Credinţa adevărată (I)


Una din preocupările mele de dată mai recentă, mai exact din ultimii doi ani, este legată de dialogul interconfesional, atât cât există, din sânul comunităţii creştine contemporane. Cred în valoarea acestui schimb de abordări, interpretări şi sistematizări; mai cred că fiecare din cei implicaţi au numai de câştigat, cu condiţia binenţeles a unei atitudini deschise, oneste şi motivate de cunoaşterea adevărului.

Pentru ca un dialog interconfesional să fie cu adevărat unul care să merite efortul depus, el trebuie să se desfăşoare într-un cadru anume, la creearea şi menţinerea căruia participă toţi cei implicaţi. El presupune expunerea corectă a argumentelor proprii, ascultarea argumentelor partenerilor la dialog şi respectarea lor, precum şi cântărirea corectă a fiecărei contribuţii. În lipsa acestor chestiuni elementare dialogul devine unul al surzilor, ocazie pentru fiecare de a-şi etala bigotismul mascat în spatele unor constructe omeneşti lipsite de putere şi relevanţă.

Mărturisesc că într-o măsură destul de importantă interesul meu este focalizat asupra dialogului dintre ortodoxie şi creştinismul evanghelic, cu accent pe cel neoprotestant. Există câteva contribuţii meritorii la promovarea acestui dialog; la timpul potrivit voi adresa câteva dintre cele mai reuşite. Am hotărât însă să încep cu altceva, cu o carte mai veche, venind din spaţiul neoprotestant românesc, scrisă de Iosif Ţon înainte de Revoluţie şi apărută la noi în 1992 datorită Societăţii Misonare Române, anume Credinţa adevărată. În ea, autorul îşi propune să prezinte publicului ortodox român o alternativă la crezul strămoşesc pe care poporul român şi-l asumă implicit, fără să-şi pună prea mult întrebări.

Ca să fie lucrurile clare de la început, trebuie să spun că eu consider demersul autorului ca unul cât se poate de nefericit; ca să înţelegeţi de ce, va trebui să aveţi răbdare să citiţi şi restul expunerii mele. Deocamdată pot vă spun că lucrarea lui Iosif Ţon păcătuieşte tocmai prin câteva din acele lucruri care aduc un deserviciu însăşi promovării unei teze intitulate atât de emfatic Credinţa adevărată: argumente trunchiate prin evitarea problemelor incomode, reducţionism faţă de poziţia ortodoxă şi manipularea suspectă a unor date în folosul susţinerii ideii de bază cu care a pornit la drum.

Iarăşi ca să fie clar: nu sunt ortodox. Sunt creştin evanghelic. Ştiu din propria experienţă ce frustrant este citeşti expunerile unor preoţi ortodocşi care fac în lucrările lor exact ceea ce a făcut dl. Ţon în lucrarea sa. În demersul meu nu doresc câtuşi de puţin să apăr ortodoxia în vreun fel; nu este treaba mea sa fac asta. Sunt ortodocşi care au reacţionat destul de prompt la mesajul lui Ţon. Nu cred însă că ajută cu ceva “cauza” evanghelică faptul că nu jucăm cinstit, cu cărţile pe faţă şi manifestăm adesea teama de a pierde cumva lupta ( nici măcar un fir de păr! ), de parcă miza ar fi în “dreptatea dogmatică” unui cult faţă de altele. Cred ca este cinstit ca atunci când îi provoci pe ortodocşi să-şi evalueze crezul, cercetând faptele istorice şi suportul teologic, să fi deschis şi la evaluarea propriului crez. Din păcate acest lucru nu se poate spune despre cartea lui Iosif Ţon.

Sincer, m-ar supăra tare mult ca cineva să considere rândurile acestea ca un atac la adresa d-lui Ţon. Dânsul este o persoană respectată şi respectabilă a lumii evanghelice neoprotestante româneşti; culegerile sale de predici au căpătat notorietate între evanghelicii români şi cred că pe bună dreptate. Ele au fost şi sunt încă folositoare celor care le citesc. Credinţa adevărată face însă excepţie: este o carte care conţine prea multe abordări tendenţioase, fapte distorsionate şi argumente reducţioniste.

Celor care consideră demersul meu desuet – la urma urmelor este vorba despre o scriere de dinainte de ’89 – le voi spune că, în ciuda vechimii ei, cartea este actuală din punctul de vedere al ideilor emise; sunt idei pe care le-am regăsit în discuţii cu evanghelici de astăzi şi pe care le poate observa fiecare pe spaţiul blogosferic românesc. De asemenea, prin aducerea unor teze ale cărţii în discuţie, avem ocazia să cercetăm mai cu atenţie unele aspecte istorice, dar şi dogmatice, care ţin de identitatea noastră de români creştini.

Ca evanghelic cred că este vital să ne evaluăm critic crezurile, concepţiile, judecăţile şi prejudecăţile, să o facem cu o sinceră luciditate şi cu disponibilitatea de a ne conforma noi adevărului şi nu de a ideologiza concepţii de care ne-am ataşat mai mult emoţional decât raţional.

Data viitoare voi începe cu primele pagini ale Credinţei adevărate. Cei vor să înţeleagă şi să dialogheze în condiţii de respect şi disponibilitate sunt bineveniţi. Ceilalţi pot să să-şi caute alte distracţii … Între timp, poate mai citiţi dată cartea …

Partea a doua

5 gânduri despre “Credinţa adevărată (I)

  1. mă bucur că ai deschis discuţia pe subiectul ăsta. poate din cînd în cînd ar trebui să ne recitim scrierile şi să mai aducem modificări. dacă am rămas tot la nivelul de acum 20 de ani, nu cred că e prea bine. mi se pare interesant că structura cartii adevarata credinta se regaseste aproape identic dar cu alt conţinut ideatic în teza de doctorat în limba engleză a altui baptist orădean. deci se poate schimba ceva.

    eu nu am publicat, dar cred ca anumite credinte mi s-au modificat, chiar daca in esenta cred acelasi lucru. credinta adevarata o gasesti acolo unde este adevarul. sau poate ar trebui plecat din directia opusa: adevarul te gaseste indiferent de credinta in care esti. am fost ortodox, stiu cum e. sunt baptist, nu e mare diferenta, dar asta pot sa o spun acum, nu as fi spus-o in urma cu citiva ani.
    poporul român nu va fi niciodată un popor baptist, aşa cum ai subliniat, nici măcar urmărind cheia cărţii „adevarata credinta”. dar trebuie românii să devină baptisti sau penticostali sau greco-catolici sau altceva?

  2. Un evanghelic priveşte mântuirea în esenţă ca fiind personală; din acest motiv noţiunea de „popor baptist”, sau de oricare alt fel neoprotestant, e condamnată la ridicol în ea însăşi. Deşi generalizarile sunt întotdeauna nedrepte şi chestionabile, trebuie să recunoaştem că ortodoxia şi românismul sunt destul de intim legate – cu bune şi rele. Din aceasta cauză unele abordări „de import” se potrivesc la noi ca nuca în perete, dar asta e o altă poveste.
    Rămâne să vedem în ce măsură voi reuşi să aduc nişte provocări folositoare acestei Credinţe adevărate, în sensul în care noi să ajungem să ne „rafinăm” crezul şi nu să îl dinamităm …

    Da, cel mai de dorit este ca românii să devină creştini, adică urmaşi ai lui Christos, nimic mai mult.

    Mulţumesc de încurajare …

  3. Citind fraza dvs. „…dialogul devine unul al surzilor, ocazie pentru fiecare de a-şi etala bigotismul mascat în spatele unor constructe omeneşti lipsite de putere şi relevanţă.” mă gândeam că parcă totuşi prea mare putere au unele constructe omeneşti, mai ales dacă nasc bigotism… Relevanţa mi se pare irelevantă prin pulverizarea sensului, în măsura în care este ultrapersonală şi extrem de contextuală. Nu e un protest, doar gânduri stârnite de text.
    În privinţa ortodoxiei majoritare, cred că se autoprotejează foarte eficient, câtă vreme din definiţie credinţa adevărată îi aparţine pe vecie. Nici măcar din interior nu poţi schimba o poziţie declarată ca verificabilă numai autoreferenţial, darămite dinspre un pol „eretic”. Şi, absolut normal, tot ce nu e ortodox este eretic. N-am citit cartea, nici nu intenţionez, dar bănuiesc că nu se referă la teologie, ci la ecleziologie.

  4. După cum se vede în lumea noastră, oamenii sunt grabnici în a-şi asuma diverse poziţii doctrinare manufacturate de diverşi înţelepţi, după care să trecă la absolutizări ameţitoare, nu numai în domeniul religios. Nu cred că puterea stă în ideologii în sine; eu cred că îi este dat dat naturii umane să se lipească uşor de formulări care sună bine estetic, logic şi pot produce şi oarece emoţii. Când mă referer la ridicolul ce apare în contrele ortodoxo-evanghelice apelez la o experienţă destul de consistentă, mai ales la nivelul parohial de bază ( din ambele tabere ).
    Nu este treaba mea ce fac ortodocşii în ograda lor; mă doare să văd propaganda din cercurile evanghelice, bazată pe manipulare de informaţii trunchiate, reducţionism ideologic şi amatorisme sociologice. Eu am citit cartea şi cred că se referă în primul rând la o ideologie.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s