Etică absolută sau mici jocuri de gleznă – Crimes and misdemeanors (1989)


Zică cine ce-o vrea despre Woody Allen, despre infidelităţile şi relaţiile sale adesea ieşite din canoanele bunului simţ, despre ironiile sale facile la adresa multor lucruri sfinte şi despre necredinţa lui, dar pentru mine filmul său Crimes and Misdemeanors este una din capodoperele cinematografiei universale. Într-o abordare prozaică, lipsită de lirism şi fără o poveste impresionantă, pelicula reuşeşte să ne ofere un fascinant mozaic de perspective asupra vieţii, ţesute magistral într-o intrigă ce implică câteva personaje reprezentative pentru lumea evreiască din America zilelor noastre.

Rămânând fidel ideii de nu vă povesti filmele pe care le aduc în discuţie, voi încerca în rândurile ce urmează să surprind câteva meditaţii provocate de această realizare a prolificului regizor american. Una din liniile sale de forţă este, după părerea mea, legată de ilustrarea conflictului dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce este vizibil în exterior şi ceea ce se întâmplă în inima omului. Trăim pe câmpul de bătălie dintre cele două aspecte ale realităţii şi s-ar părea că cel mai adesea suntem victime colaterale, inocente, ale acestui război de care nu ne simţim câtuşi de puţin vinovaţi.

Lumea în care trăim ne propune o mulţime de aparenţe, la alegere. Religia îşi are reprezentările ei, societatea de asemenea. Ele se pot numi “religiozitate”, “succes”, “înţelepciune”, “bunăstare”, “fericire”, “reputaţie” etc. Le preluăm de la înaintaşii noştri, le asimilăm, după care căutăm să trăim în lumina lor binefăcătoare. Din când în când însă, viaţa ne oferă neplăcute surprize; una dintre cele mai dezagreabile este aceea de a fi nevoit să alegi între aparenţă şi esenţă. Aceasta este drama principală a unora dintre eroii filmului nostru: fiecare şi-a croit un drum în viaţă după şablonul reprezentării pe care a îmbrăţişat-o încă din tinereţe – într-un fel sau altul fiecare este pus în situaţia extrem de inconfortabilă de a constata, măcar pentru fracţiuni de secundă, cât de superficială şi de golită de sens îi este viaţa.

Care este soluţia de salvare când o astfel de angoasă – una dintre favoritele lui Woody Allen din moment ce în Match Point va relua subiectul – ne tulbură existenţele? O spune unul dintre eroii filmului, la final, împărtăşindu-ne felul în care şi rezolvat mustrările de conştiinţă pentru josniciile comise: “negăm … ca să putem merge mai departe.”. Întoarcem spatele esenţei, o îngropăm în timp, în convenţii, în scuze şi în pretexte, după care ne continuăm vieţile minunate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este posibil aşa ceva? Da, în condiţiile în care Dumnezeu lipseşte. În absenţa Lui, însăşi dilema în sine nu mai are sens: totul ne este permis, valorile sunt atât de relativizate încât nimeni nu ar putea face cu adevărat diferenţa între valori. Ele sunt atât de amestecate încât devine ridicolă pretenţia că mai poţi să distingi lucruri reale, cu semnificaţie.

De fapt, trăim într-o junglă. Legile care ne guvernează convieţuirea pe această planetă sunt absolut rudimentare; ele au de-a face cu lupta pentru supravieţuire şi, eventual, pentru un iluzoriu succes. Dacă în alergarea mea, dacă în propria mea goană printre aparenţe ajungem să ne ciocnim … asta e, se aplică principiul “cel mai tare învinge” după care ne continuăm alergarea.

Toate personajele filmului, în ciuda diferenţelor majore dintre ele, aleg o viaţă a aparenţelor, a ambalajelor în locul conţinutului … cu o mică (dar ironică) excepţie. Avem în film şi un credincios, unul mozaic, e adevărat, dar unul care crede că existenţa acestui Univers se datorează unei Persoane, motiv pentru care există totuşi nişte absolute morale, o judecată şi o iertare. Rătăcit cumva între celelalte caractere, mult mai “realiste”, omul nostru pare cumva suspendat în afara tumultului general; faptul că ajunge să-şi piardă vederea ne aduce aminte că totuşi este şi el parte din lumea noastră şi că nu putem fenta realitatea oricât de idealişti am fi.

Ce ne învaţă acest veritabil manifest umanist transpus cu atâta măiestrie pe peliculă? ( Sau, noi creştinii, nu avem nimic de învăţat de la “ăia” ?!?)

Filmul ne aduce aminte că trăim şi noi în această lume a aparenţelor. Ele fac parte din viaţa noastră mai mult decât ne dăm uneori seama. Amvoane, batice, cravate, fuste, tonalităţi, cântări, gesturi, zâmbete, forme, stereotipuri verbale şi multe altele sunt prezente din plin printre noi. Nu ştim ce să facem cu ele. Unii se ţin de ele ca şi cum ar fi totul pentru ei. Ce deşertăciune! Alţii, plini de zel revoluţionar, încearcă să le demoleze, după care se trezesc stupefiaţi că nu au ce pune în loc. Ce nebunie! Dragilor, avem nevoie de toate astea! Problema nu este dacă să le avem sau nu ci dacă le înţelegem adevărata lor valoare!

Visez la o adunare în care să putem, de dragul adevărului, să punem deoparte aparenţele şi să lăsăm adevărul să respire. Să nu ne spoim felul în care arătăm, să nu ne ascundem slăbiciunile, să nu încercăm să părem ca nişte creştini ci mai degrabă să fim oameni care Îl dorim pe Dumnezeu prezent în fiecare aspect al vieţilor noastre … e prea mult oare? Să nu mai caracterizăm pocăinţa unei femei după îmbrăcămintea ei ( aceasta îşi are rostul ei dar nu este barometru al pocăinţei ), a unor fraţi după formulările pompoase din rugăciuni, după poziţiile de mărire sau după numărul de prezenţe la amvon ( “locul sfânt”, cum îi zic unii ) … vom creşte noi chiar într-atât? Dar oare vom vrea noi aşa ceva în adunările noastre?

Nu ştiu ce va gândi fiecare despre asta dar eu ştiu care este reversul, consecinţa acestei lupte oarbe pentru aparenţe şi pentru spoieli, reflex al unui marketing spiritual greşit înţeles. Nu vi-l voi spune eu; ascultaţi cuvintele profesorului, rostite profetic în finalul filmului … Dacă o astfel de viaţă vă doriţi, poate ar fi mai bine să mai reflectaţi un pic … dacă nu, vestea bună este că Domnul nostru chiar poate să ne ofere ceva cu mult mai bun …

Ratings (1-5): Artistic 4,5; Moralitate 4,5; Relevanţă 5; Apreciere generală 4,5

8 comentarii

  1. „…Visez la o adunare în care să putem, de dragul adevărului, să punem deoparte aparenţele…”

    Aparentele diferențe aș spune.

    Ce ar face adunarea asta utopică după ce ar reuși să …se adune?
    Apropo de relații sănătoase între creștini se spune că dialogul este posibil numai atunci când combatanții rămân cei ce sunt și dau ceea ce au. Câtă vremea rușinea goliciunii și teama de ridicol îi face să dea vina pe cel de lângă el pentru lipsurile lui, dialogul va rămâne di-olog.

    Dyo-log

    1. Sunt de acord … este utopică. Cred că dacă ar reuşi să se adune ar putea în sfârşit să se focalizeze asupra lucrurilor cu adevărat importante: proclamarea Evangheliei, provocarea la dragoste şi la fapte bune, închinarea în Duh şi în adevăr … Nu e puţin lucru …
      Pentru teama asta şi exacerbarea ei în adunări suntem noi vinovaţi; mă gândesc totuşi că dacă noi am creat-o, tot noi o putem şi demola – problema este că nu ne vom dori niciodată aşa ceva …

  2. eu am intrat sa citesc articolul depre IT si am dat peste postarea asta! eu zic ca merita cinci stele din cinci – la fel si viridiana. e bucatica de Allen care imi place cel mai mult, poate pentru ca e facut cu Nykvist la imagine. de ce nu m am abtinut sa nu scriu „Match Point va relua subiectul ( un film mai slăbuţ din păcate în ciuda prestaţiei excepţionale al lui Matt Damon” cred ca l confundati pe Damon, nu stiu sa fi jucat in Match Point. in alta ordine de idei e cel mai „greu” film al lui Allen desi imi este la suflet Crimes and – dupa mine. analiza vinovatiei, daca putem vb despre asta, este mult mai complexa in Match Point. mie la prima vizionare mi a produs senzatia de opera. atat! see you at MC blog.
    GS.

    1. Intr-adevar nu era vorba de Matt Damon; o sa fac corectia necesara. Am vazut o singura data filmul si figura lui Jonathan Rhys Meyers am readus-o din memorie sub chipul lui Matt. My mistake …
      Cred ca o sa revad filmul; poate ca il voi privi altfel a doua oara …
      Multumesc de aprecieri, de corectii si esti oricand binevenit cu sugestii si comentarii; nu strica sa ne mai odihnim putin si sa punem deoparte, macar pentru cateva clipe, subiectele arzatoare ale acestor zile nebune …

      1. no prob! si eu l am confundat pe robert carlyle cu tim roth cand am vaz hitler…chiar am facut prinsoare cu un amic foarte convins de asta. am dat vina pe mustata dupa ce am aflat. aveti filme faine la review uri bune de dezbatut!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s