Cumințenia sărutului

De pe vremea când nu conta cui îi aparține Cumințenia, nici dacă e urâtă sau frumoasă:

”… departe de a fi o operă izolată, Cumințenia pământului se înrudește de aproape cu motivul brâncușian al sărutului care, este știut, culminează artisticește prin realizarea, în 1938, a Porții sărutului. Într-un asemenea context se impune să privim Cumințenia și nu referind-o hazardat la idolii din insule îndepărtate … Cumințenia pământului reprezintă, clar și distinct, omul luat ca ființă generică. Brâncuși a esențializat păsările cerului reducându-le la un elan fusiform, a esențializat cocoșul reducându-l la un strigăt vestitor de lumină, a esențializate peștele, foca, broasca țestoasă, într-un continuu efort demiurgic de însușire artistică a lumii, de decantare a ei. Înaintea tuturor acestor opere însă, Brâncuși ne-a dat o imagine esențializată a omului: Cumințenia pământului. Trebuie să ne-o închipuim, pentru- a-i pătrunde semnificațiile, așezată între celelalte viețuitoare, ca reprezentantă a unei specii aparte. Trebuie să ne-o inchipuim într-o imaginară arcă a lui Brâncuși, sculptură între sculpturi, tronând parcă în mijlocul animalelor. Dacă, în viziunea lui Brâncuși, celelalte viețuitoare sunt expresia unui elan vital instinctiv (aerian, acvatic sau terestru) omul apare ca o ființă puternic interiorizată. El s-a desprins pe sine de natură, nu se mai confundă cu ea, acum stă în fața ei … Atitudinea Cumințeniei este totodată … una de înfrigurare. Înscriindu-se între coordonatele timpului și spațiului cosmic, viața își simte precaritatea. Dar sculptura lui Brâncuși nu are nimic cu angoasa existențialistă. În timp ce gândul Cumințeniei caută sensuri fundamentale, trupul ei, ascultînd legile firii, s-a împlinit pentru dragoste. Iată de ce Cumințenia – imagine a omului generic – a trebuit să fie o femeie. Ne întoarcem astfel din nou la identitatea de sens din ciclul sărutului. Brâncuși a așezat Sărutul, semn al perenității umane, deasupra unui mormânt; mai presus de moarte, ca o replică dată morții.”

Ion Pogorilovschi, Ansamblul sculptural Brâncuși de la Târgu Jiu (Iași: Junimea, 1976), 191

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Într-o epocă în care virtualul ne separă tot mai mult de materialitate, de realitatea fizică înconjurătoare, și într-un veac în care le judecăm pe toate prin intermediul unor procedee mediate (reportaje, fotografii, clipuri video) nu cred că ne-ar strica să ne aducem aminte, măcar vremelnic, de țărâna din care am fost zămisliți. Simțim tot mai puțin pământul sub picioare, nu mai mergem pe el,  ci plutim serafic deasupra a toate, din pricina prea multor aripi pe care ni le-am confecționat. Din acest motiv, simțim puțin și percepem monstruos, trăim într-o cronică înstrăinare de codru, de râu și de ram. Toate gunoaiele sub care sufocăm frumusețile patriei nostre sunt o dovadă, între cele mai vulgare, în acest sens. Nu mai suntem în stare să admirăm un apus de soare fără un aparat foto la îndemână. Nici măcar să ne raportăm într-un mod decent la un act de normalitate culturală nu mai știm, în absența acelei odihne de odinioară, acum  uitată pe deplin.

De aceea, eu cred că orice demers care se pune în calea înstrăinării noastre de codru, odinioară fratele nostru, este meritoriu și trebuie sprijinit. Este și cazul campaniei de achiziție a sculpturii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului.

Nu știu să o explic. Nu pretind că îi înțeleg lui Brâncuși intenția artistică, ideea originară. Pentru mine, această sculptură reprezintă un simplu și elementar paradox: deși titlul ei mă trimite cu gândul la o formă de percepție – sau de exprimare de sine? – a materialului, ea îmi înfățișează pur și simplu o ființă umană, o femeie. Doar atât.

Ah, dar e un simbol, nu pricepi? Poate. Pentru mine, însă, e un semnal de alarmă, căci nu înțeleg cum vine asta, despre ce cumințenie poate fi vorba. Pământul nu e cuminte, e mort: cum îl pun așa stă. Eu îl modelez, eu îi spun ce formă să ia, eu îl pun să muncească pentru mine. Apoi, dacă am timp, mă uit la toată lucrarea pe care am făcut-o. Atunci – abia atunci – încep să văd dacă pământul e, în adevăr, cuminte …

… asta dacă nu cumva, în timp ce lucram de zor, fără să iau seama la viața din mâinile mele, i-am împrumutat și lui o fărâmă din nemernicia mea.

Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină

Adam și Eva, ni se spune, erau goi în grădină. Mă rog, în absența oricăror ochi indiscreți, asta nici nu era o mare problemă. Nu ne-ar fi greu să acceptăm și faptul că microclimatul Edenului era acordat nevoilor lor biologice: temperatură potrivită, un soare nu foarte arzător, o briză de seară răcoritoare. Lipsea și competiția – în vremuri ca acelea nu aveai pe cine să oftici cu țoalele tale de firmă.

Înțelegem, oricum, că a fost o vreme în istorie când îmbrăcămintea îi era pur și simplu fără de folos omului. Să umbli prin lume acoperit doar de propria-ți piele, asemeni tuturor celorlalte vietăți de pe pământ, părea a fi un lucru de bun simț. Într-un astfel de univers omul nu avea nevoie de extensii, iar relația sa cu mediul se întemeia pe senzația directă, nemediată, în stare naturală. Oricum, astăzi lucrurile nu (mai) funcționează în acest fel.

Să amintim și faptul că nu omul este creatorul primelor extensii ale ființei, hainele. Ni se spune că după căderea în păcat Dumnezeu Însuși este Cel ce le-a confecționat primilor oameni îmbrăcămintea primordială. De atunci, însă, se poate spune că omul și-a învățat lecția, a luat aminte la Domnul său și nu mai prididește în a acoperi fiecare neputiință a ființei sale, în muncă, în deplasare sau în comunicare, cu o nouă extensie. Suntem, orice s-ar spune, din neamul Său.

Iar o extensie este, în același timp, un act de agresiune și o recunoaștere (deloc umilă, cel mai adesea doar subînțeleasă) a unor limite ale umanului. Hainele ne ridică deasupra altora, în același timp ne acoperă goliciunea. Gadgeturile ne potențează puterea de calcul, totuși ele ne umilesc prin posibilitatea de a efectua operații care ne depășesc capacitățile imediate de judecată. Mijloacele de transport moderne ne ajută să facem lumea mai mică, în timp ce îi lasă în urmă până și pe cei mai rapizi dintre noi. Deep Blue, computerul care l-a pus în încurcătură pe Kasparov, e în aceași timp un semn al triumfului rațiunii umane și un act de capitulare în fața unei rațiuni obscure, de dimensiuni încă nebănuite, chiar mai de temut decât aceasta.

Îmi pare că și Biblia are un rol similar în viețile unora dintre noi. E o extensie care ne descoperă, simultan, Continue reading „Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină”

Iluzi3

Atunci când judecăm misiunea bisericii prin prisma strategiei folosite și nu prin influența pe care o are în societate, e posibil ca activitatea ei să semene mai mult cu cea a unui partid politic decât cu cea a unei comunități preocupate de mântuirea oamenilor. Să nu uităm, însă, că asta e doar o suprapunere înșelătoare de percepții, supusă unor fatalități de ordin pur cronologic și biografic: căci după roade (efecte) vom fi recunoscuți, nu după felul în care am dat în floare după ce primăvara și-a intrat pe deplin în drepturi.

Exercitiu de respiratie

Nevoia imperioasa, irezistibila si, uneori, chiar spirituala (ca perceptie) de „a da share” la fiecare fapt marunt al vietii – ce mananc, ce beau, pe unde umblu, cat imi este tensiunea, ce-mi face odrasla – e un semn de capitulare tacuta, indiscreta si cu totul lipsita de eroism in fara vietii insasi, cea pe care o invatasem odinioara tocmai in astfel de fapte. Apoi, aceasta nevoie capata rang de necesitate. Nu a decretat nimeni asta, dar cu totii ne comportam ca si cum n-am mai putea trai in afara acestui schimb de neinchipuit pana nu demult.

Viata se metamorfozeaza pe nesimtite in imaginea ei; de aceea, a posta, respectiv, a survola devin pentru noi respiratie: inspiram adanc in piept imagini ale unor vieti de aiurea, pentru ca apoi sa expiram ceea ce prisoseste neimplinirii din fiecare traire proprie. Gadgetul este al doilea plaman pe care l-am dobandit, iar Like-ul e oxigen virtual, nu altceva.

Urmeaza, dupa ce memoria si respiratia au fost deja transferate pe aparate, sa vedem ce ne facem in privinta simtirii. Poate ca Inside Out nu e chiar atat de fantezist precum pare la prima vedere …

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!