Avem nevoie să sperăm că lacrimile vor deveni odată duioase amintiri, că întunericul nu va stăpâni, în adevăr, peste lume pentru o veșnicie.

Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că fiecare teodicee e personală, unică, precum amprentele. De ce nu, o teodicee chiar este o amprentă, una a sufletului omenesc chinuit între cele rele care se văd și cele bune ce sunt căutate prin ochii credinței. Și așa trebuie să și rămână: nu sunt menite copierii, nu sunt transferabile de la o persoană la alta. Da, putem citi un discurs precum cel al Apostolului Pavel din Romani 9-11, o expresie a profundei sale dureri pentru neamul său, îndepărtat de Hristos și harul Său. Putem plânge în fața uneia, putem să ne bucurăm – orice teodicee facilitează o coincidentia oppositorum a trăirii, fiind și tragică și plină de încredere deopotrivă. Dar, repet, cu o teodicee, cât de mică, cât de neînsemnată și cât de puțin elaborată, suntem fiecare dintre noi datori trecerii prin această vale a umbrei deznădejdii. Căci dacă lumea-i rea și plină de mizerii și suferințe, în ciuda faptului că a fost creată de un Dumnezeu bun și iubitor, atunci viața noastră nu e altceva decât răspunsul nostru în fața acestei abisale nepotriviri între vedere și auzire. Ne individualizează. Ca o amprentă.

Căci vedem lumea și auzim cerul. Rareori ne facem timp pentru a pleca urechea către cele de jos; mult mai rar privim, prin credință, la cele de sus. De aceea, spre deosebire, poate, de o amprentă, o teodicee se zămislește într-o umblare de o viață. Durează mult până reușim să realizăm acel acord fin între lumea pe care o știm aici și cea înspre care ne îndreptăm. E de muncit, e de trăit, e de iubit. Și, din păcate, nu de puține ori, acest acord este înlocuit cu un simulacru, cu un fel de peticeală duhovnicească încropită din toate iluziile acumulate de pe bănci prăfuite de biserici sau de prin feluritele ascunzișuri acestei lumi (între care, desigur, nu le uităm pe cele virtuale).

În acest din urmă (trist) caz, teodiceea, asemenea amprentei, va deveni probă la dosar, folosită împotriva noastră la judecată. Căci ni se va dovedi că am fost acolo, că am atins lumea, ba mai mult, că L-am atins pe Cel ce a creat-o, dar în loc să iubim am ales indiferența. Ni se va dovedi că noi suntem criminalii. Nietzsche, din câte știu, a ales deja să pledeze „vinovat”. Să îi urăm succes, deși …

Nu-i de glumă cu teodiceea, ce credeți? Ne-ar prinde bine să începem a ne trăi răspunsurile degrabă, căci nu e chip să fugim de la locul faptei …