Drumeție

Și dacă în El schimbare nu-I …

Ei bine, înțeleg că orizontul rămâne, în timp ce eu sunt într-o continuă neliniște. Cu ce îmi voi asemui cunoașterea Celui Preaînalt, atunci?

Da, cu această drumeție.

Când mă duc pe munte, apele de la poale mi se par zgomotoase, cele din vârf mă răcoresc; copacii de pe cale mă protejează.

Sus, unde e doar verdeaţă, bat vânturile de colo-colo.

De jos văd cerul, de sus văd pământul; la urcat mă dor şalele, la coborâre mă dor genunchii …

Muntele nu se schimbă, însă eu cunosc mai multe din frumuseţile sale. One at a time. El mă cunoaşte cu totul de la bun început.

Nu-i o simplă drumeție, e urcuș.

Căci El nu e în centru, ci este deasupra, având în toate – peste timpuri, peste locuri, peste simțiri, peste fapte – întâietatea.

Fără regrete

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Nu cunosc vreo pagină muzicală care să îmbine mai dureros în curgerea ei, într-o desăvârșită disonanță, plăcerea de a trăi, de a gusta cu pasiune din bucuria iubirii, cu singurătatea, în special cu acea inefabilă dezolare ce izvorăște din experiența trădării venite din partea celei mai dragi ființe.

Mahler le-a gustat pe amândouă, în special în iubirea pentru Alma, soția sa. Dacă vreți doar bucurie în stare pură, ea este de găsit în cea de-a opta simfonie, dedicată Almei. Dacă e să îi alăturăm acesteia și amarul gust al decepției, ei bine, acest adagio o face într-un chip magistral.[1]

Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune: am păstrat ce e mai bun pentru veșnicia alături de Mine. Gustați, nu e minunat? Dacă veți ajunge în prezența Mea, o să vă povestesc și restul …

Mă cuprinde, ascultând acest adagio, regretul că autorul nu a reușit să finalizeze decât această primă parte, restul simfoniei rămânându-ne doar sub formă de schițe. Dar sper să ajung și eu acolo, cu orice chip, să văd cum vor răsuna următoarele părți ale simfoniei, alături, de ce nu, de următoarele opusuri ale etenității.

Nu e nimic de povestit aici. Stranii disonanțe și țesături armonice. O muzică a altor lumi. Și o surprinză, așa cum doar Mahler știa să facă (vezi „strigătul” din cea de-a doua simfonie): lovitura de pumnal din secțiunea finală (începe într-o înșelătoare pace și solitudine, pe la 16:50, pentru a deveni o asurzitoare singurătate de la 17:30 mai departe) este menită să ne înghețe sângele în clocot. Asemeni unor săgeți bine meșteșugite, zgomotele seci ale trompetelor îi sfarmă ascultătorului armura, penetrându-i inima, sfârtecând ventricule, valve și mușchi, fără a putea să zădărnicească bătăile. Pasiune și dezolare.

Nu știu, va fi suferit mult Mahler, în iubire, în artă, în credință, dar în fiecare din astea – ne-o spune prin muzică, încă odată – n-a regretat nici o investiție, nici o clipă irosită, nici un zâmbet și nici o lacrimă …

[1] Ca să nu vă țin pe jar, o să vă spun doar că la un moment dat Mahler află de aventura extraconjugală a Almei cu arhitectul Walter Gropius, iar căsnicia lor trece prin momente extrem de dificile din această cauză. Împăcarea celor doi – chiar în condițiile „nerezolvării” idilei dintre Alma și Gropius – este datorată, se pare, consilierii oferite lui Mahler de către prietenul său, Zigmung Freud.

Good Hunting

Ești cinefil nu pentru că îți place să vizionezi filme (eventual, filme de artă, grele, profunde, „cu chestii”), nici pentru că văzut deja multe, nici măcar pentru că „te pricepi” la ele. Ar fi mult prea simplu. Nu merge așa, nu vă faceți iluzii.

De fapt, cinefilii sunt greu de recunoscut. Între ei, poate, se mai întâmplă …

Ce putem face?

Un semn – nu mă întrebați de unde știu asta, cred că am văzut într-un film – ar fi acela al răspunsului pe care îl dă când i se cere să povestească un film. Dacă îți zice povestea lui, fii liniștit: e un profan, asemeni ție.

Dar dacă îți va spune despre cum intră cutare actor în scenă, despre prestația acestuia, despre cum cad luminile într-un anume cadru, despre ce i s-a ascuns privirii și ce i s-a arătat, despre cum a trăit unele „faze” … nu-l pierdeți din ochi. Eventual, faceți-vă un selfie cu el și trimiteți-l și mie.

Promit că dacă voi avea eu șansa asta, o să o împărtășesc și cu voi …

Cel mai de temut inamic

Se poate cunoaște cam totul despre noi, grație mijloacelor moderne de infiltrare și/sau supraveghiere a prezențelor noastre prin lume (dispozitive de localizare, camere video, filtre, urme păstrate pe servere etc). Totuși ceva încă le scapă celor de la Google ori de aiurea, iar moartea Cristinei ne confirmă acest fapt: pot ști multe despre noi – de la locuri vizitate, preferințe culinare, gusturi muzicale, pagini web vizitate, opțiuni politice, chiar și probleme de sănătate – dar încă nu sunt în stare să ne monitorizeze plecarea din această lume. Mici detalii, suficiente pentru a consfinți înfrângeri ale sistemului informațional: când, cum, de ce, unde …

Pot să ne evidențieze ultimele amprente ale trecerii noastre prin lumea algoritmilor și a pixelilor, pentru ca apoi, după ce în spațiul realului – datorită unei vecine îngrijorate, asta e – se va fi constatat o astfel de părăsire, să alăture prăpastiei morții un al doilea versant, cel al părerilor de rău sau, hai să nu fim atât de corecți chiar acum, al ipocriziei lumii celor aflați încă în status activ din punct de vedere medical.

Să poți să mori fără ca Google să aibă habar de asta. Să te sustragi, asemeni lui Truman, privirilor Rețelei, tocmai în fața genericului final. Să fii online, să ai un cont încă perceput ca activ, totuși să fii plecat dintre vii de ceva vreme. Grozavă (dar cât de periculoasă!) voluptate …

Oh, sunt convins că dacă și-ar pune mintea cu ea (cu moartea vreau să zic) inginerii ar putea să o domesticească și pe aceasta, sau măcar să simuleze domesticirea ei. Brățări electronice conectate la telefoane, dispozitive de monitorizare … știți voi. Însă tot ceva le-ar scăpa, căci mai există un dușman, la fel de temut, de fapt, atât de grozav, încât până și Scripturile ne vorbesc despre el în șoaptă și niciodată pe șleau: singurătatea. Tot un fel de moarte și aceasta. Sau, dacă vreți, un preaviz al ei.

Pe acest dușman, pentru că nu i-au dat de capăt, cu toate rețelele, conexiunile, fluxurile și punțile de comunicare pe care le-au întins în noi,[1] l-au ferecat în uitare. Trăim într-o uitare ce ne este administrată preventiv, ca un vaccin, pentru nu manifesta de capul nostru, oricum, tocmai acum, vreo patologie asociabilă singurătății. De aceea, poate, singurătatea este tratată ca un subiect tabu în zilele noastre. Mai lesne vorbim despre sex, despre moarte și despre orice altă perversiune a contemporaneității, decât despre acea stare pentru care, poate, ar trebui inventat un cuvânt nou, spre a o individualiza între avatarurile sihăstriei: de a fi copleșit cu o mulțime de prezențe, totuși atât de departe de viață.

În uitare ne șade biruința.

Și în tăcere.

Sssssst!

[1] Încă nu sunt pe deplin edificat cu privire la topografia actuală a viețuirii: sunt rețelele astea între noi, deasupra noastră …. Sau poate că noi înșine suntem una cu ele, căci ne-am lăsat emoțiile și trăirile convertite în date și împrăștiate în direcții pe care mintea nu le mai poate intui geometric, căci ar trebui să învățăm a gândi realitatea în straturi succesive de sfere aflate într-o neobosită mișcare.

Crăciun mahlerian

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Mahler, depresivul compozitor de origini evreiești, a cărui convertire la creștinism, asemeni celei lui Mendelsohn, va rămâne un mister pentru curioși și cârcotași până în veșnicie … ce ar putea el să ne spună de Crăciun?

Am găsit două piese muzicale potrivite ocaziei; vi le dăruiesc cu mare plăcere.

Una este o parodie după prima parte din Simfonia a III-a. Tromboane, chestii. A se consuma ca atare. 🙂

Tot din Simfonia a III-a, în cincea parte, un cor îngeresc ne vorbește despre lucruri deloc simple: păcate grele, călcări de porunci, tot felul de lucruri care îi încrețesc Mântuitorului fruntea.

Este evidentă o notă de umor în discursul lui Mahler, în antiteză cu gravitatea subiectului. Dar poate că, uneori, singura șansă pe care le-o mai putem oferi acestor teme să ne scuture din simțiri este accea de a le lăsa să ne descrețească și nouă frunțile …

Pentru licuricii curioși, iată și o traducere în engleză a versurilor:

Three angels sang a sweet song,
with blessed joy it rang in heaven.
They shouted too for joy
that Peter was free from sin!
And as Lord Jesus sat at the table
with his twelve disciples and ate the evening meal,
Lord Jesus said: „Why do you stand here?
When I look at you, you are weeping!”
„And should I not weep, kind God?
I have violated the ten commandments!
I wander and weep bitterly!
O come and take pity on me!”
„If you have violated the ten commandments,
then fall on your knees and pray to God!
Love only God for all time!
So will you gain heavenly joy.”
The heavenly joy is a blessed city,
the heavenly joy that has no end!
The heavenly joy was granted to Peter
through Jesus, and to all mankind for eternal bliss.

 

 

O lumină lină, inofensabilă (și câțiva licurici tare supărați)

Stelelor ce scapără-n seară,
Nu le e teamă licuricii să apară.
R. Tagore

Circulă prin târg zvonul că niște furnicuțe obraznice au pus gând rău soarelui. Își bat joc de lumina lui, de umbrele pe care le desenează pe pământ; în același timp, se prăpădesc de râs atunci când norii încearcă să-i știrbească strălucirea. Ha, zic ele, până și luna e mai frumoasă!

O fi soarele supărat pe furnicuțe, nu credeți? Parcă nu mai are aceeași pară; nu e de mirare, căci zi și noapte se perpelește la gândul că se găsește un mușuroi pe planeta aceea mititică care îi contestă măreția.

Ce ne facem, fetelor?

S-au trezit niște deștepți de la un canal de streaming să difuzeze, chiar acum, în preajma Sărbătorilor, un film ofensator la adresa lui Isus Cristos. Pe cale de consecință, unii credincioși îndeamnă la acțiune viguroasă împotrivă (petiție). Să învățăm chiar de la musulmani, îndrăznesc unii, să luptăm pentru onoarea Celui în care credem. Să nu-l lăsăm batjocorit. Si dă-i, si luptă …

De parcă Cristos n-a mai trecut prin din astea. N-a suportat El jigniri pe față, înjurături de mamă, spini, scuipați, umilire publică? N-a știut El că are întâietatea în toate, chiar și în a suporta ura lumii, iar asta nu doar în anii petrecuți pe pământ?

Pe de altă parte, mă gândesc dacă nu ar trebui să fim atenți la ofensa pe care o produce raportarea la Cristos după modelul celor care se raportează cu venerație la Mahomed. Cristos n-a avut nevoie de legiuni omenești sau îngerești, nici la naștere, nici mai târziu, când pietrele Îl amenințau din partea Iudeilor, nici în vâltoarea evenimentelor ce I-au adus moartea. Nimeni nu a fost în stare să Îl apere pe când era viu, nimeni n-a fost în stare să îl apere nici după ce a murit. Tot ce au putut face oamenii, de la naștere până la Înviere, a fost să se lase prinși, ca martori, în mrejele pescarului de oameni, spre a deveni ei înșiși, pescari ai Împărăției. Tot ce este Cristos, ce reprezintă El, ce face El, ce este El, ne invită la asumarea poverii unei mărturii, cu bucurie, cu nădejde și cu pasiune, pentru ca apoi, să alergăm cu ea până la marginile lumii, spre a-i ferici și pe alții.

Nu vă faceți iluzii: spre deosebire de Mahomed, Cristos nu este ofensabil. Reputația profetului Islamului se cere apărată de către urmașii acestuia. Îi înțeleg pe musulmani: profetul lor are nevoie de asta, el trebuie păstrat pe piedestal cu orice preț. În schimb, nu înțeleg cum ar putea cineva proteja slava lui Cristos, așa cum nu aș putea înțelege ce ar putea face licuricii pentru a păzi soarele de ofensele celor ce nu pricep și nu suportă lumina.

Și-l poate închipui cineva pe Cristos ofensat, scriind petiții, boicotând? Poate cineva să creadă cu adevărat că Cel prin care s-au făcut toate, pentru care s-au făcut toate și prin care toate lucrurile se țin împreună, Cel ce este deasupra tuturor domniilor și rețelelor cele văzute și nevăzute șade acum la dreapta măririi, necăjit pentru că Numele lui este luat în răspăr?

Poate cineva să știrbească măcar cu un fir de praf strălucirea Lui? Cutează cineva?

Despre El vorbesc, despre

chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea.

Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El.

El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.[1]

Lui vreți să îi apărați onoarea, licuricilor? N-aveți altceva mai bun de făcut?

Ajunge nopții necazul ei.

Este un singur loc care, în adevăr, se așterne ca un grozav câmp pentru luptă, în apărarea slavei lui Cristos: inima ta. Dacă acolo El nu e Căpetenie a desăvârșirii tale și a celor cu care umbli în același Duh, chiar nu mai contează dacă filmul care va rula în casa ta de Crăciun îl glorifică pe Mântuitor sau nu.

[1] Coloseni 1:15-20

Erbarme dich

Nu poți înțelege cu adevărat semnficațiile unui sacrificiu eliberator până nu sorbi și ultima picătură din paharul mizerabilei robii.

De aceea, privită din afară, prin ochi de spectator, mântuirea nu își depășește condiția de spectacol.

Am ajuns ca un spectacol pentru lume, zice apostolul.

Iar Mântuitorul a pregătit nu actori pentru o scenă, ci martori ai unei minunate realități.

„Priviți ce mi-a făcut Acesta! Oare nu cumva este El mult mai mult decât un om deosebit?”

Așa că nu ne învățăm unii pe alții, ci ne încolonăm spre a-I călca pe urme, pentru că acum știm încotro ne îndreaptă.

Căci cetățenia noastră este în Ceruri, mai zice.

De aceea, privită din interior, mântuirea își depășește întotdeauna condiția de moment providențial, decizie, ridicarea unei mâini, cufundarea etc.

Căci abia acum intuim cu adevărat – mă feresc a spune „înțelegem” – frumusețea harului ce ni s-a arătat, din care nu ne-am dori să irosim vreo picătură.