Vacanță în Halkidiki (2) – Nea Potidea

Trebuie spus, Nea Potidea (sau Potidaea, depinde de … nu știu ce, așa e cu numele astea grecești) nu este de găsit pe locuri de frunte în nici o prezentare a peninsulei Halkidiki. Faima ei turistică pălește față de cea a unor locații consacrate precum Kalithea, Neos Marmaras, Ouranopoli, Sarti, Vourvourou sau chiar a micuțului Possidi. Am ales, totuși, să stăm aici pentru cinci zile, atrași de ideea pachetului complet: este cel mai îngust loc al brațului Kassandra, chiar la intrare, având mai puțin de un kilometru de pe un țărm pe altul. Asta înseamnă plajă ziua, pe latura nordică, de unde ai vedere până hăt spre Sithonia, și apusuri de soare pe latura de sus, cu deschidere amplă la Marea Egee. Ce să-i faci, astea ne sunt slăbiciunile, apa caldă, nisipul fierbinte și soarele de la apus. Ne-am urmat visul, asta e.

 

Nea Potidea este o localitate cumva ruptă în două de șoseaua cu regim de autostradă care vine dinspre Tesalonic, prin Nea Moudania, și se pierde undeva în apropiere de centrul Kassandrei. Nu există treceri pietonale peste șosea! În privința asta înapoierea grecilor față de turci, foarte atenți la aspectele astea, este evidentă. Singura trecere pietonală de pe o parte pe alta este la capăt, pe lângă canal și pe sub șosea, dar asta înseamnă un ocol semnificativ, mai ales pentru care, asemeni nouă, sunt cazați în cealaltă extremitate a zonei de stațiune. Cel mai adesea, din rațiuni ce țin de timp, nu din lene, am mers din zona de stațiune în orașul propriu-zis, situat dincolo de autostradă, cu mașina.

Acești copii minunați și mașinile lor zburătoare 🙂

Altfel, am trecut și pe jos pe lângă canal; eu un drum ce merită bătut măcar odată, de dragul clătirii ochilor …

Canalul de la Nea Potidea, străjuit de multă vegetație

Stațiunea

E micuță, oarecum muncitorească (îmi aduce aminte de Mangalia), dar oferă cam tot ce e nevoie: plajă cât vezi cu ochii, spațiu de promenadă, câteva magazinuțe pentru cumpărături de bază (pâine, lapte, niște fructe etc) și chiar un părculeț de distracții pentru cei mici. Se găsesc o mulțime de spații de cazare de toate mărimile și pentru toate buzunarele (în special pentru zona medie/buget).

Restaurantele nu lipsesc, însă toate sunt profilate pe … pizza, paste și alte chestii ce nu au în clin și mânecă cu Grecia. Gyrosul este o excentricitate prin aceste locuri; se pare că turiștii vor să mănânce ca la mama acasă, asta e.

Pentru o aprovizionare mai de soi, trebuie căutat Lidl. Există unul la vreo 7 km, în interiorul peninsulei, lângă Nea Fokea, dar pentru mai multe opțiuni (Lidl, Matsoutis etc) se poate merge pe drumul spre Tesalonic, în Nea Moudania, cel mai mare oraș din zonă (sunt vreo 10 km, însă în mare parte pe autostradă).

Pentru a cumpăra și alte lucruri decât cele adresate stomacului (suveniruri, ceramică, artizanat etc) va trebui să căutați în altă parte. Cea mai bună recomandare rămâne Kalithea, la vreo 19 km distanță, plină de magazine de tot felul și pentru toate gusturile. Dacă nu stați în această localitate, un pic cam aglomerată, vă recomand să încercați și plaja de acolo: este una dintre cele mai bune din Halkidiki!

O mică insulă la capătul stațiunii

Majoritatea turiștilor veniți în Nea Potidea provin din spațiul ex-iugoslav, dar am întâlnit și români, chiar și … italieni. În general, se poate spune că este o stațiune curată și bine întreținută. Unele locații, atât din Grecia, cât și din Turcia, ne-au surprins neplăcut din acest punct de vedere.

Vedere din balcon, spre brațul Sithonia

Noi am găsit o cazare pe booking, undeva în zona de pe povârniș. Singurul ei dezavantaj era faptul că trebuia să urcăm la întoarcere de plajă (un drum de câteva minute).

Răsărit de soare!

În schimb, aici am avut parte de o liniște cum rar s-a mai văzut în Grecia (poate doar în Agios Georgios-sud, unde am avut căsuța noastră), iar vederea la mare a fost superbă. Cafeluța de dimineață mi-a savurat-o de fiecare dată pe balcon, în briza răcoroasă venită dinspre golf. Evident, acest peisaj m-a convins să fac de două ori efortul de a mă trezi și admira, respectiv consemna pe cardurile SD, răsăritul soarelui, de undeva de dincolo de dealurile Sithoniei.

Tot la răsărit; am fost harnic!

Plaja

Cum am zis, este o plajă spațioasă. Există zone amenajate, cu șezlonguri și tot tacâmul, dar și spații unde poți să te întinzi cu ce ți-ai adus de acasă. Unele pensiuni oferă șezlonguri și umbreluțe, la cheie (sunt prinse cu lanțuri în jurul suportului de umbrelă). Pentru că nu e foarte solicitată, plaja poate să arate uneori cam deprimantă și neîngrijită. Moda asta cu lanțuri și lacăte este de dată recentă; în anii trecuți nu am pomenit așa ceva, toate erau lăsate pe plajă la liber, iar a doua zi erau găsite acolo intacte. Se pare însă că vremurile s-au mai stricat nițel. Să fie de vină metehnele turiștilor veniți de pe meleaguri ca a le noastre? Sper că nu.

Spațiu berechet pe plaja de la Potidea

Apa este caldă și lină. Rareori se văd valuri. La intrare sunt pietricele, dar după ce apa ajunge la genunchi totul este minunat, nisipul fin intrându-și în drepturi. Dacă avansezi foarte mult, apar unele petice de alge, dar asta când oricum nu mai poți să le atingi cu picioarele. Noi le-am găsit vrednice de explorat, folosind căștile de scufundare din dotare.

Câteva pietre, de decor …

Deoarece intrarea în apă este lină, plaja din Nea Potidea pare a fi preferată de familiile cu copii mici. Asta nu este de speriat, pentru că spațiu este suficient, și pe plajă și în apă, pentru toată lumea.

Orașul

Am trecut de câteva ori de partea cealaltă, pentru a-l vizita. Nimic deosebit, în afară de faptul că aici se găsesc cam toate cele de trebuință, niște magazine mai bine aprovizionate, brutării și o piață. Biserica din centru, fie și numai privită din afară, este impresionantă.

Faleza de sud

Într-o zi mai fără soare ne-am plimbat pe faleză (în partea asta nu există plajă). Peisajul este foarte frumos, datorită țărmului înalt și stâncos. În fiecare seară am venit în micuța zonă portuară pentru a ne clăti ochii în lumina apusului de soare.

 

Concluzii

Nea Potidea merită o oprire de vreo trei-patru zile pentru plajă, băi bune în mare și promenade liniștite în lumina apusului de soare. Altfel, asemeni majorității stațiunilor întinse dinspre Nea Moudania și Paralia Dyonisiou spre Tesalonic, este nespectaculoasă, destinată parcă clasei muncitoare grecești și răsăritene. Cu avantajele și inconvenientele de rigoare …

Vedere de apus, la intrarea în canal, pe sub autostrada spre Tesalonic

P.S. Pentru că ați fost cuminți și ați citit până la capăt, un mic bonus …

Anunțuri

Jocul urii și al răzbunării

Se pare că liberalii nu mai cred în neutralitatea mediului de comunicare numit film: #metoo, insistența pe reprezentarea lgbt-ilor și  obsesia corectitudinilor ideologice ne arată că și ei au devenit conștienți de puterea acestui mijloc, că nu este de joacă. La fel stau lucrurile și cu televiziunea și, în general, cu tot ce înseamnă entertainment. Ea nu mai este văzută doar ca distracție: i se recunoaște acum capacitatea de a modela idei, norme și chiar politici publice. Astfel, asistăm la implementarea unui noi tip de discurs ideologic narativ, realizat de pe poziții demografice minoritare. Cu consecințele de rigoare. Hollywoodul a învățat și dureroasa asumare a pierderilor economice, pentru că e limpede – și o spun pur și simplu informativ, nu din alte motive – că romanțele gay nu sunt aducătoare de profit, în ciuda eforturilor mediatice imense pe care le fac cu toții, critici, distribuitori și dătători de premii, pentru a le înfige cât mai vârtos în ochii publicului plătitor de bilete.

Nu cumva, însă, să vă lăsați seduși de iluzia că mai avem de-a face cu un război ideologic. Nu, nu, nu, iubitori de melodrame cu mesaj, și iarăși nu: îi dor vârfurile coatelor pe toți producătorii ăștia de ofensele și traumele prin care trec minoritarii. Vă gândiți că poate crapă de plăcere ca mâțele lui Creangă la gândul că ne vor învăța să apreciem diversitatea într-un mod responsabil. Aș, de unde! Ni s-a spus pe șleau: vrem să-l enervăm pe Mike Pence. E o problemă personală, cum sunt mai toate celelalte care mișcă politica americană de azi. Ura de Obama, de Clinton, de Trump și de Pence: asta e politica zilei. Restul sunt jocuri de glezne, pentru naivii care încă mai cred în idei.

Așa că, fiți liniștiți, nu vorbim despre cinematografie ca artă, în zilele noastre, nici măcar ca instrument ideologic, ci despre cinema ca mijloc de instrumentare a urii și disprețului acelei elite, așa-zis artistice, față de tot ce este așezat pe altceva decât pe corectitudinea simțirii și în special față de creștini. Se privește cu jind peste Ocean, spre o Europă care și-a exorcizat de mult bunele simțiri cinematice, încă de pe vremea în care un Roger Ebert ieșit parcă din minți lăuda fără pic de rușine o mizerie scatologică (la propriu!) și canibalistică (tot la propriu) anglo-franceză ca The Cook, the Thief, His Wife, and Her Lover, film care la acea vreme era categorisit, pe bună dreptate,  de către MPAA-ul american cu „X”, asemeni filmelor pornografice.

Dar ce mai contează, atât timp cât ofensează? Iar ofensa, să fie clar, nu este să îți bați joc de creștini, de biserică și de slujitorii Domnului, așa cum s-a făcut în atâtea producții ale ultimilor ani, ci să folosești … pronume greșite față de oameni cărora nu le mai ajunge ce spune biologia despre identitatea lor de gen. În filme, ofensa este protejată de sfânta libertate de expresie. S-ar părea că se găsesc tot mai puțini care să își pună problema apărării libertății de expresie în mediile academice.

În consecință, ne enervăm unii pe alții. Liberalii au făcut Call Me By Your Name. 15-0. Evanghelicii ies la rampă cu God is Not Dead 3. Fifteen love. O primă servă imparabilă cu Love, Simon? Nu-i nimic, se răspunde cu un lung de linie: Paul: The Apostle of Christ. Și așa mai departe. E un meci de uzură și nu cred că se va ajunge curând la tie-break. O să dureze, credeți-mă. C` așa-i în tenis.

De pierdut, vom pierde cu toții, dar nu prea mult. Chiar dacă începând de astăzi se vor produce doar gunoaie, există deja o filmotecă generoasă din care avem de unde alege, adunată în peste un secol de cinema. De mult mi-am dorit să-I iau la pas pe Bresson, pe Ozu, pe Kurosawa, pe Dyer, pe Kieslowsky și pe alții ca aceștia. Găsim și în cinemaul american destule filme ce ar merita să fie văzute, chiar dacă va fi nevoie de un mai mare efort în căutarea și selecția lor. Poate că pierdem prea mult timp în necazul zilei.

N-au decât să lupte, să-și scoată ochii, dacă asta poftesc.

Jocul lor nu trebuie să fie și al nostru. Alegerea ne aparține.

De viață și de moarte

Între altele, frumusețea creștinismului stă în felul direct, onest și lipsit de floricele poetico-ideologice în care reușește să îl confrunte pe om cu problema morții. Da, moartea de care ne temem cu toții, fie că recunoaștem, fie că nu, moartea cu care fiecare dintre noi îi este dator privilegiului de a ne fi îmbarcat pe această corabie, fie și numai ca membri ai echipajului, că de turiști răsfățați în croaziere de lux, la all inclusive, nu e cazul.

Uităm de ea, între atâtea altele. De fapt, nu o uităm, doar îi ascundem duhoarea sub vise, dogme și proiecte în a căror sustenabilitate ne punem încrederea pentru „ce va fi după”. Plutește în aerul pe care îl respirăm, de asemenea, îndoiala celui ce nu-și poate imagina cum ar fi să i se întâmple asta tocmai lui. Ajunge zilei necazul ei: aici îi dăm dreptate Mântuitorului. Asupra celor veșnice vom reflecta altădată.

Oh, de-ar fi venit Hristos în lume ca să-i rezolve micile necazuri, să împartă moșteniri între frați, să-i vindece pe cei cu roșu în gât și să ne ofere în fiecare dimineață câte o pâinică proaspătă și un croissant pentru cafeluță! De ce nu, se înțelege că  într-un mod cât se poate de responsabil, ne-ar fi dat dezlegare la un păhărel din vinul cel bun și ar fi alungat iarna cea rea de pe meleagurile noastre încă din prime zile din ianuarie. N-am mai fi dus lipsă nici de pești, nici – aici plusez nebiblic – de fructe de mare. Un astfel de Hristos bun la toate n-ar fi fost ucis niciodată; l-am fi ținut între noi, i-am fi întins covorul roșu la toate întrunirile cele în care ne dăm cu lustru pe mărețele noastre opere, i-am fi umplut pereții de aprecieri. Ne-ar fi avertizat din timp asupra unor drame, precum cea a Barcelonei de aseară, poate ne-ar fi dat și niște ponturi bune pentru bursă. Nici una dintre campaniile electorale ale veacului n-ar fi fost o problemă pentru el.

Oh, de-ar fi venit să ne spună că suntem bine, s-o ținem tot așa! Dacă ne-ar fi încurajat să gândim pozitiv, să credem în puterile noastre că vom reuși! Dacă ar fi ținut-o fără contenire pe cât de valoroși suntem! Dacă ar fi fost un pic mai tolerant și corect politic!

Dar a venit să moară. Nu onorabil, în vreo bătălie, nici măcar ca un samurai, ci pe o cruce mizerabilă. A venit să sufere batjocurile celor de un neam cu el, spinii, biciurile romane, oroarea și rușinea crucii, răutatea noastră. Iar problemele omenirii au rămas în continuare nerezolvate: spuneți oricui vă v-a întreba că încă mai avem orbi în lume, și șchiopi, și leproși, și surzi. Iar oamenii continuă să moară pe capete, în timp ce evanghelia e mai mult vestită în zilele noastre bogaților, pentru a se îmbogăți mai vârtos. Cui folosește?

Ne-a spus că, deși știm să dăm lucruri bune copiilor noștri, suntem răi: la urma urmelor doar Tatăl e bun. Ne-a spus că singuri nu vom reuși nimic, în ciuda înșelătoarelor aparențe modelate pe o definiție îndoielnică a succesului. Ne-a spus că vom avea necazuri și că lumea ne va urî.

Apoi s-a luat la trântă cu moartea, biruind-o.

Așa, doar ca să nu ne mai fie frică.

Pentru că fricoșii au ocupat locurile cele mai de frunte la marele spectacol al osândirii.

Speranța noastră se întemeiază pe viață.

Unde ți-e boldul, hm?

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Monotone, consecvente, zgomotoase. Fără părtinire, fără să deosebească țărmurile între ele după criterii obiective sau subiective, își văd conștiincioase de treaba lor. Nu le interesează cum sunt oamenii locului, dacă se vor odini pe o plajă sau dacă se vor sparge de stânci, dacă se vor bucura turiștii de ele sau se vor pierde în spume de nimeni știute.

Nu au o cultură a lor, nici obiceiuri specifice. Trăiesc ritmurile marilor curenți, își acceptă cu demnitate condiția anonimatului într-un ocean consemnat cu meticulozitate și precizie pe cele mai importante hărți ale lumii. Privite de sus, de suficient de departe, toate sunt la fel, indiferent de direcție. Cântă pe aceleași note, nu cunosc alte armonii, sunt predictibile precum moartea și taxele.

Pot să-i răcorească pe cei arși de soare, ori să-i încătușeze pe aventurieri în temnița abisului de ape. Nu știu să râdă, așadar, dar te pot face să plângi. Laudele poeților și armoniile cromatice ale marilor fresce nu le modifica temperatura. Camerele foto nu le pot prinde ritmul, iar cele video ratează măreția fiecărei clipe, cu o frecvență de 30 sau chiar 60 de cadre pe secundă.

Nu sunt nimic, dar au totul în dansul lor cel fără de contenire …

Hm, îmi pare că toată marea asta nu e altceva decât o biserica a celor mântuiți printr-un cataclism de nepovestit și de neexplicat din robia unui tsunami care ar putea veni în fiece clipa peste întreaga suflare, dar care a fost învins – pe teren propriu – de un iscusit marinar. Un bătrân și priceput lup de mare care în loc sa umble pe ape – că doar ar fi fost în stare, nu? – a ales sa fie lepădat, ca o piază din acelea de care se tem toți oamenii mărilor, pe țărmul neputințelor noastre de un val căruia oricare dintre noi, în a noastră iscusință, i-am fi rezistat fără nici o problemă …

Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)

Pe nesimțite, trecem puntea dintr-o lume în cealaltă. Încet, dar sigur. Părăsim o lume în care binele și răul sunt în plin război, iar oamenii aleg de partea cui se vor poziționa pe câmpul de bătălie, spre a intra într-una nu mai puțin dinamică, la fel de neliniștită, în care oamenii sunt în plin război, iar binele și răul sunt arme. Ați observat, de pildă, că de la un episod la altul, în franciza Star Wars, contează din ce în ce mai puțin partea bună și partea negativă a Forței. Miza conflictului este tot mai personală, politică în același timp, una ca a lui Dragnea, de pildă: cine va conduce galaxia. Să vedem al cui proiect se va ridica deasupra tuturor celorlalte, care ambiție va izbândi. Ne vom îngrijora despre căile acelea ale Forței mai târziu după ce toți dușmanii vor fi făcuți una cu pământul.

Veți fi observat, de asemenea, că nici în The Shape of Water personajele nu își ridică ochii pentru a privi spre un zenit moral ori, dimpotrivă, pentru a evita, de departe, apropierea de o împărăție a răului. Binele și răul sunt prezente în film, dar ca etichete atașate unor personaje. Acestea sunt, fără excepție, liniare, monocromatice, nesupuse dezvoltării. Nu se învață nimic în acest film, fiecare și-a făcut temele din timp, cu conștiinciozitate.

În schimb, Churchill pare să învețe ceva în The Darkest Hour. Călătoria cu metroul, printre oameni obișnuiți, are în ea – la o scară redusă – ceva din mireasma călătoriilor inițiatice ale poveștilor medievale. Deși scena este neverosimilă și ușor propagandistică, ea are meritul de a sugera o paradigmă încă clasică, cea a eroului care, în ciuda vârstei, încă este dispus să iasă în lume și să se lase învățat de ea. Iar binele suprem este Regatul. Filmul merge pe aceeași linie mitologică consacrată de cele două producții istorice despre Queen Elizabeth (în 1998 și 2007), având-o pe Kate Blanchet în rolul principal: eroul își depășește condiția și devine manifestarea mitului, hierofanie, ideal.

Încet, așa cum am spus, astfel de filme vor fi însă tot mai puțin vizibile în cinematografe.

Cele trei panouri nu are în clin și mânecă cu binele și răul, ci cu suferința, care nu e nici bună, nici rea, ci doar evitabilă. Scapă cine poate. Moonlight, La La Land, Brooklyn, The Revenant? Cam tot un astfel de aluat frământă: frustrări, vise, ajustări, supraviețuire. Observați, vă rog, că în toate aceste filme personajele nu au parte de orizonturi, ci percep vizual un cerc extrem de îngust al existenței. În The Revenant, superbele panorame ne sunt arătate nouă, spectatorilor, în timp ce personajele abia pot să distingă lumea aflată la câțiva metri în preajma lor.  Lion, în schimb, ne surprinde cu mărturisirea unei mame adoptive care ia decizia de a avea copiii ei naturali, în schimbul alternativei de a se îngriji de orfani, motivată de o idee. Femeia asta vede, fără glumă, întreaga umanitate și așa ia o decizie atât de radicală și, poate, de neînțeles pentru spectatori. Hacksaw Ridge este un film posibil doar datorită timpului și locului pe care ni le propune prin poveste, într-o lume în care oamenii încă cred că pot fi de partea a ceva de dincolo de orizonturi.

Ș-am încălecat pe-o șa: Heil Caesar!. Filmul este

Arta ofensei – o pledoarie pentru armonie și pace în ton cu veacurile

Una dintre cele mai mari ofense ce i se poate aduce unui om astăzi nu este să îi spui cine/ce este, nici să folosești un pronume greșit când i te adresezi, nici chiar să îi spui că încalcă prin modul său de viață nu`ș ce ordine divină. Ești scuzat, chiar și dacă îi uiți numele. Există însă ceva mai eficient, un păcat capital al relațiilor noastre afișate pe toți pereții lumii, un afront ce pare să nu cunoască granițe politico-ideologice, la fel de sigur în efectele-i pe cât este depravarea naturii umane: să-i spui omului că nu are dreptate, că opinia sa pe un anume subiect este greșită și că ar fi cazul să și-o revizuiască pe ici pe colo, prin părțile esențiale, pentru a recunoaște că tu ai dreptate și nu el. Aș, l-ai atins! L-ai nimerit acolo unde îl doare mai tare. Mai poți dormi noaptea?

E dezinformat. Nu poate pricepe sau – și cu asta garantat învârți și mai bine cuțitul în rană – nu vrea să priceapă. Și-a ales greșit tabăra. Faptele sunt evidente, argumentele de bun simț. Ah, și dacă vrei să asezonezi cu nițică sare acea rană deja deschisă, grabnic vărsătoriule de sânge, arată-i că e ipocrit, că opinia sa despre faptul că va fi soare astăzi este în flagrantă contradicție cu umbrela pe care o avea sub braț ieri.

Nu a înțeles ce ai vrut să spui. A citit printre rânduri, ți-a pus cuvinte în gură, nesimțitul. Așa ceva nu se permite. Tu ai comunicat limpede, concis, la subiect; el, în schimb, începe să facă asocieri aiuritoare și e confuz în exprimare. „Nu ai înțeles ce a am spus” e ca o înjurătură pe care poți să i-o aplici din scurt, lătrător, fără pic de milă, din moment ce încă expresia nu este taxată ca „limbaj licențios”. Cine se crede?

E un adevărat deliciu în comunicare să îi arăți interlocutorului tău că a generalizat într-un mod nepermis pe o anumită temă, folosindu-te de un exemplu anecdotic sau mai bine chiar de un meme bine meșteșugit. Touché! De regulă, astfel de argumente îl lasă fără răspuns. Dacă totuși reușește să contracareze la rându-i cu un instrument similar, poți să îl contrazici arătând că acesta este o excepție de la regula generală sau că interpretează într-un mod tendențios faptele, care, altfel, nu demonstrează nimic deosebit. Îl trimiți să mai învețe câte ceva, să se documenteze; o faci la început cu o condescendență împăciuitoare, ca să arăți ce bun creștin ești. Dacă nu vrea, dă-i unfriend, pentru că inadmisibil ca tu să ai astfel de prieteni, care gândesc atât de greșit despre lume și viață. Lasă-l ofensat și cu buzele umflate de ciudă. L-ai scos din lumea ta, el nu mai există decât într-o variantă de univers îndepărtată, una ipotetică precum multiversurile lui Hawking. Așa-i trebe.

Nu se dă greș nici cu ridiculizarea ideilor aproapelui, așezată trainic pe o condescendență regală a celui ce știe că ocupă un teren mai solid. Aceasta este ofensa catalizată de posibilul oprobiu public. Odinioară erau hainele demodate motivul bârfelor de la colț de stradă, între cei puși la patru ace cardinale, acum sunt opiniile greșite. O idee greșită aruncă în lume asupra celui ce i-a dat share un stigmat similar cu cel al pantalonilor rupți în fund sau al unui nenorocit de fir dus de la ciorap. Grijă mare!

Oamenii sunt flămânzi și însetați după dreptate zilele astea, și nu-i cine să-i sature, asta e. După dreptatea lor, să fie clar. Cu cât ne șuieră mai multe pe lângă ureche cu atât ținem mai mult să ni se recunoască pertinența argumentelor noastre bazate pe studii făcute de specialiști de mare încredere, obiectivi, neafiliați ideologic sau, acceptabil încă, aflați de partea bună a Forței. Dacă acest lucru nu se întâmplă suntem ofensați; asta este o problemă, pentru că dorim – nu-i așa? – să trăim într-o lume în care cu toții să ne simțim bine. Doar o viață avem de trăit: dacă nici în asta nu ni se dă dreptate, atunci unde, când, cine?

Ar trebui să avem cu toții dreptate, să interzicem contrazicerea. Ce fericiți am fi! Ce-i așa mare lucru? Tot ne-am ambiționat să construim o lume offence free, în care toate gropile căilor de comunicare vor fi astupate cu petale de trandafir. Iar asta-i ofensa cea mare, mama tuturor jignirilor ce-i pot fi aduse unui om, fie el religios, ateu, etnic sau de gen. Să terminăm odată cu Wainștanii delictelor de opinie! #șîio! Destul cu abuzurile! Până când?

Uite, ca să nu ziceți că nu fac eu primul pas: de acum încolo nu voi contrazice pe nimeni. Gata! Aveți dreptate, dragii mei calviniști și arminieni. Și voi, iubitorilor de Trump: omul e un înger (mă rog, există niște detalii anatomice care ne dau dureri de cap, dar nu mă voi crampona acum în acestea). Armele de foc sunt bune, cu ele se întreține pacea și liniștea lumii. Bicarbonatul de sodiu, da, vindecă complet cancerul și reglează nivelul colesterolului în sânge, asta pe lângă faptul că vindecă încă vreo duzină de boli încă în curs de descoperire. Votul contează. Microcipurile deja sunt programate să ne transfere sufletele în baza de date a Antichristului. Vă dau dreptate tuturor. Sunteți cu toții drepți în judecată …

… numai să-mi lăsați și mie un pic de dreptate, de pildă, să nu mă contraziceți atunci când zic că merita și Tom Cruise un Oscar la viața lui, dacă nu pentru Top Gun măcar pentru una din misiunile sale imposibile.

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Acelora dintre voi care ați deschis mai târziu ochișorii în fața ecranului gri și credeți că Silence, adaptarea lui Scorsese după romanul lui Shūsaku Endō, este filmul în care prin excelență ni se zugrăvește – tactil, vizual și abia în ultimul rând auditiv – tăcerea lui Dumnezeu trebuie să le aduc aminte că Ingmar Bergman a făcut nu doar un film pe această temă, ci trei, între anii 1961 și 1963. Două dintre ele sunt vizionabile  și recomandabile,Through a Glass Darkly și Winter Light, în timp ce al treilea, The Silence, nu este pentru ochișori micuți. Zilele trecute am revăzut filmul realizat în 1962, unul în care tema tăcerii lui Dumnezeu este abordată direct, chiar din perspectiva unui slujitor al Domnului.

În Winter Light tăcerea lui Dumnezeu este parte din scenariu; vreau să zic, regizorul suedez o menționează literal pe manuscrisul scenariului: „Tăcere deplină. El se târăște spre fereastră. Fără mașini, fără urme. Zăpada se așterne încet. Tăcerea lui Dumnezeu, fața schimonosită a lui Hristos, sângele prelins pe trup și pe mâini, scrâșnetul tăcut printre dinți. Tăcerea lui Dumnezeu.”[1] Ea este, practic, un personaj al filmului. Îi auzi replicile printre băncile de lemn ale bisericii, în golul dintre crengile copacilor, în liniștea unei ierni scandinave, chiar și în vuietul apelor învolburate ale unui râu, martor mut și insensibil al unor drame pe care, parcă, oamenii sunt incapabili să și le împărtășească unul altuia. Personajul principal, pastorul Tomas, ne lasă impresia că e capabil să dialogheze tocmai cu această tăcere, că în atâția ani de privațiuni spirituale s-a obișnuit cu toanele ei, că știe să plece urechea la tot ce ea nu spune. Dar ăsta este secretul lui, poate trăi sub povara acestei taine, chemat la slujirea unui Dumnezeu care e mult prea departe, asemeni acelor astre despre care citești prin revistele de specialitate: sunt atât de distante, la miliarde de ani lumină poate, încât existența lor devine pentru tine și mister și fascinație și groază difuză. Pentru Tomas, tăcerea lui Dumnezeu este de temut, mai de temut chiar decât o manifestare plenară a prezenței Sale. Nu același lucru se poate spune despre organist, de pildă, care pare să se bucure cu adevărat de libertatea pe care i-o oferă necredința și să ia lucrurile vieții, inclusiv pe cele ale slujirii duhovnicești, cu multă ușurătate.

”De ce trăim?” se întreabă Tomas, tocmai într-un moment în care, solicitat fiind de către un enoriaș, ar trebui mai degrabă să caute a-i furniza interlocutorului său un răspuns, o direcție, o mângâiere. Spre deosebire de Thomas, bărbatul venit să ceară îndrumare pare să dețină niște soluții de avarie în viața sa: este căsătorit, are copii, iar nevasta este însărcinată. Ar trebui să i se aducă aminte de harul minunat pe care Dumnezeu îl toarnă peste familii, despre bucuria de a sluji, despre binecuvântarea de a fi părinte, dar și de a trăi alături de o soție iubitoare. Ar trebui să i se citească un psalm și, de ce nu, pastorul să rostească o rugăciune … Ar trebui … Mă lași? Astea-s texte, bune pentru oameni care nu-și tulbură existența cu întrebări despre rachetele nucleare fabricate de chinezi și își văd cuminte de gospodărie, de curățatul zăpezii și de dezaburirea parbrizului bătrânului, dar atât de credinciosului Volvo din dotare. Eșecul omului care s-a împrietenit cu tăcerea lui Dumnezeu este acela că este incapabil să mai spună ceva relevant aproapelui despre prezența Sa. Tomas nu are nimic de împărtășit: tăcerea nu este precum Evanghelia, transmisibilă prin propovăduire. Dacă ar fi fost așa, Jonas ar fi avut, poate, și el o șansă la izbăvire.

Tăcerea se caută, cu trudă, printre zgomotele de fond ale lumii. A nu se confunda cu liniștea. În Winter Light liniștea este adesea tulburată de diverse zgomote de fond. În absența unei coloane sonore muzicale, fiecare astfel de  zgomot este perceput ca o agresiune pentru urechi: un ceas, clopotele bisericii, sunetul produs de pantofi pe podelele de lemn, scârțâitul ușilor, motorul mașinii. Nici unul dintre aceste sunete nu are vreo însemnătate, sunt goale și la fel de reci precum zăpada de pe șosea.

Îl poți găsi pe Dumnezeu într-un apus de soare, în cântecul ciocârliei, în susur de izvor? Ferice de tine! Pentru mulți oameni din zilele noastre toate acestea sunt la fel de pline de conținut precum sunt bătăile ceasului pentru Tomas. Zgomote de fond. Tăcere. Ne mulțumim cu ele în absența zgomotelor produse cu sens, știți voi care, acelea pentru care să bagi mâna în foc că nu ar fi existat în absența lui Dumnezeu. În absența minunilor, a fiecărui cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, a atingerii Sale. Din păcate, am impresia că nici tăcerea lui Dumnezeu nu mai suntem în stare s-o percepem. Atât să fi avut, ne-ar fi fost încă suficient.

Nu poți să nu te întrebi, vizionând săvârșirea litrughiei în Winter Light, cât de mult reflectă ea impresii ale copilăriei lui Ingmar. Va fi fost oare acea sobrietate rece și aparent lipsită de conținut din slujba pastorului Tomas o reactualizare a impresiilor tânărului sceptic, martor al slujirii liturgice a propriului său tată? Poate. Eu am resimțit scena de început din bisericuță ca pe o dureroasă metaforă a stării spirituale a bisericii zilelor noastre, încă ocupată cu ținerea unei slujbe regulate, cu producerea de zgomote sfinte, totuși surdă și incapabilă să perceapă altceva, pe scena acestei lumi, decât zgomotele de fond ale unei culturi artificiale, super-politizate și golite de sens. O biserică preocupată să acopere tăcerea lui Dumnezeu cu propria-i gălăgie a închinării. Winter Light este un film care doare. Bergman este un ateu care nu se joacă de-a credința și filozofia. Pentru el, ateismul nu este frumos – nu are cum să fie –, nici folositor; pe de altă parte, el sugerează că nici credința nu îi e mai de folos omului în aventura sa de a găsi sens și împlinire în această lume.

Atunci când omul credinței este el însuși un rătăcitor prin această nefirească lipsă de armonii ale lumii, el nu mai poate face nimic altceva decât să acopere lipsa de liniște a aproapelui cu propria-i lipsă de odihnă. Folosește asta la ceva? Judecați voi înșivă. Finalul este construit în așa fel încât fiecare să îl perceapă într-un mod personal, subiectiv. Unii văd în el o soluție, o izbăvire; alții, dimpotrivă, îl privesc sceptici, pesimiști. Asta poate pentru că soluția nu este în mâna lui Bergman, ci în a noastră. O citim de pe chipul lui Tomas, în timp ce rostește încă odată sfintele cuvinte. Iar Dumnezeu tace. Locul lui este în altă parte.

[1] Ingmar Bergman, A Film Trilogy: Through a Glass Darkly, The Communicants (Winter Light), The Silence, trans. P. B. Austin, (London: Calder and Boyars, 1967), 87.