Credinţa adevărată (2)


Partea întâi

Introducerea cărţii ne prezintă o motivaţie a scrierii ei, bazată pe o teză de ordin istoric cu privire la credinţa poporului român. Ideea este că “de mai bine de o mie de ani încoace românii nu au mai fost liberi să-şi aleagă ei înşişi crezul”. În susţinerea ei, Iosif Ţon aduce în discuţie trei perioade istorice: stăpânirea bulgară din secolul IX, apariţia uniatismului la 1700 în Transilvania şi durerosul experiment comunist. Toate trei au însemnat crez adus din afară şi impus românilor.

Deocamdată nu e cazul să intrăm în discutarea celor trei argumente istorice, voi reveni asupra lor mai târziu.

Plecând de această observaţie istorică, autorul consideră că, odată cu căderea regimului comunist va veni timpul ca românii să-şi aleagă crezul în libertate. De ce asta? Două argumente ne sunt propuse în continuare.

Biserica Ortodoxă a renunţat să mai facă educaţie religioasă copiilor.

Acest lucru este adevărat la nivel formal, religia fiind scoasă din şcoli. Între timp, am putea considera că evanghelicii au continuat să-şi educe copii în cadrul şcolilor duminicale. Se uită însă rolul esenţial al familiei: ceea ce nu a făcut Biserica în mod oficial au făcut părinţii şi bunicii. Îmi aduc aminte, de pildă, de bunica mea ( crescută în tradiţia greco-catolică ) care m-a învăţat de mic rugăciunile şi mi-a călăuzit întotdeauna paşii înspre biserica din sat, unde am participat la toate tainele ce se întâmplău acolo. Când dl.Ţon spune, într-o candidă generalizare, că românii aparţin doar formal Bisericii Ortodoxe el face o mare nedreptate unei vaste categorii de oamenii, îndeosebi din mediul rural, care nu au acceptat niciodată propaganda comunistă atee. Iosif Ţon este încă şi mai dur; el vorbeşte de o abdicare a Bisericii Ortodoxe de la această misiune educativă. În timp ce compromisul acesteia pe vremurile comuniste este un fapt ale cărei dimensiuni încă nu le putem cuantifica, a vorbi de abdicare este totuşi prea mult.

Aceeaşi nedreptate i se face şi bisericii greco-catolice. Am avut ocazia pe vremea studenţiei să cunosc tineri greco-catolici care m-au impresionat atât prin educaţia creştină pe care o aveau, cât şi prin comportamentul şi loialitatea faţă de valorile în care credeau. Pentru dl. Ţon greco-catolicii sunt tot un fel de ortodocşi, ataşaţi doar sentimental de Biserica Romei. Nedreaptă generalizare, din nou.

Nu toţi românii sunt ortodocşi.

Dl. Ţon îi enumeră mai întâi pe greco-catolici ( chiar nu ştiu de unde a scos el un milion jumate în Transilvania, dar să-l credem pe cuvânt ) după care îi aduce pe neoprotestanţi în discuţie. Se păstrează tăcere cu privire la situaţia acestor biserici în vremurile comuniste ( să fi fost Biserica Ortodoxă singura care a făcut compromisuri? ). Poate însă cer prea mult din introducerea cărţii. Autorul însă începe să ne dea şi nişte date statistice: avem peste o jumătate de milion de membrii botezaţi. După care îşi dă singur cu stângul în dreptul: nu a terminat bine de zis că aceşti neoprotestanţi îşi aleg singuri crezul ca oameni maturi, că imediat îi trece la numărătoarea protestanţilor şi pe copii. Serios? Dacă e libertate de alegere la maturitate, cine-mi dă mie dreptul să-i consider pe copii pocăiţilor ca fiind şi ei pocăiţi? Sau poate dl. Ţon a avut o scăpare aici, şi o doză de involuntară sinceritate: haideţi să fim serioşi, copii pocăiţilor nu sunt chiar aşa de liberi să-şi aleagă crezul. E adevărat că sunt botezaţi ca adulţi dar … libertate? E o libertate controlată şi dirijată ideologic iar acest lucru este valabil pentru marea majoritate a religiilor pământului. Ne educăm copii să urmeze religia noastră şi facem tot ce putem ca să ne calce pe urme. Tocmai în timp ce vorbeşte despre libertatea alegerii Iosif Ţon o neagă de fapt, incluzând copii neoprotestanţi în aceeaşi număratoare cu părinţii lor.

Aşadar două argumente aduce autorul ca motivaţie pentru demersul său: unul istoric şi unul demografic. Un lucru trebuie stabilit cu limpezime: nici argumentele istorice nici cele demografice nu au vreun rol, măcar cât negru sub unghie, în validarea unui crez. Este un adevăr că 2+2=4, dar acesta este independent de felul în care am fost îndoctrinaţi cu privire la el sau de câţi oameni îl consideră adevărat şi câţi îl resping. De aceea, în mod corect, greutatea argumentelor unei cărţi care vorbeşte despre Credinţa adevărată trebuie să stea în altă parte, la nivel teologic. Vom vedea, la vremea potrivită, că nici pe acest palier Iosif Ţon nu va veni cu o ofertă consistentă.

În finalul acestei introduceri, nu pot să nu mă întreb: dar englezii, germanii, francezii şi scandinavii ( ca să dau doar câteva exemple ) şi-au ales ei singuri crezul? Sau poate ruşii au făcut-o? Am fost noi românii chiar aşa de oropsiţi sub valurile istoriei, cum prea multe teorii încearcă să ne scuze înapoierea culturală şi economică, sau poate ne complacem în această dulce dar otrăvitoare scuză a influenţelor exogene care nu ne-au dat pace să ne punem în valoare genialitatea?

Partea a treia

2 comentarii

  1. hai ca se incinge temperatura. ceea ce afirmi este perfect adevarat, dar textele teologice de obicei nu sunt judecate la rece si obiectiv ci la cald si subiectiv. reiau o parere mai veche: mai nimeni nu este deranjat de ce se scrie ci din ce tabara face parte cel ce scrie.
    cred ca adevarata credinta are lacune metodologice: n-ai cum sa pretinzi ca o tara isi va alege credinta (si aia adevarata – uătevăr zis minţ) out of the blue, după o perioadă de dominare a unui regim politic, fie el şi ateu. nici măcar albania sau china n-au avut şansa (dacă putem spune aşa) să re-pornească de la zero.
    anticipind poate concluzia ta din finalul cărtii, am impresia că lucrarea analizată se aliniază, prin logica ei, într-un cadru destul de îngust, cel al teoriei conspiraţiei. de aceea prinde la cititorul neavizat istoric şi evanghelic

  2. Hai să spunem că promovez un anume scepticism faţă de gândirea în şabloane, de orice fel ar fi acestea: generalizări „într-o ureche”, reducţionisme sau omisiuni mai mult sau mai puţin deliberate.
    Prefer acestor lucruri o dezbatere teologică, chiar în condiţii subiective, la cald, pentru ca cel puţin ne focalizăm pe ceva real, Cuvântul, şi nu pe poveşti şi teorii ieftine.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s