Călăuza ( A. Tarkovski, 1979 )


Vizionarea acestui film a fost unul din momentele de referinţă ale studenţiei mele. Era primul meu contact cu Tarkovski, despre care auzisem că a făcut filme “adânci”, iar impactul filmului a fost încă de prima dată unul năucitor, greu de explicat în cuvinte.

Am fost influenţat, recunosc, la prima vizionare de explicaţiile oferite de către simpaticul critic de film, de dinaintea proiecţiei. Nu le voi menţiona, de dragul celor care nu au văzut pelicula; cred că acesta este genul de film care nu se explică ci se simte, se savurează atât cu mintea cât şi cu inima. Sugestiile de interpretare cu privire la simbolurile şi alegoriile folosite de autor au darul nefericit de a îngusta foarte mult câmpul visării şi percepţiei cu privire la ceea ce se vede pe ecran. E ca şi cum ai privi un apus de soare printr-o ţeavă de PVC: vei pierde tot farmecul şi frumuseţea ce-ţi sunt oferite panoramic prin generozitatea genialului artist.

Aţi înţeles: nu o să vă povestesc filmul. O să vă spun însă pe ce tărâmuri de cuget m-a trimis povestea adaptată de cineastul rus după novela a fraţilor Strugaţki, Picnic la marginea drumului.

Într-o lume cenuşie, ternă şi lipsită de vitalitate ( sau de ceea ce îmi place mie să numesc “fior”) noi oamenii ne lăsăm trăiţi de o necuprinsă şi nedefinibilă hidră, pe care o numim generic, pentru conformitate, viaţă. Toate ne sunt la îndemână, ne sunt accesibile şi pregătite pentru noi; singura diferenţă e că unii ne dorim mai mult, cerem mai mult de la viaţă, în timp ce alţii, resemnaţi într-o lipsită de eroism cuminţenie, se mulţumesc cu firmiturile şi micile bucurii efemere. Şi unii şi alţii, înţelegem că avem nevoie de mai mult, avem nevoie de ceva care să ne poarte spiritul dincolo de orizontul existenţei noastre atât în timp, cât şi în spaţiu. Avem nevoie de ceva ce să putem povesti copiilor noştri, altceva decât matematica şi ştiinţele naturii; avem nevoie de o poveste, de o istorie care să ne inspire – oricât de ridicolă ar fi ea. Oricât de trist ar fi să fi purtat pe val de o istorie ridicolă şi nerealistă, noi oamenii simţim că mai trist este să nu te conducă nici o istorie, să fi doar o frunză bătută de vânt sau un fir de praf purtat în văzduh, fără o direcţie anume.

Şi uite aşa a apărut Zona. Înconjurată de o aură misterioasă, de poveşti contradictorii cu privire la ce se găseşte în ea, Zona îi inspiră şi provoacă pe oameni să privească în depărtări. Ce contează că este undeva la marginea unui oraş părăsit, că treci pe lângă ruine de fabrici aflate într-o stare jalnică şi că stâlpii de electricitate abia se mai ţin ( oricum nu le mai vezi firele ) şi că gunoaiele se înmulţesc peste tot? Zona are magia ei; frumuseţea ei e cu mult deasupra tuturor acestor inconveniente pe care numai ignoranţii le bagă în seamă.

Se vor găsi unii care să îngrădească locul, ”pentru protecţia ta” zic ei. Dacă eşti destul de şmecher vei evita paza. Oricum, existenţa zonei generează locuri de muncă; pe lângă slujba de gestionare a pazei, de departe cea mai palpitantă ocupaţie este aceea de călăuză pentru cei ce vor să plătească preţul unei călătorii de neuitat.

Ne atrage Zona. Ne place povestea ei. Am vrea să o vizităm dar ştim că, odată revelat misterul ei, va trebui să o înlocuim cu altceva. Aşa că, dacă am făcut pasul cel mare şi am sărit pârleazul, mergem încetişor tatonând terenul cu o piuliţă legată de o sfoară pe care o tot aruncăm înaintea noastră cu o teamă sfântă de necunoscut ( superbă naivitate! ). Unii vor sfida această superstiţie şi o vor lua înainte; în inima lor reverenţa ( chiar religiozitatea aş putea spune ) este înlocuită de corectitudinea rece, seacă, a minţilor luminate care cred că au, sau vor avea, explicaţii raţionale pentru a descrie întreg Universul în care trăim.

E o diferenţă esenţială între paradigma din Ascetica şi cea a lui Tarkovski. În timp ce Kazantzakis stă la masă cu Dumnezeu, la un pahar de vin, oamenii noştri se suportă unul pe altul într-un bufet ordinar de mahala, cu podele cenuşii şi mese incomode. Dumnezeu inrupe din pieptul eroului care se avântă în lupta aspră a vieţii, ne spune grecul; cineastul rus ne propune o soluţie aparent opusă: liniştea, oprirea din drum şi observarea lui, a peisajului, apoi o reinscripţionare pe retină a ţintei înspre care ne îndreptăm. Unde este Dumnezeu? … Nu vă spun, vă las pe voi să ghiciţi; nici nu e foarte greu de observat.

Călauza este genul de film care poate fi vizionat de mai multe ori, la intervale de câteva luni sau chiar ani. De fiecare dată va oferi surprize, abordări noi şi meditaţii proaspete. Tarkovski este un poet, iar acest poem este fără îndoială unul dintre cele mai bune din cele şapte pe care le-a realizat în cariera sa.

Ratings (1-5): Artistic 5; Moralitate 4,5; Relevanţă 5; Apreciere generală 4,5

Anunțuri

12 gânduri despre “Călăuza ( A. Tarkovski, 1979 )

  1. am prins citeva fragmente din film la magyar televizio pe vremea lui nea nicu intr-o simbata noaptea si i-am intrebat pe colegii unguri despre ce era vorba, n-au prea stiut sa-mi spuna. apoi am dat de text in almanahul anticipatia. a fost colosal. mai ales sfirsitul. recent am dat din nou de text, pe scribd.com si am revazut filmul, parca unele lucruril s-au mai estompat, altele au iesit la suprafata. asa cum ziceai, din cind in cind poti sa mai treci pe acolo. mi se pare insa ca textul e mai bun ca filmul pe principiul textul bate filmul…

    1. Nu ştiu despre ce text este vorba … eu am citit cartea şi sunt lucruri cu totul şi cu totul diferite, incomparabile dpdv al scopurilor urmarite (ambele mi-au plăcut!).
      Va fi o discuţie fără sfârşit dacă filmul este un SF sau nu, la fel ca şi în cazul Solaris. Eu unul nu cred că Tarkovski a avut astfel de preocupări; totuşi în ambele direcţii de abordare se poate visa mult şi bine … în asta stă frumuseţea acestei opere …

  2. Thanks Dyo,

    Aseară, fiind Sâmbătă, căutam cu Daniela un film și mi-am amintit de blogul tău, așa că ne-am întâlnit cu Trakovsky. Încă chibzuiesc…

    Nu am văzut nici o notă, știai că filmele lui (și altele) sunt gratuite pe internet, titrate în Engleză? Fără îndoială, citind traducerea diminuează experiența substanțial. Pentru tine e un film ce poate fi văzut de mai multe ori, pentru mine trebuie văzut de mai multe ori.

    http://www.openculture.com/2010/07/tarkovksy.html

    1. Calauza s-a constituit intr-unul din punctele de cotitura in aventura mea spirituala din vremea studentiei, cand eram destul de aproape de a inghiti mirajul yoga …
      Ma bucur ca te-a pus pe ganduri. E un regizor care a intocmit nu filme, ci adevarate simfonii …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s