Să ne (re)amintim ce înseamnă misiune

Cu ceva vreme în urmă, în toamna lui 2003, am avut privilegiul de a cunoaşte un om deosebit, un american de origine suedeză, crescut pe undeva prin Minnesota şi cu poveste de viaţă uimitoare. Bruce Olson este cel care de la vârsta de optsprezece ani a luat drumul pribegiei, printre triburile rămase încă la nivelul epocii de piatră din desişurile pădurilor venezuelene, având un singur gând în minte: să vestească Evanghelia celor ce nu au auzit-o niciodată. A stat zeci de ani între triburile de motiloni, departe de lumea noastră civilizată, devenind un model de pionierat în evanghelizarea populaţiilor care nu au avut niciodată ocazia de a-L cunoaşte pe Isus Christos.

L-am întâlnit cu ocazia unei conferinţe de misiune. Ar fi fost şi asta o simplã conferinţã, ca multe altele câte se adunã într-o viaţã de om, dacã n-ar fi participat Bruce. Întâlnirea cu el şi cu povestea motilonilor lui este una din acelea care lasã amprente definitive peste viaţa unui om.

Omul acesta, mare la propriu şi la figurat, a impresionat în tot ce a fãcut şi a zis; dincolo de povestea extraordinarã a vieţii lui, de umblarea lui cu Dumnezeu prin locuri pe care noi nici mãcar nu ni le-am putut imagina vreodatã, de faptul cã acest om ar merita sã stea cu regii la masã, a impresionat cu modestia lui şi sinceritatea lui. Nu s-a lãudat cu nici o minune, deşi îşi socotea aventura sa prin junglă şi felul în care a supravieţuit o minune în sine, nu şi-a etalat credinţa sa nemaipomenitã ca sã ne facã pe noi mici – viaţa lui a fost dedicatã complet Domnului, în abandonare totalã în voia Lui, aşa cã în adevãr tot ce i s-a întâmplat a fost harul divin şi nimic mai mult.

A stat printre motiloni pentru cã “oricum eram prizonierul lor şi nu puteam fugi”, când Bobarişora i-a cerut ajutor într-un moment crucial al vieţii sale – început de umblare cu Christos, sub ofensiva întunericului – “n-am ştiut ce sã-i zic”, când a avut pistolul la tâmple nu s-a încrezut în providenţa şi salvarea miraculoasã a lui Dumnezeu ci “am fost convins cã aici mi-am gãsit sfârşitul” iar când acelaşi Bobarişora s-a rugat pentru vindecarea unui spate rupt, cu credinţa sa simplã de motilon, “nu am putut sã mai adaug nimic, ci doar am spus Amin”. Dumnezeu a fost eroic în acest om!

Bruce n-a prea vorbit teologie cât a stat între noi. A deschis Biblia sporadic, citând versete rãzleţe, iar comentariile lingvistice, deşi are un evident har în domeniu, au cam lipsit. În schimb fiecare istorisire a lui bãtea zece tratate de teologie sistematicã, prin profunzimea dar şi simplitatea sentimentelor şi credinţelor ce se împleteau acolo. Punctul culminant a fost pentru mine întâmplarea cu acelaşi Bobarişora, pe când era proaspãt convertit, în faţa agitaţiei provocate de “profeţia dragonului”. Atitudinea lui de biruitor şi protejat a lui Isus, proclamând cu putere în cântec adevãrul din inima sa, în mijlocul fraţilor sãi care strigau incantaţii pãgâne, ne aratã cã un simplu motilon a avut mai multã înţelepciune decât atâtea generaţii de “pocãiţi” seci şi uscaţi pânã în mãduvã, preocupaţi în primul rând de tradiţiile şi standardele lor şi uitând de Isus, cel ce vrea sã fie prietenul nostru, al tuturor.

Autoritatea spiritualã, incontestabil dar al lui Isus, l-a însoţit pe Bruce, care nu cred cã a avut vreodatã nevoie sã abuzeze de ea utilizând-o într-un mod executiv. El ştie cine este, de unde vine şi unde se duce, iar acest lucru îi conferã relaxare, confort, siguranţã şi încredere în destinul sãu.

Îşi poate permite sã dea sfaturi şi totodatã sã fie deschis la observaţii. Când l-am întrebat despre bariera lingvisticã în comunicarea adevãrului Evangheliei, exemplificând cu problemele pe care le-am avut din acest punct de vedere în lucrurl cu romii, mi-a dat un rãspuns incomod, rãsturnând oarecum ideea mea şi în general a noastrã a celor “educaţi” despre cum se face misiune. Misiunea se face întodeauna mergând tu la oameni şi nu invers. Tu te apropii de ei, le înveţi obiceiurile şi limba dacã trebuie, îi cunoşti, afli care le sunt valorile, care le sunt angoasele, în ce cred, dacã mai cred în ceva, stabileşti o relaţie cu ei şi îţi câştigi dreptul de a le vorbi despre mântuirea lui Christos. Nu mergi mergi cu nasul pe sus cu o interfaţă de tipul “eu ştiu ceva ce voi nu ştiţi”, ci locuieşti pur şi simplu ca un martor al învierii Domnului, acolo între acele persoane. Nu încerci sã-i potriveşti în şabloanele tale prefabricate de acasã, pentru a se conforma tiparului tãu de creştin.

Când întâlneşti un astfel de misionar eşti inspirat, încurajat şi edificat pentru a umbla cu credincioşie pe urmele lui Christos. El e o epistolă vie, o dovadă a ceea ce Dumnezeu poate să facă prin cei smeriţi, spre folosul celor pierduţi.

…………………………………………………………

Câte din calităţile misionarului dedicat şi smerit în lucrul Domnului mai sunt modelate în ucenicii de astăzi? Iată o provocare la care aştept opinii fundamentate atât pe experienţa celor care vin în România ca misionari dar şi a românilor care merg în alte ţări pentru a vesti Evanghelia.