Sacru şi grotesc – Viridiana (Luis Bunuel,1961)


Una din amintirile plăcute ale studenţiei la Cluj se leagă de schimbarea cantinei de toate zilele. În Haşdeu mă obişnuisem cu stilul de servire la “împinge tava”. Totul începea cu o coadă destul de lungă, după care tava de inox era împinsă pe o bandă, de unde ne era pusă cu polonicul mâncarea în diferitele compartimente ; mai apoi primeam tacâmurile şi pâinea. Totul se întâmpla într-o sală imensă, lipsită de orice decoraţiune şi de orice adaos estetic care să îţi sugereze vreo idee de bună primire, pe nişte mese mari, vechi, zgâriate şi decojite de vopsea, fără feţe de masă;  deasupra tuturor acestora domina zgomotul metalic al tacâmurilor intrând în contact ritmic cu tăvile, un gigantic ansamblu de percuţionişti care l-ar fi făcut invidios până şi pe cel mai pasionat interpret de jazz.

Pe când la Dieta … he, he … ne aşezam la mese de câte patru pesoane, într-o sală mult mai mică, aproape de dimensiunile unui separé. Faţa de masă, destul de drăguţă, era întotdeauna curată; pe masă ne aşteptau farfuria pentru supă şi tacâmurile frumos aranjate, solniţa şi suportul pentru şerveţele. Eram serviţi personal, ca la restaurant, cu un recipient mare de supă din care ne aprovizionam după dorinţă, iar felul doi îl primeam gata aranjat în farfurii; singura cerinţă pentru noi era să ducem farfuriile cu grijă la debarasare după ce terminam cu desertul. Îmi amintesc că, schimbând cadrul în care luam masa, parcă şi noi ne-am mai cizelat puţin; începuserăm să mâncăm ceva mai orodnat, după etichete de mult uitate ale bunului simţ şi ale civilizaţiei orăşeneşti.

Acestea sunt primele gânduri pe care le am când revăd scena din finalul filmului Viridiana, cu săracii şi necăjiţii care dau iama în casa bogatului, având parte de un festin regesc în ambianţa fastuoasă din încăperile acestuia. Unul din meritele fimului lui Bunuel este tocmai acela de a surprinde, pe toată durata lui, această tensiune eternă dintre haos şi ordine, dintre aleatoriu şi intenţionalitate, dintre lupta oarbă a diverselor forţe ale naturii şi raţiunea care ierarhizează, ordonează şi transformă lucrurile după un sens anume.

Aceasta este linia de forţă a mesajului Viridianei: există o luptă în acest Univers între haos şi ordine, o luptă nedreaptă, inegală, în care raţiunea ( înţeleasă aici în sens mai larg decât în cel iluminist ) pleacă din start cu un handicap imens. Gândiţi-vă numai: într-un Univers de necuprins în dimensiunile sale, noi suntem o oază minusculă de ordine şi conştiinţă. Nu-i aşa că e nedrept să fim puşi faţă în faţă – din orice punct de vedere aţi privi lucrurile – cu un Univers atât de mare şi de inaccesibil? Dar haideţi să venim pe pământul nostru: nu e nedrept că o mână de înţelepţi să fie nevoiţi să ţină frâiele mersului lucrurilor unei omeniri în care încă analfabeţii şi sub-dezvoltaţii sunt o majoritate? Nu e nedrept ca oamenii cu viziune, atât de puţini, să-şi sfarme creierii în a convinge masele debusolate de necesitatea unui rost al vieţilor noastre? Nu e nedrept ca atât de puţini sfinţi să fie puşi să lumineze peste un întuneric atât de mare?

Războiul este inegal, ne spune Bunuel. El ne aşează în contrast simboluri ale frumuseţii creatoare – adică raţionale, ne-aleatoare – cu mizeriile instinctelor dezordonate, ale răutăţii şi lipsei de orice rost etic. Ordinii şi perfecţiunii muzicii lui Bach îi este contrapusă linia bine conturată şi intenţionat erotică a piciorului unei aspirante la titlul de călugăriţă, în actul absolut nevinovat al pregătirii pentru culcare. Grandorii Requiemului lui Mozart i se opun dezlănţuirea incestuoasă de pofte din inima unui unchi faţă de nepoata sa şi perspectiva unui viol. Bucuriei închinării din celebrul Halleluiah de Handel îi sunt alăturate maimuţărelile caraghioase ale unor oameni lipsiţi de capacitatea de a înţelege vreun sens în tot ceea ce fac.

Punctul culminant al filmului este acela în care aceşti săraci cu duhul vor parodia, cu un usturător cinism, celebrul tablou al lui Da Vinci, Cina cea de taină, vestit prin măiestria proporţiilor şi a ordinii desăvârşite în care este ilustrată ultima noapte a Mântuitorului cu ucenicii Săi.

Aşadar, sunt două feluri de vieţuire pe care Bunuel le ilustrează ca fiind cele ce caracterizează condiţia umană în general. Unul dintre ele este cel al unei ordini autoimpuse. Ea caracterizează viaţa noastră religioasă în primul rând, cea artistică ( cel puţin, hai să zicem, până la dezordinea modernistă a ultimilor 150 de ani din toate curentele demolatoare de convenţii estetice ) şi binenţeles cea socială. Această ordine se menţine prin reguli dure, inflexibile, reci, şi ajunge adesea să-şi consume adepţii datorită artificialităţii ei. Ordinea este rezultanta unui destin asumat, al unui drum şi al unei destinaţii, care poate fi realistă, utopică, fantezistă, mitologică … se pare că contează mai puţin.

A doua cale este … absenţa oricărei căi, umblarea fără rost. Deloc atrăgătoare, cel puţin în felul în care ea ne este ilustrată de Bunuel, această cale oferă totuşi mai multe gratificări de mici dimensiuni, bucurii efemere şi chiar o anume linişte şi relaxare vis a vis de marile probleme cu care unii dintre noi ne pierdem vremea. Apreciez faptul că, deşi ateu declarat, regizorul spaniol nu evită să aducă în discuţie cu cărţile pe faţă câteva din consecinţele felului său de a înţelege viaţa şi rostul omului pe pământ. Fiţi serioşi, ne-ar spune el, despre ce rost credeţi că am putea vorbi? Există rosturi mici, efemere, cum ar fi de pildă acela de sări coarda, de a administra o moştenire sau pur şi simplu de a te bucura de tot felul de lucruri care îţi ies în cale … restul sunt poveşti.

Ateismul nu este frumos. Aceasta nu este o afirmaţie care să aibă ceva de-a face valoarea ei de adevăr: e o realitate crudă pe care şi-o asumă cei ce resping posibilitatea ca Dumnezeu să existe. Din păcate, şi aici finalul filmului se doreşte a fi profetic, în această luptă nu va învinge valoarea ci  nonsensul. Puteţi crede voi mult şi bine în Judecată, într-un sfârşit al istoriei în care Dumnezeu va face rânduială în Universul Său, că haosul, lipsa de sens şi de raţiune, instinctele naturale şi nebunia dezordinii tuturor lucrurilor vă vor înghiţi pe toţi, cu toate poveştile voastre frumoase. Spre deosebire de Dawkins, apostol ridicol al frumuseţii vieţii de ateu, Bunuel este sincer în asumarea grotescului ce poate însoţi o astfel de credinţă. Atât viaţa de credincios cât şi cea de ateu sau agnostic sunt ridicole şi groteşti la un anumit nivel, prima din cauza iluzioriului ce o însoţeşte, a doua din cauza implacabilului haos care nu ştie ce e bine şi ce rău, dar în care numărul de stări care se traduc prin “bine” este net inferior celorlalte, percepute ca “rău”. De aceea este mai puţin probabil ca ceva bun să se întâmple în lume, în timp ce răul ne pândeşte la fiecare pas … Ordinea, creaţia, sensul şi ideea nu au puteri transformatoare; armoniile muzicii clasice îi lasă pur şi simplu reci pe ascultători iar interiorul curat şi ordonat al unei case de bogătan este uşor adus la condiţia de cocină de porci … acesta este sensul în care curg natural lucrurile în această lume.

Bunuel nu lasă loc pentru o a treia cale. Pentru că a urât catolicismul, datorită unor evenimente neplăcute din adolescenţa sa, el nu va oferi niciodată privitorului şansa de a lua măcar în considerare orice fel de spiritualitate religioasă ca pe o alternativă demnă de urmat. Religia ca viaţă, ca relaţie reală între om şi Dumnezeu şi om, este din punctul său de vedere o simplă utopie idealistă, încadrată se pare în prima dintre cele două variante. Nu pot decât să regret că asemeni unor oameni de calibru precum Camus, Sartre, Bergman sau Focault, creatori în diverse domenii şi duşmani declaraţi ai optimismului iraţional al (post)modernităţii noastre, nici Bunuel nu a înţeles mesajul Evangheliei, cel real, dezbrăcat de hainele politico-ideologice care l-au ciuntit şi pus în acelaşi rând cu filozofiile efemere ale înţelepţilor acestui veac.

Bottom line: Viridiana este un bun punct de plecare pentru un grup de discuţii cu studenţi, tineri şi intelectuali care oscilează între scepticism şi credinţă, între asumarea unor valori şi nihilism. După vorba lui Steinhart, referindu-se la Camus, cred că şi Bunuel este unul dintre ateii cu care merită să-ţi măsori stabilitatea şi consistenţa crezului tău. Eu unul mi-am întărit convingerea, meditând la acest film şi comparându-l cu mesajul Scripturii în care cred, că merită să mă încred în Dumnezeu şi să-I slujesc numai Lui; aceasta este pentru mine o garanţie a sanităţii mele ca om, dar şi a fericirii şi binecuvântării din veacul acesta şi din cel viitor…

Ratings (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 2,5;  Relevanţă 4,5;  Apreciere generală 4

Publicitate

7 comentarii

  1. Se poate ca, prin filmul asta, Bunuel sa se fi razbunat pe portiunea din destinul sau care l-a dus in conflict cu reprezentanti ai religiei crestin-catolice.
    Probabil ca prezervarea sanitatii de care vorbiti la urma sta la baza alegerilor noastre.
    Din unghiul asta (al alegerii ca produs al instinctului de conservare) nu vad opozitie clara intre ateismul lui Bunuel si crestinismul nostru

    1. Nici nu trebuie să fie neapărat o opoziţie; de aia îmi place onestitatea lui Bunuel. Discuţia trebuie evident translatată pe planul dovezilor, argumentelor şi evidenţelor existenţiale: adevărul nu se recunoaşte după criterii estetice sau sentimentale ci după modul său de a opera în viaţa noastră … sau, cum ar zice Iosif Ţon, după sursa din care ne „extragem” crezul …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s