2012 – Suspans, trepidaţii şi bani aruncaţi în vânt



Mărturisesc că după răsunătoarea dezamăgire produsă de Deep Impact, considerat un eşec pe toate planurile la vremea lui, nu am vizionat acest film cu sacul plin de aşteptări. Am văzut pământul distrus, sau în pericol de a fi nimicit, în atâtea moduri posibile încât chiar nu îmi puteam închipui ce s-ar mai putea inventa în domeniu. Asteroizi gigantici, molime nemiloase, schimbări climaterice majore, războaie nucleare, revolta roboţilor inteligenţi împotriva creatorilor lor şi invazii extraterestre, toate s-au abătut cu furie asupra nefericitei noastre planete, în încercarea de a distruge dacă nu întreaga biosferă, măcar rasa umană şi valorile ei de mare preţ. Şi, minune, se pare că de fiecare dată omenirea a mai găsit o portiţă de scăpare, un mod de a-şi conserva şi perpetua existenţa peste veacuri, în ciuda inventivităţii duşmanilor Pământului.

Aşadar, cu ce mai putea să mă impresioneze un nou film apocaliptic, în afara efectelor speciale de ultimă oră, mult peste nivelul precedentelor producţii?

Cu un nou scenariu al dezastrului, legat de o supraîncălzire a nucleului pământului? … Nu.
Povestea alinierii perfecte a planetelor, a unor furtuni solare şi a mutării polilor Pământului este cusută cu aţă albă, bună pentru copii care nu a făcut niciodată fizică în viaţa lor. Problema creată de calendarul incomplet al maiaşilor, realizare a unei civilizaţii încă destul de obscure nouă celor din mileniul trei, este şi ea bună de adormit copii: nici în ruptul capului nu s-ar putea găsi o corelaţie cât de cât rezonabilă între activitatea solară şi capacitatea de predicţie a enigmaticului popor precolumbian. ( Un exemplu de demontare a miturilor susţinute de 2012 se poate citi aici )

Măcar cu o poveste de fundal care să ne mai abată atenţia de la drama lumii noastre? … Categoric nu.
Filmul abundă în tipologii şi clişee de care Holywoodul nu a reuşit să se debaraseze şi poate nici nu o va face vreodată: preşedintele american credincios care nu-şi părăseşte America mult-iubită, savantul care a ştiut dinainte că “aşa se vor întâmpla lucrurile”, paranoicul carierist şi lipsit de inimă, salvări de pe buza prăpastiei, bogaţii care luptă necinstit pentru viaţa lor, apelul la umanitate din final, trapa care nu se mai închide în ultimul moment când este nevoie de ea şi altele ca acestea ne dau impresia unui déjà vu; scenariul este previzibil în fiecare moment şi lipsit de surprize. Nu lipseşte nici ironia la adresa britanicilor: regina Regatului Unit ne este prezentată păşind discret împreună cu faimosul ei animal de companie spre arca salvatoare.

Cu prestaţia actorilor ( nume consacrate precum JohnCusack, Woody Harrelson sau Danny Glover )? … Nici pe departe.
Genul acesta de filme, în care suspansul primează iar efectele îţi fură toată atenţia, pot să pună în umbră performanţele oricărui actor. Talentul este sacrificat pe altarul spectacolului de dezastre înşirate pe aţă; personajele sunt liniare, previzibile şi comformate, cum am arătat mai sus, unor tipologii consacrate în zeci de alte filme anterioare.

În faţa unui dezastru care ameninţă omenirea este nevoie de o mântuire, nu-i aşa? Binenţeles că da, iar acest detaliu nu lipseşte din reţetă. Fiind vorba de o ameninţare impersonală – nu ai pe cine să omori ca să pui capăt problemei – reacţia oamenilor este în acelaşi registru impersonal: folosirea tuturor capacităţilor tehnice pentru conceperea unor nave de salvare. Agitatul Pământ este complet insensibil la valorile culturale, la realizările artisice sau la progresul atins de omenire: toate vor avea acelaşi destin, înecate în adâncimile incandescente ale planetei. Omul se mântuieşte pe sine din acest dezastru, şi o face în cel mai omenesc mod cu putiinţă: şefii de state şi-au rezervat locurile, cei bogaţi se strecoară mai uşor înspre arca salvatoare iar marea majoritate a oamenilor vor muri fără să înţeleagă ce i-a lovit de fapt. Spre deosebire de Evanghelia creştină, evanghelia lui 2012 este una esoterică, cunoscută doar de un grup restrâns de oameni, mai selectivă decât hipercalvinismul şi mai permisivă decât evanghelismul de tip “born again” ( nu există nici un corespondent în 2012 al acestui concept ). Oamenii “dau năvală” înspre salvarea lor într-un mod la care Isus cred că nu s-a gândit când vorbea de luarea cu năvală Împărăţiei. Har? Să fim serioşi, toate se desfăşoară între accident şi şansă, între calcule greşite şi inspiraţii de moment. Dreptate? Nici pomeneală; bunii şi răii pier împreună şi se salvează împreună. Dragoste? Picături de afecţiune ce ar putea fi asociate tangenţial iubirii creştine sunt atât de rare încât trec uşor neobservate în buimăceala generală.

Oare cum priveşte un creştin, care ştie că sfârşitul anunţat de Scriptură va arăta altfel decât Holywoodul ni l-a descris până acum? Registrul afectiv trebuie să oscileze între rememorarea candidă a fiorului resimţit în copilărie când ascultam că “Zmeul îl aruncă pe Făt Frumos în pământ până la brâu” şi inevitabila condescenţă a celui care priveşte la o pură ficţiune, fiind deplin încredinţat că lucrurile nu vor evolua niciodată în acest fel. Întrebarea serioasă pentru noi creştinii este, oare chiar ştim că nu va fi aşa? Oare ghemuiţi în fotoliul sălii de cinema nu ţi-a trecut nici o clipă prin inimă sentimentul straniu care apare în urma întrebării “Dar dacă…?”. N-a venit nici o şoaptă pe la urechi să te întrebe “Oare chiar a zis Dumnezeu cum se vor întâmpla cu adevărat aceste lucruri?”. Ai privit la acest film cum priveai odinioară la Bambi sau “te-a prins” în mrejele de plauzibilitate ingenios ţesute în povestirea de pe ecran?

Mă gândesc că o scrutin propriu prin prisma unor astfel de întrebări este unul dintre puţinele câştiguri pe care le oferă filmul unui spectactor creştin, restul lucrurilor fiind emoţii şi senzaţii ieftine. Dacă însă mai găseşti şi alte beneficii, sunt bucuros să le aflu şi să le discutăm împreună.

Ratings (1-5): Artistic 2; Moralitate 2; Relevanţă 2; Apreciere generală 1,5

7 comentarii

  1. În principiu, argumentul decăderii morale nu „ţine”; el foloseşte Scriptura pentru a asocia această decădere cu sfârşitul. Se uită faptul că în comparaţie cu decăderea morală a Antichităţii din vremea lui Pavel noi suntem nişte „sfinţi”. Drama societăţii noastre este că pretinde trăirea după nişte standarde de moralitate iar în acelaşi timp e moartă fără Christos!
    E un subiect discutabil, în ce fel va arăta acea decădere morală; eu cred că nu am ajuns încă acolo şi cred că va fi cu totul altfel decât ne-o imaginăm noi.

    1. Nu ştiu, întreb: oare decăderea morală din timpul lui Pavel era mai mare decît cea din prezent? Intuiţia (deci nu istoria, fiindcă n-am studiat problema) îmi spune că sînt comparabile.

    1. Sunt de acord; totuşi calitatea artistică a filmului nu rezidă doar în efecte. Abuzul de clişee este de-a dreptul enervant iar scenariul e previzibil de la început până la final. Finalul, apropo, face apel la emoţii ieftine, chipurile legate de „umanitatea” noastră în pericol de a fi călcată în picioare. Am mai văzut din astea …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s