Murim de râs, gâdilindu-ne …

Ce mi se pare hilar și îngrijorător deopotrivă, pentru a nu știu câta oară în fața unei pățanii de gen „Harvey Weinstein”, este vizibila stângăcie cu care media se străduie să gestioneze monstruoasele surprize pe care le produc oamenii din lumea bună. De pildă, sexismul hollywoodian e baiul, zic unii. Industria de film americană este încă în mâinile bărbatului alb, misogin, privilegiat, nesimțit, nesătul. Pe de altă parte, soluția sugerată chiar în cazul Weinstein ne atrage atenția asupra „dependenței de sex”, o boală care pare să nu discrimineze după statul social sau rasă când vine vorba de a-i transforma pe unii bărbați frumoși, decenți și creativi în bestii libidinoase. Poate că nici perfidul obicei numit casting couch n-ar trebui trecut așa repede cu vederea. În fond, e o problemă despre felul în care (încă) este tratată femeia în lumea noastră. Sigur, e și politică treaba: ce poate ieși la suprafață din lumea democraților decât o astfel de monstruozitate? Complicitatea unora. O societate prost croită. Insuficientă legiferare și aplicare a celor drepte. Ș.a.m.d.

Nu mă pronunț asupra celor de mai sus. E treaba lor, până la urmă, cum aleg ei să își evalueze și să-și trateze aberațiile. Eu rămân siderat în fața ridicolului. Pentru că, iată, în absența unei antropologii care să recunoască efectele păcatului asupra naturii umane, se impune o iluzie. Este iluzia că toată hiba aici e una sistemică și, în consecință, că ea este rezolvabilă prin normative, legi, reglementări, de ce nu, prin educație etc. Adică, mai pe șleau, este iluzia că bărbații nu se vor mai comporta ca niște porci în călduri dacă se va reglementa diversitatea hollywoodiană, dacă alegătorii vor vota ce este corect sau dacă vor fi impuse măsuri și mai stricte în ideea prevenției hărțuirii sexuale. Nu că acestea nu și-ar avea rostul și că n-ar fi bine să funcționeze dar, oameni buni, vorbim despre om și despre firea sa pamântească: nu s-a inventat nici un alt mijloc în afară de crucea lui Hristos pentru a o pune la respect! Putem să-i înfundăm în pușcării, dacă acolo le e locul, putem să le evităm „operele”, dacă așa credem de cuviință, putem să-i considerăm bolnavi și să-i tratăm ca atare, dar … firea, dragilor, treziți-vă, e de competența Altcuiva. E bine, chiar dacă uneori o facem prin gesturi ipocrite, să ne delimităm de astfel de fapte; e bine să educăm un alt mod de a gândi, în special când vine vorba despre respectul față de femeie și, în general, a ființelor vulnerabile în fața pohtelor unor prădători feroce capabili să vândă orice bob de omenie numai să câștige un ban cinstit nu. Dar nu e bine să uităm de firea omului, capabilă de tot ce e mai abject în lume. Căci fiecare dintre noi suntem nu la mai mult de un impuls distanță față de tot ce fundul iadului îi poate oferi acestei lumi în materie de depravare și dez-umanizare. Iar acesta nu-l iartă nici pe traficant, nici pe predicator, nici pe fotbalist, nici pe cineast. Cu o vale a neputiinței și deznădejdii fiecare îi e dator Jertfei Celui fără de păcat, care a venit între noi să mântuie lumea, nu s-o piardă.

Restul sunt politici, campanii, lacrimi, revolte și dări de socoteală. Bune și astea, dar insuficiente.

Omul nu ne surprinde. El este așa cum a fost încă de când a părăsit Grădina, iar noi n-ar trebui să fim surprinși de consecințele acestei realități. Dacă mai întâlnim câte un lucru surprinzător pe lumea asta, acela nu este datorat unor fapte precum cea a lui Weinstein, ci micilor acte de smerenie ale sfinților.

Anunțuri

Muzica, o nouă dimensiune (12)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

O piesă instrumentală pe care o regăsim în coloana sonoră a mai multor filme, între care aș aminti trei dintre acestea, Stranger Than Fiction (2006), Shutter Island (2010) și Arrival (2016). Poate părea puțin nedrept faptul că ea a ieșit atât de mult în evidență față de restul albumului, Blue Notebooks, dar asta poate că nu e altceva decât (încă) o ironie a vieții …

… sau o idee care ne scapă prea ușor printre degete.

Nu pot să nu mă întreb ce anume transmite această muzică pentru a fi atât de generos asociată unor astfel de filme. Poate că au aceste filme ceva în comun, o idee, o imagine anume, un gând. Nu le-am văzut pe toate, dar măcar în privința celor trei amintite mai sus pot să încerc a sugera un astfel de element comun: neliniștea celui pierdut într-o lume în care nu-și mai regăsește casa. Vedem oameni expuși unor lumi neobișnuite, reale sau imaginare, în care nu se pot integra decât prin renunțarea la un anume punct de sprijin, la un element de siguranță de care s-au atașat atât de mult, încât nu și-ar putea concepe viețile fără el. Neliniștea pe care o ilustrează a aceste filme este aceea a omului care încearcă să se redescopere pe sine ieșind din lumea sa, departe de casă. Este neliniștea străinului gol, vulnerabil, neputincios. E ușor să te bați cu pumnii în piept și să spui cine ești când ești pe pământul tău; ia treci nițel dincolo de gard, intră în necunoscut și spune-mi cum te cheamă, dacă îți mai dă mâna …

Muzica lui Max Richter, alăturată acestor filme, crează un dureros contrast între experiența trecerii printr-o lume a suferinței și cea a rămânerii – fie numai în plan afectiv – în bucuria de a iubi. Căci iubirea e liniște a sufletului. O liniște care crede totul, acoperă totul, chiar și cele mai zgomotoase țipete ale unei lumi atât de nebune. On the Nature of Daylight ne aduce aminte de această liniște a iubirii, una pe care o uităm lesne în acest păienjeniș de senzații, reacții, războaie, vești despre războaie sau, pur și simplu, zgomote. țipete, isterii …

P.S. Recomand spre vizionare cele trei filme, dar în special Stranger Than Fiction și Shutter Island, ambele subevaluate într-o lume suprasaturată de senzații supradimensionate, însă lipsite de conținut …

Mijlocul este mesajul (12) – Bomba cu ceas

Mijlocul este mesajul (12) – Bomba cu ceas

Nu mă credeți, știu, dar eu tot vă spun că în spatele celor mai „obișnuite” fragmente de viață pe care ni le propune cinemaul –  mă refer în special la clișee, dacă așa vă place – se ascund profunde dogme și convingeri legate de ordinea acestui univers. Unele dintre acestea, în religiozitatea lor, sunt demne de tot disprețul unor Hitchens și Dawkins, neavând vreun temei rațional al existenței lor, în afară, poate, de aplecarea instinctivă a producătorului de filme de peste Ocean spre box-office și spre numere cât mai bine rotunjite pe capitolul „venituri”. Puteți spune multe despre Hollywood, dar nu că este nereligios, asta nu. Da, ocazional, trimite săgeți bine țintite împotriva unor anumite religii, cele incomode progresului și (i)luminării pe care apostolii industriei – sau poate confesiunii – americane vor să le revarse peste cohorta de plătitori de bilete și de descărcători de torrente. În esență, însă, Hollywoodul continuă să creadă într-o mulțime de minuni, propovăduiește și nu de puține ori emite pretenții pot fi ușor puse pe același palier al metehnelor cu cele ale grupărilor fundamentaliste de a căror bolboroseală seacă ni s-au cam strepăzit tuturor dinții.

Bunăoară, gândiți-vă la bombele care explodează în filme, nu puține. Ați observat, sunt convins, că toate sunt prevăzute cu ceasuri digitale care să ne arate cât mai limpede tuturor celor aflați cu sufletul la gură în fața devastatoarei perspective (de regulă, pentru a asigura o miză cât de cât demnă de atenția noastră, trebuie să fie vorba de cel puțin un stadion plin cu oameni, dar pentru siguranță se poate opta mai bine pentru o juma` de oraș cu milioane de locuitori) cât timp mai e până la marele „bum!”. Probabil că undeva, prin China, există o fabrică specializată numai pe producția unor astfel de ceasuri, pentru că majoritatea arată cam la fel, cu cifre mari, roșiatice, vizibile de la mare distanță. De asemenea, putem presupune că nu sunt probleme cu desfacerea acestui produs pe piață (deși, ultima dată când am căutat la mall și la magazinele chinezești, nu am găsit: probabil că tocmai lichidasetră stocul). Oricum, se poate conta pe faptul că artizanul unei astfel de bombe nu-și va permite obrăznicia de a nu atașa un ceas capodoperei sale malefice. Așa ceva nu se face: vorbim de profesioniști, m-ați înțeles?

Amintesc doar în trecere și obișnuința – pe care o luăm de-a gata, ca și cum ni s-ar cuveni – de a vedea toate aceste zgomotoase dispozitive dezamorsate în ultima clipă. N-ar avea nici un haz să vezi o bombă dezamorsată fără a avea minutarul, dar ce zic eu, cifra zecilor de secunde ajunsă pe zero. În asta stă frumusețea unei bombe, în experimentarea proximității dezastrului pe care îl produce, chiar dacă deflagrația nu va avea loc. Succesul rețetei e garantat, de fiecare dată, căci pulsul spectatorului crește cu credincioșie, pe măsura rezervelor de adrenalină stârnite în organismul său în momentele cheie ale vizionării filmului …

Dar … mă iau cu vorba, iar ceasul ticăie nemilos: să nu uităm, pentru a întregi tabloul acestui tip de experiență cinematografică, și faptul că dezamorsarea este executată, de regulă, de un profan într-ale bombelor, asistat telefonic de către un expert aflat la distanță. Nu există încă skype sau messenger – e surprinzătoare înapoierea tehnologică a acestor salvatori ai lumii la mai bine de două decenii de internet strecurat generos pe țevile planetei – așa că expertul va trebui să comunice cu cel aflat la fața locului pe nevăzute. „Spune-mi ce vezi” întreabă el, după care îl conduce pe cel cu mâna tremurândă prin întreg procesul izbăvitor. El nu vede ceasul, nu, el n-are nevoie de asta: ne este destinat nouă și nefericitului salvator de lume. El vede de la distanță totul prin auzire. Delicios mix de percepții și căi de a cuniaște lumea!

În sfârșit, se înțelege de la sine că trebuie tăiat un fir. Nu-i bai, pentru că, în nemărginita lor inventivitate, artizanii de bombe folosesc pentru firele izbăvitoare una dintre următoarele culori: roșu, albastru, galben, verde (o excepție notabilă este The Abyss (1989), numai că aici bomba este patentată de U.S. Navy). Apoi, toate aceste fire sunt frumos afișate la vedere, niciodată împreunate pentru a nu putea fi deosebite în vederea tăierii. Au și fabricanții de bombe onoarea lor, nu credeți?

Vai, câtă predictibilitate degajă lumea aceasta fascinantă a bombelor custom made din filmele americane! E mai sigură decât bursele, prieteni. Cu toate astea, în ciuda acestei predictibilități, ea ne apare de fiecare dată parcă la fel de proaspătă și de interesantă! Nu ne mai săturăm de bombe (cu ceas) dezamorsate în ultimul moment, de către specialiști sau de către profani, nu contează. Savurăm de fiecare dată, asemeni unor copii care se bucură încă odată la vedeea aceluiași vechi truc, felul în care cifrele de pe ceas ne indică tot mai puține secunde. Virtuțile acestei experiențe sunt aproape hierofanice: retrăim, în sens invers, explozia primordială, acel Big Bang de dincolo de timp și spațiu devenit misterul fascinant și înfricoșător deopotrivă al acestui veac profan. 00.00.00.00 este expresia unei transcendențe căutate cu multă trudă thriller după thriller, însă, a unei treceri care niciodată nu își află împlinirea. E absolutul pripășit la câteva clipe distanță de lumea noastră. Numărăm secundele, de data asta nu de la facerea lumii, ci de la distrugerea ei, închizând astfel o buclă a existenței lumii într-o experiență de mai puțin de două ore, într-o sală întunecată, în fața unui ecran gri, cu un pahar de suc într-o mână și unul de popcorn în cealaltă.

Dar nu explodează. Asta e o a doua certitudine. Vreau să zic: ne vom ridica din fotolii și ne vom îndrepta spre casele noastre vii și nevătămați. De fiecare dată. Ne vom privi ceasurile, socotind cât mai e până ajungem acasă, dacă prindem tramvaiul 39 sau dacă mai avem timp de o șaormă. Pulsul ne-a revenit, căci orele, minutele și secundele curg acum în ordinea corectă. Până data viitoare, când un alt erou va dezamorsa încă o bombă menită a ne aduce aminte că lumea asta se face și se desface prin explozii grandioase, nu prin muncă asiduă și sudoare …

Buuuuum, no!

Mijlocul este mesajul (11) – Eul liric

Ce mai încoace și încolo: autorul a murit, iar eul liric este ucigașul său. Îi învățăm pe cei mici, pe băncile școlii, să uite de autor, de mesajul său, de frământările care l-au călăuzit spre a așterne pe hârtie acea înșiruire de figuri de stil, făcând apel la mărci lexico-gramaticale pentru a-și exprima atât de direct simțirile … El devine o voce, un fel de instanță inefabilă a speranței metafizice într-o izbăvire a procesului fenomenologic al interpretării din rigida încapsulare conceptuală datorată unei rezolvări dialectice defectuoase a tensiunii dintre subiect și obiect în actul exegetic. Adică, pe înțelesul vostru, însetaților de liric: eul liric este fantoma care bântuie casa părăsită de către cel ce a construit-o, prin care ne perindăm acum noi, de voie, dar mai mult de musai (că vin evaluările), încercând pe cât posibil să nu deranjăm praful care s-a depus peste tot, din tindă, până în cele mai ascunse cotloane.

Înțelegerea este în mintea celui ce interpretează, acesta este principiul călăuzitor al omului post-modern prin mozaicul de mesaje care îi năpădesc existența, în special pe cale vizuală. În aceste condiții, ne putem debarasa de autor și de ifosele sale. Trebuie să credem într-un fel de necesitate obiectivă a existenței operei de artă, independentă de cel ce-a zămislit-o. Acest lucru se brodește de minune meta-narațiunii acestei lumi, unica, cea care spune că nu există o metanaraține a zămislirii și a rosturilor lumii și ne dă voie să vorbim despre Zidire, dar ne izbăvește de problemele pe care le-ar putea implica existența unui Ziditor. Eul liric este găselnița literară pentru visul fizicienilor, acel the theory of everything devenit religie a omului rațional. El este o voce, nu o persoană. De aceea comunicarea e unidirecțională, întocmai ca cea a omului de știință cu materialul pe care îl studiază. Astfel, citind poeziile, prindem din zbor gândul veșniciei, dar nu găsim pe nimeni între rânduri. Dezvoltăm, astfel, în micii buchisitori de poezii un fel de încuiere a minții într-o autonomie găunoasă și neproductivă: mesajul operei lirice este ceea ce zice profa, ceea ce găsim în comentariile de pe net, un mesaj impersonal și abstract, nicidecum expresia căutărilor și (re)găsirilor unui om ca fiecare dintre noi.

Poezia, privită din perspectiva modului în care eul liric se exprimă în ea, este un fel de covor cu „Răpirea din Serai” afișat pe un perete zugrăvit cu chenar și pe care au fost aplicate floricele cu rola: ne sare tuturor în ochi, dar nu ne spune nimic, e doar un decor străin, rupt de realitatea trăirilor fiilor oamenilor. Totodată el este o hierofanie, un mijloc care mediază trecerea noastră în transcendență …

… adică, spre un banal perete de cărămidă, dacă e să ne referim la „Răpire”, respectiv, în analiza mărcilor lexico-gramaticale când vine vorba de hermeneutica ce transcende profunzimile noțiunii de eu liric. O trecere care doare la fel de tare în ambele cazuri.

Nu-i dovadă, nicidecum

Atentatul din Las Vegas nu are nici o legătură cu dreptul constituțional al americanului de a deține arme de foc, așa cum islamul nu are nici o legătură cu fundamentalismul musulman care a adus atâta suferință în lume. Gazele de eșapament și toate mizeriile deversate de industriile veacului, te miri pe unde, n-au nici o legătură cu clima planetei, găsim pe Internet dovezi concludente. Nu s-a dovedit nici o legătură între consumul de fast-food și nivelul colesterolului din sânge, dimpotrivă, se poate spune că burgerul este balsam pentru inimă și pentru ficat. Se pare că nu se poate stabili o corelație între modul tot mai agresiv de promo …, scuze, parcă i se zice educare a tinerilor despre sex și incapacitatea tot mai multor tinere cupluri de a-și construi împreună o relație trainică și înfloritoare. Efectuarea unui avort, se pare, nu afectează în nici un fel starea sufletească a femeii care face apel la această soluție. Nu comunismul – o idee atât de generoasă – este vinovat de suferința adusă peste atâția oameni pe mapamond, au fost doar vreo câțiva (Stalin, Mao, Ceaușescu etc) care l-au denaturat și l-au făcut atât de dezagreabil. Nu este nici o legătură între ce ne arată Hollywoodul pe ecrane și dorința producătorilor de a scoate bani și de a ne învăța ce este bine și ce e rău; îi preocupă arta, nimic mai mult, și sunt liberi să creeze fără nici o constrângere atâtea minunății. Nici o legătură între PSD și corupția din România, între corupție și progresul economic, între progresul economic și dezvoltarea de servicii medicale și de educație decente, între politica din educație și imbecilizarea în masă a unei întregi generații de noi învățăcei, între țepele date de către jmecherii din Ligă și fotbalul pe care îl joacă Naționala, nu, nu nu, toate acestea sunt simple alăturări răutăcioase, de care profită mercenarii diverselor ideologii ale clipei, politice sau religioase.

Ah, și ca să nu uit, mai trebuie spus că nici moartea acelui tâmplar galilean pe o cruce în Ierusalim, acum vreo două mii de ani, nu are nici o legătură cu vreo nevoie a omului de a fi mântuit. O întâmplare nefericită, ce să-i faci.

De-ar mai trăi, David Hume ar fi tare mândru de felul în care sfărâmăm, verigă după verigă, lanțurile grele și nedrepte ale cauzalităților …

P.S. Nu e nici o legătură între articol și vreunul dintre eveniment recente de care ați auzit prin media. Nu știu ce mi-a venit să-l scriu, chiar nu înțeleg, no.

Sunt lider, dar mă tratez (3)

Nu cred că există un cuvânt mai toxic de folosit în preajma urechilor sensibile și încă nepregătite pentru a face față șoaptelor mincinoase ale unei lumi atât de nebune precum este cea în care trăim decât „lider”. În mod normal, el ar trebui să fie tratat precum alcoolul, cu precauții extreme și cu desăvârșire interzis minorilor, căci efectele sale asupra cugetelor necălite în cuptorul descoperirii de sine – în fața ispitelor, a eșecurilor, a identificării orizonturilor existenței, dar și a alegerii drumului de parcurs pentru o viață – sunt tragice. Suflete cărora încă nu li s-au uscat mucii pe sub mustețele abia mijite sunt lideri, au o lume întreagă la picioare, cer scaune de mărire la dreapta slavei. Nu le e de folos, dimpotrivă.

A ajunge să te consideri lider înainte de a a-ți lăsa inima captivată de frumusețea aventurii slujirii aproapelui e tot una cu a te considera intrat pe calea mântuirii fără a crede și a mărturisi domnia lui Hristos peste viața ta. Totuși, într-un mod oarecum surprinzător – și îngrijorător –, descoperim prin biblioteci și librării un pomelnic inepuizabil de cărți despre leadership. Prin comparație, se poate spune că cele ce tratează subiectul slujirii sunt, practic, inexistente. Ne merităm soarta: e plină lumea de lideri și de oameni aflați deasupra a tot și a toate, dar suferim o imensă criză a resurselor umane în proiectele destinate slujirii aproapelui. O altă tristă consecință: fragmentarea (ruperea) misiunilor și bisericilor, căci sunt prea puține pentru a satisface pretențiile excedentului de lideri de pe piață.

Țineți departe acest cuvânt de urechile tinerilor voștri, ascundeți-l, așa cum o faceți cu sticla de diluant, pentru a-i proteja pe cei mici de pericolul ingurgitării unei otrăvi. E la fel de toxic, însă distruge tot ce e mai de preț în om: inima sa. Îi paralizează bunul cumpăt al simțirii de sine, îl aruncă într-o competiție cu o lume pe care încă nu e pregătit să o înfrunte. Dar poate că cel mai trist efect al acestui drog este acela că îl îndepărtează pe tânărul ucenic de Hristos, de Cel care ne-a dat o pildă de slujire preț de o viață (nu doar prin acel binecunoscut episod al spălării picioarelor ucenicilor) înainte de a fi înălțat la dreapta măririi și de a primi Numele acela mai presus de oricare altul, pentru ca El să fie, în adevăr, Domn peste toți și toate. Moarte curată, nu alta!

Lăsați în pace cuvântul „lider”! Ajunge managementului zilei necazul său! Ucenic, slujitor, învățăcel, ajutor … începeți cu acestea. Se aud atât de rar, dar sunt atât de frumoase! Adevărate alifii vindecătoare pentru orice inimă, fie ea tînără sau mai matură.

Gândul pur și lipsit de (pre)judecăți al unei duminici postmoderne (26)

Există paragrafe în opera lui Bonhoeffer care îi pot oferi cititorului prilejuri de reflecție pe care rareori le-ar putea avea chiar și prin intermediul cufundării în tomuri de teologie sistematică. Iată un exemplu, pe tema deloc simplă a judecării aproapelui, cu recomandarea călduroasă a lecturării întregului capitol, chiar a cărții, pentru că merită:

Atunci când judecă, ucenicii instituie standarde prin care măsoară binele și răul. Însă Isus Hristos nu este un standard pe care eu să-l aplic altora. El este Cel care mă judecă pe mine și-mi dezvăluie că binele meu este complet rău. De aceea, nu-mi este îngăduit să aplic altora un standard care pentru mine nu este valabil. Într-adevăr, odată cu judecata privind ce e bine și ce e rău, îl confirm pe celălalt în răul său, fiindcă și el judecă după anumite principii de bine și de rău.[1] Însă nu e conștient de caracterul rău al binelui său, ci îl folosește pentru a se justifica. Când îl judec în răul lui, îl confirm în binele lui, care nu este nicidecum binele pe care îl cere Isus Hristos. Acest lucru îl sustrage judecății lui Hristos și îl supune unei judecăți omenești. Cât despre mine, atrag judecata lui Dumnezeu asupra mea, fiindcă sursa vieții mele nu mai este harul lui Isus Hristos, ci cunoașterea binelui și a răului, și ajung sub pedeapsa judecății pe care o susțin. Dumnezeu este, pentru fiecare, așa cum Îl crede.

Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei (Cluj Napoca: Peregrinul, 2009), pag. 169.

Sublinierea îmi aparține, gândurile voastre … nu . 😉

[1] Vezi Gen. 3.5.