Neprihănire politică

Aceasta e o nouă plăsmuire a activismului politic contemporan: neprihănirea politică, virtutea imuabilă a celui ce alege ce trebuie. E acel simț datorită căruia nu poți pricepe în ruptul capului cum pot alți oameni, aparent decenți și cumsecade, să aibă o opțiune politică diferită de a ta. Sau, să recunoaștem, e acel instrument extrem de precis care împarte lumea în care trăiești în mișei și/sau proști, pe deoparte, și oameni cu scaun la cap, de cealaltă. Te face să te simți bine, pentru că știi cu cine votezi și, pentru că nu se poate altfel, știi că ești de partea binelui absolut. Micile imperfecțiuni ale candidaților tăi, sunt fie răutăți și exagerări ale adversarilor politici, fie sunt percepute ca având dimensiuni microscopice, cu totul nevrednice de luat în seamă.

Pe vremuri, politica era o femeie de moravuri ușoare; puțini se puteau îndreptăți călcându-i pragul. Numărăm pe degete un Coposu, un Rațiu, poate …

Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă noul bun simț politic și civic, nu prin credință sau alte alea – despre ea vorbesc toate postările și meme-urile zilei – anume neprihănirea pe care o dă alegerea corectă, singura posibilă, pe care toți ar trebui să o facă, cu privire la singura cale corectă, cinstită și care aduce abundență de lapte și miere la robinet.E singura șansă a virtuții în politică.

Căci celelalte oferte sunt corupte.

Păstrează-te curat …

Rugăciunea unui ateu – Miguel de Unamuno

Rugăciunea unui ateu – Miguel de Unamuno

Superb!

SKEPSIS

Miguel de Unamuno (n. 29 septembrie 1864, Bilbao; d. 31 decembrie 1936, Salamanca) a fost un prozator spaniol, filozof, profesor, eseist, poet și dramaturg. Literatura sa n-a făcut altceva decât să ilustreze propria filozofie, legată de descoperirea „infraistoriei”, manifestată zilnic la nivelul indivizilor și colectivităților. Romanele sale mărturisesc acea convingere a autorului potrivit căreia, „cea mai profundă filozofie trebuie căutată în romane”. Pentru că „oamenii nu pier în durerile sau bucuriile mari, fiindcă aceste bucurii și dureri ajung învăluite într-o imensă negură de întâmplări neînsemnate. Și viața tocmai asta e: o negură”.

Ascultă-mi ruga Tu, Doamne ce nu exişti,
şi în nimicnicia Ta alungă-mi întristarea,
Tu, cel ce nu laşi niciodată ca însingurarea
să n-aibă mângâiere amăgitoare. Nu rezişti

Vezi articol original 75 de cuvinte mai mult

Spațiu îngust, concav

S-ar părea că nu există în ziua de astăzi un domeniu al vieții care să nu fie asimilat, în special din perspectiva tipurilor de comportament pe care le modelează, ideii de religie. Religia a îmbibat întregul mediu social, în ciuda atâtor răbufniri moderniste: o regăsim în politică, în economie, în știință, în cultură, în marketing, în media, în sport, în justiție. Numiți un obiect al culturii noastre – nu contează: idee politică sau de altă natură, film, eveniment sportiv, sărbătoare (nu contează tema), gadget, vedetă, rețea, dramă, mijloc de deplasare, atracție turistică – și veți vedea cu cineva va găsi o cale să ne arate că acesta poate fi privit ca religie. Căci aceasta este înțelepciunea: totul este religie!

Cu o excepție notabilă, totuși, cea a religiei însăși. În timp ce toate se seamănă cu religia, în caracter și în expresie, astăzi mai mult ca oricând religia pare să nu mai poată fi asemănată cu ea însăși. Căci e și politică și economie și piață și narațiune și suspans și simfonie și teatru și gadget.

Nu-i nimic, ea poate fi asemănată cu câte ceva din toate celelalte, căci, nu-i așa, de la fiecare a împrumutat câte ceva …

Sacralitatea nedumeririi

Citesc niște expresii într-un document al zilelor noastre. Dintre toate cele zise acolo, două mi se par extrem de provocatoare. Ele merită privite cu mare atenție, mai ales că o semnificativă parte a mesajului acelui document era așezată tocmai peste acestea.

Pentru mine ele sunt importante din pricină că de mai bine de trei ani de zile tot tatonez ideea asta de sacru, sub diferite aspecte, în diverse medii și prin felurite mijloace. De aceea, de fiecare dată când aud pomenindu-se un cuvânt din familia lexicală a lui „sacru” … ciulesc urechile și iau aminte.

Căci vreau să știu ce este sacrul.

Care este.

Așa că vă întreb: ce se înțelege prin „sacralitatea vieții”?

Dar prin „sacralitatea familiei”?

Vă mărturisesc că, pe mine cel puțin, definițiile din DEX nu mă ajută să înțeleg cum privesc semenii mei ideea de sacralitate. E clar că avem nevoie de un dicționar, unul, pe cât posibil, cuprinzător și de folos gândirii și simțirii fiecăruia dintre noi.

Notă: Aș fi putut pune întrebarea pe Perete ( o s-o reiau și acolo), dar aș vrea să mă folosesc de blog pentru a aduna răspunsurile într-un mod cât mai la îndemână. De aceea, dacă se poate, v-aș ruga să folosiți acest mijloc pentru răspunsuri la întrebări, opinii și/sau comentarii. Mulțumesc!

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos, impresionant nevoie mare, numai că cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o Citește în continuare „De-ale Oscarului: Moonlight (2016)”