Ascetica


“Nu se ştie cât a înţeles Kazantzakis din măreţia înălţării,
dar sigur a răstignit măreţia păbuşirii, pe calea
de la Isus la Alexis Zorba”

Scrisă în 1923, pe când era în Germania, Ascetica lui Nikos Kazantakis este o carte de mici dimensiuni, însă foarte densă, o veritabilă mărturisire de credinţă a autorului cunoscut cititorilor mai ales datorită romanului (sau filmului!) Zorba grecul. Am avut harul să găsesc această carte în limba română pe când eram student în Cluj, într-o ediţie obscură a unei edituri locale. Pe atunci eram un tânăr care tocmai abandonase ateismul ca şi crez; în faţa ofertelor spirituale care deveneau tot mai diversificate, de la esoterismul oriental la creştinismul ortodox autohton, mă simţeam ca un gurmand plasat în faţa unei mese pline de bunătăţi urmând să mă înfrupt din plin din tot ce vedeam cu ochii. Cartea lui Kazantzakis, împreună cu romanul său Hristos răstignit a doua oară, a avut un rol important în modelarea drumului pe care l-am ales ceva mai târziu, chiar dacă pe acest drum am îmbrăţişat o credinţă aflată în multe privinţe în opoziţie cu gândirea autorului grec.

Rândurile următoare nu se doresc a fi o recenzie a cărţii. Dacă doriţi aşa ceva vă recomand un articol pertinent scris de Vasile Andreica aici. În cele ce urmează voi încerca să argumentez, plecând şi de propria mea experienţă, în ce fel o astfel de carte, pusă la index de unii creştini, poate fi folositoare celor care o citesc urmărind cu atenţie un anume drum spiritual…

“Dumnezeul meu nu este atotputernic. Aflându-se în primejdie în fiecare clipă, luptă, tremură şi se poticneşte în fiecare lucru trăitor, strigând fără încetare. Învins fără încetare, se ridică plin de sânge şi de ţărână, avântându-se din nou în luptă. ”. E greu, de pe poziţii dogmatice, să citeşti astfel de cuvinte, din partea unui autor pe care nici Biserica Ortodoxă Greacă nu l-a putut răbda până la capăt, cu toate ideile sale pe muchie de cuţit. Acesta este doar un exemplu: cartea abundă în afirmaţii tranşante despre Dumnezeu, despre om şi despre Univers în general, afirmaţii care puse faţă în faţă cu dogmele dreptei credinţe, se bat cap în cap. Nici nu este de mirare acest lucru: Kazantzakis a fost un admirator al lui Nietzsche iar influenţa acestuia este evidentă când vine vorba de descrierea condiţiei omului pe acest pământ. Punctul de plecare al grecului este similar cu cel al filozofului german: omul este aruncat în lume şi lăsat să se descurce singur în această frântură dintre două adâncuri întunecoase pe care o numim viaţă. Pentru ambii autori cheia salvării nu este în Dumnezeu ci în om. În timp ce pentru Nietzsche Dumnezeu e mort şi singurul lucru pe care îl mai putem face este să-L jelim, după care să ne ducem vieţile mai departe fără El, pentru Kazantzakis El este încă viu dar slab, muribund, iar lucrurile stau pe dos faţă de ceea ce am învăţat încă de mici: noi suntem cei ce Îl vom salva pe El. Diferenţa radicală dintre cei doi este că în timp ce germanul ne spune să-L lăsăm pe Dumnezeu aşa mort cum e, şi să Îl scoatem complet din orice abordare a vieţilor noastre, scriitorul grec ne îndeamnă să Îl căutăm, să-L salvăm şi să-L readucem în fiinţă, evident într-o cu totul altfel de paradigmă decât cea a culturii creştine de până acum. Nu va mai fi acea relaţie în care omul îi aduce închinare lui Dumnezeu şi îi slujeşte de pe o poziţie de evidentă supunere ci una de caramaderie: “Alături de mine se află un călăreţ încercat: Dumnezeu. Galopăm prin arşiţa soarelui şi prin ploaia cea deasă. Cu chipul palid, rupţi de foame, dar neînduplecaţi, călărim unul lângă altul, povestind. […] Iubirea unuia faţă de celălalt este aspră şi simplă, stăm la aceeaşi masă şi bem vin în scunda tavernă a vieţii.”.

Ce ne facem când ni se oferă un astfel de discurs, unul aflat în evidentă contradicţie cu ceea ce se aude de la amvoanele noastre? La gunoi cu o astfel de carte, vor zice unii. Am putea să procedăm ca iehoviştii, să practicăm autocenzura şi să evităm chiar şi cea mai inocentă privire asupra acestor rânduri. Eu cred însă că, înainte de a ne grăbi să stigmatizăm un demers, ar fi bine să încercăm măcar să înţelegem natura lui şi cadrul de înţelegere al acestuia.

De pildă, lucrurile se schimbă dacă înţelegem că Nikos Kasantzakis nu discută teologic aici ci existenţial. El nu citează versete şi nu argumentează folosind un limbaj religios. Nu are nici un sens să procedeze astfel cu cititorii săi. El se adresează omului singur, cuprins de disperare ( aşa cum eram şi eu în anii studenţiei ) şi îl provoacă să-şi direcţioneze viaţa plecând de la această stare. La urma urmelor nici Boenhoeffer n-a avut un mesaj diferit – doar termenii săi au fost alţii. Disperarea, angoasa, hăul existenţial şi lipsa de sens nu pot avea alt răspuns decât … lupta. Şi Kierkegaard a gândit la fel, vorbind de acea asumare eroică a credinţei în Dumnezeu, în ciuda tuturor obiecţiilor, piedicilor şi evidenţelor contrare dreptului crez.

Unde ajungem, plecând la drum în această călătorie ascetică? La Dumnezeu, ne spune Kazantzakis. Nu este însă acelaşi Dumnezeu cu Cel pe care noi pretindem că Îl cunoaştem. Am putea deci califica gândurile Asceticii ca fiind erezii şi să le tratăm ca atare, dar … poate că tocmai aici este problema. Sunt afirmaţiile lui Kazatzakis erezii de genul celor gnostice, ariene, nestoriene, pe bună dreptate înfierate de Biserică de-a lungul veacurilor, sau trebuie încadrate în altă categorie?

Tratăm cu uşurătate domeniul acesta al ereziilor, ca şi cum toate ar fi de aceeaşi factură, o apă şi-un pământ. Ereziile sunt nişte excese fie dogmatice, fie existenţiale, fie de altă natură care ar trebui să fie bine stabilită de la bun început. În timp ce primele se rezolvă cu Scriptura în mâini, excesele ce rezultă din asumarea unor trăiri, a condiţiei umane însăşi, nu au o vindecare bazată pe litera Cuvântului ci pe parcurgerea iniţiatică a unui anevoios drum spre eliberare. La nivel existenţial doctrina, încapsulată în crezul bine definit şi sistematizat, prinde viaţă şi se transformă după chipul credinciosului, modelată de ceea ce Kazantzakis numeşte “strigătul” din interiorul fiinţei. În acest fel, de pildă, deşi respingem panteismul ( de care adeseori autorul grec a fost acuzat – în mod nedrept, cred eu ) s-ar putea ca expresia conştientizării prezenţei divine în Creaţie să se exprime într-un limbaj “eretic” panteist, chiar dacă se întâmplă în inima unui drept-credincios.

Acesta este sensul în care înţeleg finalul eroic al cărţii: cel care a parcurs acest drum în întregime ajunge să înţeleagă adevărata grozăvie a realităţii în care trăieşte – în mod subiectiv binenţeles – ca pe o binecuvântare; reversul ar fi probabil, în aceleaşi condiţii, sinuciderea sau în orice caz vieţuirea la nivelul cel mai de jos în care orice semnificaţie s-a topit în desuetudine. Acesta e însă tocmai punctul în care poţi conştientiza cel mai bine nevoia unui Dumnezeu personal şi a unei relaţii reale cu El. Eroismului asumării tainei – nu vă spun despre ce este vorba, citiţi cartea – eu ca şi creştin îi opun eroismul pocăinţei şi întoarcerii la adevăratul Dumnezeu.

Vă vine să credeţi sau nu, eu am a fost călăuzit înspre Dumnezeu şi prin această carte. Ea trebuie citită altfel, cu inima, nu cu mintea. Dacă nu simţi nici un fior în timp ce citeşti, dacă singurele lucruri care îţi trec prin cap sunt versete biblice prin care să-l combaţi pe autor … sunt de acord, poate ar fi bine să citeşti altceva, cartea aceasta nu ţi se adresează. La urma urmelor, autorii cu tentă existenţialistă şi-au asumat încă din start, prin natura acestui mod de a privi viaţa, că publicul căruia li se adresează este unul restrâns, limitat la cei ce trec prin trăiri comparabile cu ale lor. Nici chiar Mântuitorul nu a făcut excepţie de la aceasta când a zis: ”Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”. El a fost primul existenţialist din istorie, nu Kierkegaard!

6 comentarii

  1. “Dumnezeul meu nu este atotputernic. Aflându-se în primejdie în fiecare clipă, luptă, tremură şi se poticneşte în fiecare lucru trăitor, strigând fără încetare. Învins fără încetare, se ridică plin de sânge şi de ţărână, avântându-se din nou în luptă. ”.

    => interesant, cred ca vorbea de Dumnezeul-Iubire care „se face” pe Sine neputincios pentru ca cel neputincios sa devina dumnezeu-iubire .

    ”Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”. El a fost primul existenţialist din istorie, nu Kierkegaard!

    => in mod normal ,versetul de sus ar suna cam asa :”Nu am venit să chem la pocăinţă pe Cel Neprihănit, ci pe cei păcătoşi.” dar pentru smerenie a spus „pe cei neprihaniti ” ,desi nu exista neprihaniti pe pamant , singurul neprihanit era chiar EL (Hristos) care vorbea . El e Dumnezeu-Smerenie ,oare mai exista in alta religie un astfel de Dumnezeu?

  2. Interesantă abordare a vorbei lui Hristos; cred totuşi că fiecare era cumva invitat să privească „înăuntru” şi să constate situaţia de fapt, care este până la urmă, aşa cum ai sugerat, o stare de ne-neprihănire. Dacă nu o observi, sau dacă nu vrei să ai de-a face cu ea … zero pocăinţă, zero iertare, zero neprihănire adevărată şi … zero viaţă, în final.

  3. 1.”Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
    spune cu aproximatie acelasi lucru ca si :
    2.”Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce cel dintai cu piatra ”
    si 1 si 2 indica milostivirea Sa pentru pacatosi, concomitent cu trimiterea rapida a interlocutorilor la „interiorul” lor pentru re-analiza intrebarilor lor initiale (ei se considerau din oficiu indreptatiti sa puna acele intrebari dar raspunsul pe contra al Mantuitorului ii debusola , caci le dadea coordonatele exacte :nu erau centrul universului ci doar coordonate secundare ca si cei pe care ii judecau )

    am incercat de curiozitate sa le schimb versetele intre ele in contextele diferite din Scriptura si m-am minunat ce poate iesi …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s