De data aceasta contextul este unul foarte provocator: cei ce îl vor judeca pe Dumnezeu sunt deţinuţi evrei de la Auschwitz, aflaţi sub teroarea spectrului morţii prin gazare, asta după ce oricum au trecut printr-un enorm şir de suferinţe înainte de a ajunge acolo.
Filmul este simplu, cu buget redus; aproape toată povestea sa este depănată într-o singură încăpere, cea în care are loc procesul. Pentru a nu vă răpi plăcerea de a-l urmări, nu o să vă spun nimic despre desfășurarea “ședinţei” – voi menţiona totuşi capul de acuzare – şi nici despre verdictul acordat de cei trei judecători. Voi insista mai mult asupra cadrului din care izvorăsc una după alta argumentele participanţilor la discuţie; cea mai tristă este perspectiva oferită de finalul filmului, care pare a fi şi concluzia autorilor, cu privire la caracterul lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu poporul ales.
Care este deci acuzaţia adusă? Pe scurt: încălcarea unui contract, mai exact a legământului pe care El l-a avut cu poporul Israel. Dumnezeu s-a angajat, comform lui, să poarte de grijă poporului Său şi să îi izbăvească într-un fel sau altul de duşmanii acestuia. Holocaustul este dovada faptului că Domnul a uitat de acest legământ şi că, din motive deocamdată obscure, El a ales să nu se mai îngrijească de respectarea stipulaţiilor convenite de ambele părţi. Mai mult, se pare că nu este pentru prima oară când Dumnezeu încalcă o înţelegere: robia babiloniană şi distrugerea de către romani a Ierusalimului, şi a Templului, sunt aduse ca argumente asupra faptului că se poate documenta un obicei al divinităţii de a nu se ţine de angajamente.
Ajunşi aici, voi evidenţia ceea ce eu cred că este punctul slab al filmului, motiv pentru care şi aprecierile mele din final sunt destul de rezervate. Orice contract are două părţi implicate. Filmul insistă foarte mult pe partea asumată de Dumnezeu însă este foarte sumar, scandalos de frugal, cu privire la partea care le revenea israeliţilor. Au respectat ei clauzele care le reveneau din această înţelegere? Se aminteşte într-o doară această chestiune, iar când în mai multe rânduri va fi menţionată robia babiloniană, nimeni nu va încerca, măcar de dragul adevărului istoric, să menţioneze care au fost cauzele acesteia. Nimic despre idolatrie, despre decăderea morală a poporului, despre nedreptatea şi corupţia din ţară, despre asuprirea săracilor, despre avertizările disperate ale proorocilor, despre toate aceste lucruri care însemnau fiecare călcare de Legământ şi îndepărtare de Dumnezeu.
Aşadar procesul este cumva strâmb, chiar privit din punct de vedere juridic. Este trecută sub tăcere secţiunea de binecuvântări şi blesteme, parte integrantă a Torei, aşa că deţinuţii noştri îşi vor îndrepta tirul pledoariilor înspre singura persoană (nu uitaţi că iudaismul este nu este trinitarian) responsabilă de faptul că se aflau într-un lagăr de concentrare, unii dintre ei la câteva ore distanţă de oribila execuţie prin gazare.
Întrebarea cea mai presantă pe care mi-a pus-o mie filmul nu este despre cauzele holocaustului, ale tuturor relelor care se întâmplă pe pământ sau despre destinul poporului evreu, ci despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi înţelegerea relaţiilor pe care El le are cu oamenii. Vedeţi, ceea ce fac aceşti deţinuţi în dezbaterea lor este să vorbească multe despre Domnul lor, folosind versete din Scripturi şi propriile lor experienţe ale trecerii lor prin drama istoriei prezente. De aici răsare întrebarea pe care fiecare ne-o punem adesea, cu curaj, cu teamă, cu indignare, cu umilinţă şi uneori cu resemnare în faţa vicisitudinilor vieţii.
Este Dumnezeu bun?
[ Aici este partea unde puteţi avea un moment de reflecţie. Dacă vreţi, puteţi încerca chiar un răspuns. ]
Chiar aşa? Da’ de unde ştiţi voi asta? Din Biblie? Din cărţi? Din propriile experienţe?
E ciudat să vezi că pe baza aceleiaşi Scripturi a Vechiului Testament se pot argumenta atât bunătatea lui Dumnezeu cât şi absenţa acesteia. Depinde cum citeşti textele şi ce vrei să scoţi la lumină din ele. În ce priveşte experienţele, ele sunt pe deoparte subiective, supuse filtrelor emoţionale ale fiecăruia dintre noi, iar pe de altă parte sunt unice, intim alipite inimilor noastre. Poate că nu veţi fi de acord cu mine, dar o voi spune oricum: bunătatea lui Dumnezeu nu se poate spune nici din cărţi ( nici din Scriptură măcar ) şi nici din experienţele noastre minunate. Condiţia înţelegerii ei nu este studiul biblic, nici mersul la biserică, nici curgerea binecuvântării în râuri peste om , ci curăţia inimii. Doar cei cu inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu şi doar ei vor avea ceva semnificativ de spus despre frumuseţea lui. În afara acestui cadru, suntem aidoma unui arcaş care, legat la ochi, pleacă kilometri întregi prin pădure la vânat de căprioare. Probabilitatea ca, în lipsa unei relaţii cu Dumnezeu, să ajungi la un adevăr anume despre El este mai mică decât aceea de la loterie: puzderia de versete, citate, opinii, precum şi tumultul de sentimente, senzaţii, experienţe, gânduri şi mărturii îţi vor modela o concepţie deformată despre Tatăl Ceresc. În acest sens, nu mă miră concluzia filmului God on trial. Oricare va fi fost aceasta, ea ar fi fost nu rodul unui demers teologic coerent, ci expresia hazardului în care ne aruncă înstrăinarea de Dumnezeu.
Întrebarea o pun acum evanghelicilor, nouă celor care rostim cu aşa uşurinţă enunţuri despre caracterul lui Dumnezeu. Le avem grupate în mod exemplar în manualele de teologie sistematică, le ştim pe de rost aproape dar … când vine vremea să le comunicăm unei lumi pierdute şi alienate, precum cea în care trăim, suntem atât de irelevanţi! Binenţeles că ei sunt de vină: nu vor să vadă bunătatea lui Dumnezeu. Noi ştim toate aceste lucruri, pentru noi sunt limpezi, şi le trăim din plin în propriile noastre vieţi. Poate că ar trebui să învăţăm şi noi câte ceva din cuminţenia apofatică a primelor secole de creştinism când unii dintre părinţii Bisericii îi avertizau pe enoriaşi să nu se grăbească în a rosti tot felul de lucruri “bune” despre Dumnezeu dacă nu ştiu despre ce vorbesc cu adevărat. Poate ar trebui să renunţăm la evidenţierea bunătății cerești enumerând binecuvântările Domnului, care se potrivesc atât de bine catastifului scriptural, şi să învăţăm, asemeni lui Habacuc, să înţelegem bunătatea Sa în mijlocul tuturor lucrurilor care ni se pot întâmpla.
Mă gândesc, forţând puţin lucrurile, că într-un anume sens nu suntem cu nimic mai presus decât aceşti deţinuţi care şi-au format o concepţie denaturată despre Dumnezeul lor. Fără să fim batjocoriţi în toate chipurile, fără să ne fie demnitatea de fiinţe umane călcată în picioare cu brutalitate, fără să-i vedem sau să-i găsim pe cei dragi ucişi sub ochii noştri, fără să trăim sub ameninţarea propriei noastre execuţii … am ajuns să nu avem o teologie mai bună decât a lor. Afirmăm lucruri diferite dar, după modelul vânătorului legat la ochi, ne-am întors acasă unii cu o vulpe cu coada vâlvoi iar alţii cu ditamai lupul năpârlit. Preţioasele căprioare trebuie vânate cu alte metode …
Dezordonate reflecţii, cele provocate de acest film, nu-i aşa? Poate că prin asta, ori am reuşit să vă conving să-l vedeţi, ori v-am determinat să fugiţi de el cât vedeţi cu ochii …
Ratings (1-5): Artistic 3; Moralitate 2,5; Relevanţă 3,5; Apreciere generală 3
dyo 
Ioan … vad ca ai trecut pe langa acest blog si nu s-a ales mare lucru de tine. Iti recomand ca altadata sa treci pe partea cealalta cand il vezi … Pa!