Muzica, o nouă dimensiune (13) – Mahler: Andante moderato

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Compusă într-una dintre cele mai fericite perioade ale vieții compozitorului, Simfonia a VI-a de Gustav Mahler este, paradoxal, cea mai sumbră dintre toate lucrările sale. Acesta este și motivul, poate, adăugării numelui „Tragica” de către unii publiciști. Este greu de înțeles, în special ascultând ultima parte a simfoniei, ce va fi fost în mintea lui Mahler în acele vremuri: nu trecuse multă vreme de la căsătoria cu una dintre cele mai frumoase femei din Viena, Alma Schindler, și i se născuse cel de-al doilea copil. Este, de departe, cea mai dificilă secvență muzicală pe care a putut-o imagina acest compozitor, o înșiruire monstruoasă de imprecații, de zbateri, de zice și deziceri, fără o ordine anume și marcată sumbru de acele fatidice lovituri de ciocan … Se poate spune orice despre muzica aceea, numai că e frumoasă nu.

Pe de altă parte, Andante moderato este de o frumusețe copleșitoare, ireală: un adevărat regal liric. Atmosfera sa îmi aduce aminte de cea a unei plimbări printr-o pădure ruginită de zvonurile apropierii iernii. Timpul își pierde balanța judicioasei așezări pe gradații, devine imposibil de măsurat. Ideile muzicale sunt generoase, lungi precum acele cadre din Tarkovsky; asemeni rusului, Mahler este el însuși un sculptor în timp, însă nu prin intermediul poeziei imaginilor, ci prin geniala meșteșugire a nuanțelor și a jocului tonalităților. Dacă în cinema timpul este modelat în primul rând prin montaj, în muzica lui Mahler găsim țesătura ideilor muzicale, niciodată creionate în întregime, mai degrabă sugerate, totuși suficient de concrete pentru a crea contraste și dialoguri.

Aș asculta o astfel de piesă over and over again dacă viața n-ar însemna și altele pe lângă armoniile acestea venite parcă de pe alte tărâmuri …

P.S. Poate ieși ceva bun din Venezuela? Judecați voi înșivă. Omul nu se hrănește numai cu pâine, nu-i așa?

Anunțuri

Mijlocul este mesajul (13) – Meme

O fi avut dreptate Marshall McLuhan odată, demult, când sugera că reclamele zilei pot constitui cel mai reprezentativ material de studiu pentru înțelegerea modului de a gândi al unei societăți, dar acum nu se mai pune problema în acest fel. E adevărat, materialele publicitare înfloresc peste tot, iar căile prin care ele se strecoară în viețile noastre sunt din ce în ce mai agresive. Cu toate acestea, s-a inventat un mijloc și mai eficient prin care spiritul veacului să poată fi pulverizat în eterul cultural constituit de această uimitoare rețea care ne-a transformat pe toți în experți peste toate cele ale cunoașterii și priceperii: meme-ul.

Îl întâlnești peste tot, metamorfozat în cele mai năstrușnice haine croite din pixeli și algoritmi de compresie. Scene din filme sau din desene animate, afișe, caricaturi, fotografii, mozaicuri alcătuite din diverse instantanee, uneori simple ziceri cu tâlc (în care devin mai importante ca oricând tipul de font folosit, aranjamentul și cadrul imaginii), toate acestea sunt avataruri ale aceluiași tip de comunicare, unul bazat întotdeauna pe emoția creată de trecerea unei prăpăstii contextuale.

Căci meme-ul este mesaj și context deopotrivă. O dialectică fascinantă este construită inginerește și așezată într-un cadru modest, neglijent aproape, de mărime medie (un meme mare este un oximoron) între două contexte ce nu au legătură unul cu celălalt: cel al lumii ab origine, din care se preiau niște elemente anume (o imagine dintr-un film, un desen, un tip de font asociat unui anume tip de publicație, un background, o culoare etc), și cel al lumii în care se presupune că destinatarul trăiește (un subiect fierbinte al zilei, o întâmplare, o agendă oarecare).

Această din urmă lume, de regulă, îi este suficientă destinatarului pentru a înțelege ce trebuie înțeles. Căci un meme trebuie înțeles, vedeți bine. ÎNȚELES. Capisci?

Efecte? Ah, putem vorbi despre cele directe: ne hlizim, dăm Like, distribuim sau, dimpotrivă, ne înfuriem, comentăm de toți sfinții sau dăm Unfriend dacă e prea nasoală situația. Acestea sunt, totuși, efecte de suprafață, la prima mână. Ele pot fi considerate mai degrabă elemente de decor. Între cele mai profunde efecte aș enumera vreo trei, ca-n predici, astfel:

iLuzia ComunicÂrii

S-a creat în jurul acestor obiecte o aură interesantă: se zvonește că prin ele comunicăm, știți voi, gânduri, idei, argumente. He, he, dar noi nu ne lăsăm păcăliți. Da, ele nu sunt golite de mesaj – am zis deja că meme-ul însuși este mesajul, nu mai dau înapoi – însă rămâne de văzut ce transmit ele. Adeziuni ideologice, cel mult. E de cercetat dacă nu cumva centrii neuromotori, sinapsele, sistemul muscular care pune în mișcare degetele mâinilor noastre, precum și zona creierului care dă comanda afișării pe perete a unui meme își dau mâna peste distribuire în condițiile unei infuzii de dopamină la un nivel anume, care ar trebui judicios determinat, căci nu e de glumă.

Meme-ul e simțire, e simțirea în stare pură – dezbrăcată de gânduri, idei și argumente – a celui ce-l privește. Pentru el este o băutură tare, capabilă să-i ia mințile mai repede decât o licoare cu multe ifose etilice. Nici nu e de mirare că rătăcim pe șapte cărări prin desișul acesta fără de capăt al mărturisirii afectelor și pretențiilor pe care încă le mai avem la a face lumea asta să fie cum trebuie. Ne îmbătăm cu pixeli. Din păcate, nu se anunță nici o mahmureală în viitorul apropiat, așa că pentru dureri de cap nu e decât o soluție: încă una, monșer!

Dar nu comunicăm. Dialogul surzilor, cel care a umplut cu pixeli toate gropile virtualului nostru de toate zilele, mocnește bine în văpaia atâtor incendiare tot mai nostime și mai potente (că tot pomeniși de dopamină …). Stăm cu toții la masă și tragem câte-o dușcă bună cu fiecare meme, după care ne scoatem ochii așa cum trebuie, vorba reclamei, că și așa nu mai avem nevoie de ei. Ah, păi nu v-am spus? Un meme nu se privește, un meme se simte tactil, fiind un tip de comunicare prin excelență mozaical: cel din poză e Ilie de la Sculărie, purtând pe cap pălăria Măriei sale și mestecând în gură pipa lui Sir McLockerwood.

Trivializarea contextului

Pe asta am anticipat-o deja. Meme-ul ne-a învățat să prețuim decontextualizarea, căci toate se potrivesc tuturor, în general, și nimic nu se potrivește nicăieri, în particular. O scenă dintr-un film despre super-eroi este convertită în mesaj despre problemele sistemului de educație și relația sa cu alte sfere ale societății (de pildă, cu Biserica). Hitler se mânie și își beștelește aghiotanții din pricina lui victoriei lui Iohannis, a stării drumurilor românești, a succesului lui N.T.Wright sau din pricina unor jocuri pe calculator care nu-s pe placul său. Un puști dintr-un film oarecare plânge din pricin că l-a citit Karl Barth (măcar să știm ce ne așteaptă).

În consecință, nu ne (mai) pasă de contexte. Nu doar că am renunțat la pretenția, devenită desuetă azi, de a cunoaște contextul inițial al rostirii unui mesaj, dar suntem tot mai dispuși să renunțăm și la pretenția de „a citi” acel mesaj actualizându-l în contextul prezent. O paradoxală absolutizare are loc, tocmai acum, într-o lume atât de relativă (vorba cântecului, asta e): eliberat de contexte, meme-ul devine comunicare absolută, inechivocă, unidirecțională, imuabilă, inodoră, insipidă, intransigentă, inerantă (am vrut doar să mă laud că știu destule cuvinte care încep cu „in” …). Totuși, fiecare dintre noi, privindu-l, resimțim mai acută ca oricând, de fiecare dată (sic!), apăsarea grea și deloc miloasă a relativismului postmodernității noastre cea de toate zilele și de toți pereții …

Orice se poate spune oricum

Vor veni – țineți minte că v-am zis asta! – zile în care nici predicile nu vor fi altceva decât niște fastuoase meme-uri expozitive în trei puncte. Salturi ale credinței, de la un context la altul. Cerul e limita. Nu există destinații inaccesibile, de oriunde ai pleca la drum. Poți începe cu mesajul final, derulând încep spre o „lipeală” hermeneutică, dar la fel de bine poți începe cu materialul brut, construind pe baza lui o ghidușie cât mai abrazivă ideologic. Important este ca, asemenea banilor în economie, meme-ul să circule. Iar acesta, lăsat liber prin ogradă, nu stă pe loc, tată, sfâșie tot ce vede în cale, nu știe de joacă!

Incapabil să spună ceva, meme-ul trăncănește fără preget de toate pentru toată lumea, lucruri sfinte și serioase, nimicuri, bășcălii, principii, imperative, pilde de înțelepciune, date statistice, bancuri. Să încerce careva să îi pună gura sub zăvor! E la fel de inutil pe cât este a încerca să-l „interpretezi”. Nu e decât de simțit, enorm și monstruos, picătură cu picătură …

departed

Farmecul discret al geometriei (6)

Farmecul discret al geometriei (6)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI1AICI2 , AICI3AICI4 și AICI5.

Cât de mare este un punct?

Hm, răspunse Euclid scărpinându-se în barbă, nu m-am gândit niciodată la asta.

Credeam, continuă părintele geometriei clasice, că nu are importanță, că teoremele își vor păstra demnitatea indiferent de mărimea punctului.

Nu e chiar așa. Nu toate punctele ce alcătuiesc planul din fața geometrului sunt la fel. Iată că unele au primit nume: A, B, C. Despre ele se fac enunțuri interesante, fiind alăturate unor uimitoare raționamente. Din ele izvorăsc linii deosebite, prin ele trec drepte sau segmente vitale sensului geometric al unui desen.

Teoremele nu își individualizează figurile. Nu ni se spune că „în orice triunghi dreptunghic ABC pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor”. E de înțeles, astfel, nedumerirea lui Euclid: nu contează cum vom denumi vârfurile unui triunghi, suma unghiurilor sale va fi de 180 grade. Ce contează o literă, la urma urmelor? Importanța unui punct stă în cu totul altceva.

Credem în universalitatea punctului, precum unii creștini în preoția universală, de pildă. În același timp, să nu ne amăgim: unele puncte ale vieții sunt mai grele decât altele. Din acest motiv, viețile noastre sunt modelate de evenimente punctuale (sic!), mai puțin de intervalele dintre ele. Păstrez amintiri frumoase despre destinațiile vieții. Foarte puține îmi mai rămân în amintire de pe drum, poate doar evenimentele din timpul deplasării (o pană la roată, un accident). Ne trăim viețile, practic, sărind dintr-un punct în celălalt. Aniversări, sărbători, accidente, surprize, izbânzi, înfrângeri, inaugurări, bilanțuri. Drumurile parcurse, nopțile nedormite, tributul de sudoare al fiecărei zile … acestea nu fac parte din desen, sunt doar construcții ajutătoare pe care le ștergem atunci când considerăm că problema e rezolvată.

Dați-mi doar unul, răspunse Arhimede, unul stabil, de încredere, și vă voi răsturna lumea.

De parcă punctele astea s-ar găsi pe toate gardurile! Marele Geometru, Dumnezeu, îi știe taina. Noi, micii Săi desenatori, încă îl mai căutăm în cerculețul nostru strâmt. Iar absența punctului înseamnă în viețuire, de asemenea, și absența unei axe a lumii. Trăim astfel într-un straniu paralelism cu tot ce înseamnă cer și veșnicie. Căci asta e viața, zicem noi, o coală de hârtie și o mulțime de linii. Dar nici un punct. Astfel, nu există orientare în acest spațiu: ne-am putea descurca la fel de bine în interiorul lui și dacă acea coală ar fi cu desăvârșire goală.

Atunci înțelegem că, deși nu au dimensiune, în geometrie și în viață punctele sunt foarte importante. Greutatea lor se măsoară în semnificații, în toate celelalte linii a căror soartă depinde de statornicia lor. Dacă vreți, dați-le nume. Mie îmi plac în special M, N, P. Deși, la fel de bine, aș putea să îmi întocmesc triunghiul din punctele D, Y și O …

Unghiul drept vreau să fie în Y, am zis!

Oare câte parale(le) se vor putea duce prin acesta la dreapta linie a bunei simțiri?

Întrebați-l pe Euclid!

Mijlocul NU este mesajul – Martin Luther

Plutește în aer o tot mai accentuată nemulțumire legată de unele efecte (se zice) nedorite ale Reformei lui Luther, între care „strălucesc” divizarea creștinătății în sute și mii de ramuri, confesiuni, grupări și secte, sărăcirea limbajului teologic prin aplecarea excesivă spre literalism biblic și prin sole, înălțarea dimensiunii individuale a vieții de credință deasupra celei comunitare, dinamitarea unei întregi paradigme de funcționare a autorității eclesiale … și alte din astea.

Acum, nu zic, este posibil ca toate aceste ponoase, alături de altele poate și mai grave (predestinarea?), să fie pe drept imputabile și Reformei lui Luther. Dar nu cred că e cazul să cârcotim. La fel de bine am putea spune că Henry Ford, cel ce a pus bazele industriei auto moderne, este vinovat de blocajele din trafic sau de accidentele care se produc pe șoselele noastre. Sau că cei ce au inventat world wide web sunt vinovați de toate mizeriile pe care le (a)duce Internetul pe ecranele lumii.

Îi ajung lui Luther propriile cuie, noi mai bine am vedea cum ni le scoatem pe ale noastre din tărtăcuțe …

pentru că, nu oricum (ver.1.01)

Ce-i aia dragoste necondiționată? Înțeleg că prin licitarea ei evităm a privi iubirea ca pe reflex mercantil sau ca pe un efect al unei tranzacții emoționale. Credem că absența unei cauze în cel iubit care să îl califice pentru rolul de obiect al iubirii cuiva pare să ne garanteze o mai solidă trăinicie a acelei iubiri. Sună bine, e impresionant. Dar oare chiar există dragoste necondiționată? Nu e ea o utopie?

Există condiții cu privire la cel iubit fără de care iubirea nu-și poate depăși pragul conceptual, unul patetic și vrednic de dispreț. Una ar fi, ca să încep cu un exemplu trivial, cea a existenței sale, datul ontologic. Orice iubire este un „Ce bine că ești!”. O altă condiție este cea a devenirii – obiectul iubirii experimentează un neobosit proces de înflorire – căci cum altfel apostolul ar mai fi putut scrie că “dragostea … speră totul”?

Mai există o condiție fără de care nu este iubire: existența unei relații prin care cel ce iubește să-și poată lăsa o amprentă în inima celui iubit. În absența acesteia, iubirea este o trăire dulceagă, sentimentalism sec, o năzuință levitând peste aburi abstracți, nimic mai mult. Iubirea modelează totul în jurul ei, transformă oameni, idei, perspective, cămine, proclamații.

Dragoste necondiționată? Lăsați-o baltă! E supraevaluată, oricum. Iubiți, acoperind, sperând, iertând, bucurându-vă de adevăr, fără a vă umfla peste poate, fără ciudă, suferind totul. Iubiți astfel, nu vă fie teamă a iubi „pentru că”: iubiți oricum va fi chemată iubirea asta. Restul e filosofie, gheață la mal.

De la #metoo la #whattodo, un hop cu care fiecare dintre noi este dator

Una dintre cele mai incomode prezumții ideologice pe care este așezată revolta progresiștilor cauzată de scoaterea la lumină a abuzurilor lui Harvey Weinstein și a altor prădători de acest fel – aproape la fel de incomodă precum însăși grozăvia acelor fapte – este realitatea pe care trebuie să o admită aceștia în privința părților implicate. Vorbim, ne place sau nu, și despre identitatea de gen, cu ponoase și cu foloase, după caz. Mai mult decât în anii ce au trecut se vorbește răspicat despre femei și despre condiția lor în societate (nu despre non-binaribigenders, trigenders etc) și despre măgării comise de bărbați (vezi paranteza anterioară). Se strigă ce nu s-a mai strigat de ceva vreme, căci prea fuserăm ocupați cu a crăpa de plăcere în fața unor super-feline precum cele pe care ni le-au propus în ultimii ani Mad Max: Furry Road, Star Wars VII sau Wonder Woman, despre vulnerabilitatea femeii, despre nevoia ei de a fi ascultată și înțeleasă, chiar și despre aproape uitata ei feminitate … Aud din nou strigându-se despre bărbați că ar fi o țâră mai mușchiuloși, dar și că sunt mai greu de ostoit atunci când intră în anumite fibrilații, mai ales în aceste vremuri viu colorate, în care tot ce e în jurul nostru este îmbibat tot mai generos în erotism și ațâțare de plăceri.

Dacă, însă, e să vă spun de ce crapă inima mea de plăcere zilele astea, încă în toiul acestui scandal și fără a trece cu vedere urâțenia metehnelor rudimentare ale urmașilor lui Adam care necesită o ne-echivocă punere la punct, apoi este pentru că văd că se repune cu tot mai multă îndrăzneală problema comportamentului bărbătesc cavaleresc normal, ăla care era valabil și în zilele măsurate de nesimțirea lui Weinstein după alte cutume, zice el. Dacă a ajuns până și CNN să le ofere bărbaților lecții de decență înseamnă că nu se mai poate, fraților, le-a ajuns și lor mucul la deget. Cică, de pildă, give extra-space after dark. Ia gândiți-vă câți feminiști și progresiști ar fi spus asta doar cu vreo o lună în urmă!

Dar să-i lăsăm pe ei în pace, mai important este că ni se reamintesc niște lucruri de bun simț cu privire la ce înseamnă să te comporți ca un bărbat adevărat cu o fiică a Evei. Poate că încă nu au fost toate scoase la lumină, așa că am mai cules câteva și de pe ale noastre meleaguri:

* deschizi frumușel ușa și o inviți înaintea ta; îi cedezi locul în mijlocul de transport în comun; nu te iei la întrecere cu ea la dat din coate în cazuri de aglomerație la unele evenimente

* îi spui ospătarului de la restaurant (pentru că mulți dintre ai noștri nu știu asta) că întâi este întrebată femeia ce dorește să comande; evident, ea este și prima servită cu produsele comandate

* îi spui șoferului cu care ai contractat un transport că nu urci în autobuzul său până nu dă jos de pe parasolar și de prin alte locuri mai mult sau mai puțin ostentative toate pozele cu gagici îmbrăcate sumar sau chiar dezbrăcate, afișate oricum fără un rost anume; în general, taximetriștii s-au cam debarasat de obiceiuri din astea, din fericire.

* faci schimbul de pneuri într-un atelier de vulcanizare care nu are expuse pe pereți reclame la tot felul de unelte, mașinării și accesorii promovate de către femei costumate provocator (sau necostumate!); valabil și pentru alte tipuri de astfel de servicii (vânzări și reparații de drujbe, mașini de găurit, tot felul de scule și agregate etc)

* „Yes, it`s a woman!”? Nu, repetă-ți asta în gând, ori de câte ori te enervezi în trafic pe o persoană care chiar respectă regulile de circulație, dă prioritate, merge cu viteza legală etc: o face și pentru siguranța ta. Adu-ți aminte, în timp ce îți potolești într-un mod corespunzător mânia, că cele mai măgării în trafic – adesea însoțite de adevărate tragedii – tot bărbații le fac, asta e

* asumă-ți slujbele murdare fără comentarii și mârâieli; de la transportului gunoiului la tomberon și desfundatul țevilor la alte „chestii nașpa” … fii bărbat mai ales în astfel de situații; același lucru este valabil și în privința împărțirii poverilor: dovedește-ți puterea și caracterul punând tu umărul la urnirea celor mai grele poveri!

* abține-te de la orice comentariu (admirativ, ironic, batjocoritor) legat de aspectul unei fete / femei atunci când îi vezi poza pe FB; dacă totuși simți un impuls irezistibil de a reacționa într-un fel și nu știi ce să faci, un Like e suficient, dacă nu prea mult

* micile gesturi, știi tu: ridică-te respectuos de pe scaun când faci cunoștință (sau dai mâna) cu o femeie, ia-i haina și pune-o în cuier, introdu întâi femeile atunci când e nevoie să prezinți un grup, ai răbdare dacă mai zăbovește o clipă 😉 …

* nu te băga unde nu e nasul tău priceput în a adulmeca: mai bine nu-ți da cu părerea despre cum e să fii femeie, despre cât suferă și cât nu suferă o femeie în diferite contexte, încă prost croite de către bărbați, sau chiar despre cât de bine este că există chestii precum #metoo; nici măcar despre durerile nașterii nu da expertize, că nici tu n-ai vrea ca o femeie să îți explice ție cum vine chestia aia cu prostata, da?

* iată încă un motiv să stai departe de manele! Hai că poți!

* nu folosi feminismul despre care citești sau auzi din toate părțile ca o scuză pentru a nu face nici una din cele de mai sus, pentru a nu dărui flori sau aprecieri sincere și, în general, pentru a nu fi un adevărat domn în orice situație

E un început, scris așa, în pripă. Sunt convins că lista se poate rotunji și nuanța mult mai bine. Dar cele de mai sus sunt lucruri culese, vorba poetului, „din viață”. Am observat obiceiuri proaste modelate între băieți, încă din pruncie, prin comunitățile în care am lucrat și lucrez în continuare. Ele trebuie adresate și corectate cât mai devreme, atât în familie, cât și la școală sau în societate. Unele pot părea mărunte, dar să nu uităm că fiecare gest, cât de mic, transmite un mesaj și produce niște efecte. Să-i lăsăm pe cei din lumea mare să și le rezolve pe ale lor, dar să nu uităm că suntem datori să ne tratăm de ale noastre (ne)simțiri și (ne)faceri.

Pas cu pas, fără contenire. Fii parte a soluției, măcar începe cu ceva, cât de puțin …

Ce suntem? (3) – mărturia camerei foto

Ce suntem? (3) – mărturia camerei foto

To picture emotions must be the central aim of the photoplay.
Hugo Mimsterberg

Dacă e adevărat ceea ce Baudrilard spunea despre fotografie, că ucide lumea prin separarea subiectului prins în obiectivul camerei foto de contextul său – de timp, de spațiu, de semnificațiile momentului și locului – atunci se poate spune că generația noastră este cea mai militarizată din istorie. Practic, nu se mai poate vorbi despre civilie, din moment ce cu toții posedăm măcar un „pistol” în buzunarul interior al hainei (de la aparate foto la telefoane și tot felul de gadgeturi) și ne-am înrolat fără nici o prealabilă cumpănire în acest război cu realul. Nimic nu ne scapă din cătarea puștii, în regim foc cu foc sau în rafală: apusuri de soare, primii fulgi de nea, meniurile zilei, degetele de la picioare, animalele de casă, lacrimile altora, micile noastre narcisisme …

Dar războiul … Nu, nu ne place războiul, suntem pacifiști. Reformulez, dragii mei însetați de poezii exprimate în rezoluții înalte. Poate că nu sunt arme, ci mistrii. Cu ele construim lumea. Așezăm cărămidă peste cărămidă, înălțăm ziduri, consfințim spații, mozaicăm realitatea. O lume prin care ne putem plimba în voie prin apăsarea unei singure taste (PgDn/PgUp sau o tastă direcțională) sau a butonului stânga de la mouse (ah, rotița, se poate și cu rotița …). O lume care nu exista înainte, pusă pe picioare de dibăcia noastră în a alege un cadru și a apăsa cu hotărâre pe un buton. Un zid fără început, fără sfârșit, fără direcție, fără scop. Însă ce frumoase sunt cărămizile!

Nici așa nu-i bine. Nu e ca în Genesa: nu-i zicem ce să fie realității ce se va zămisli, ci luăm din ce nu-i al nostru (lumea înconjurătoare) și depozităm într-un alt spațiu (card de memorie, hard disk etc). Va să zică, nu construim o lume, ci o transferăm în virtualul simțirilor și iluziilor noastre, bucățică cu bucățică. Nu suntem constructori, ci cărăuși, iar aparatele acestea sunt niște bărcuțe pe care plutim amuzați printre malurile pătimirii, între realitate și percepția pe care ne-am creat-o asupra ei …

De ce nu, mai bine să zicem că suntem alchimiști. Preluăm momente și locuri concrete ale aceste lumi și le prefacem într-un material ce poartă asupra sa amprenta veșniciei, mai precis a unui simulacru al acesteia. Asemeni aurului, pozele nu ruginesc, strălucirea lor pe ecrane este garantată pentru o eternitate. E adevărat, nici nu au mare trecere pe piață, pentru că suntem ca în vremea lui Solomon, într-un apogeu al inflației strălucirii pixelilor din toate părțile, cum nu se poate spune, căci ochiul nu se mai satură privind, iar urechea nu se mai satură pipăind …

Asta e: zugrăvim viața. Îi gletuim crăpăturile, îi corectăm abaterile de la strălucire și scoatem din ea tot ce e mai bun, profilul perfect, zâmbetul cel mai reușit, unghiul favorabil, cea mai semnificativă reprezentare. Or, dimpotrivă, aruncăm cu vopseaua în așa fel încât tot ce e mai urât pe perete, adică în viață, să ne zgârie e retina inimii și să ne smulgă măcar o lacrimă. Căci asta face un zugrav, ne-o spune și Savana: crează simțire. Are câte ceva pentru fiecare. Trebuie numa` să zici „brânză” la momentul potrivit, de rest ne ocupăm noi.

Emoție, cică, nu realism.

Cum nu vii tu, Bazin sfinte, ca punând mâna pe ei …