Solaris (1972) – declaraţie de singurătate


Undeva prin anii 93-94, mai ales cu ocazia Campionatului Mondial din SUA, a apărut în statistica partidelor de fotbal o găselniţă nouă şi, poate tocmai din această cauză, incitantă cu privire la înţelegerea a ceea ce întâmplă pe teren în timpul unui meci. Este vorba de măsurarea timpului efectiv de joc: din durata standard a unei partide (nouăzeci de minute) se scădeau timpii morţi, cei necesari repunerii mingii în joc după faulturi, executării de cornere şi altor evenimente, parlamentărilor cu arbitrul, tragerilor de timp, accidentărilor care necesitau întreruperea partidei, timpul în care o echipă celebra înscrierea unui gol etc. Mi-aduc aminte şi astăzi uimirea pe care am avut-o să constat că nu puţine erau partidele în care se juca cu adevărat fotbal mai puţin de patruzeci şi cinci de minute. Restul era doar pierdere de vreme …

Recent am citit o comparaţie între cele două versiuni de Solaris, cea din 1972 a lui Tarkovski şi cea din 2002 a lui Steven Soderbergh. La un moment dat criticul american observa diferenţa de durată dintre cele două filme: realizarea cineastului rus este cu vreo şaizeci şi cinci de minute mai lungă. Având în vedere că punctul de plecare este comun, nuvela polonezului Stanislaw Lem, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost tocmai acesta: iată că pragmatismul american a mai dat o lecţie de eficienţă – nu sunt ei cei care ne aduc aminte în permanenţă ca “time is money”? – romantismului atemporal, nepractic şi neproductiv  ce caracterizează spaţiul est-european!

Abuzul de timp este o caracteristică a majorităţii operelor lui Tarkovski. Cadre statice, panorame interminabile, alunecări uşoare ale camerei de filmat, dar şi încăpăţânarea de a reda integral unele porţiuni “neinteresante” ale desfăşurării evenimentelor (celebră este acea chinuitoare deplasare cu drezina, din “Călăuza” ), ei bine toate astea par să lungească filmele sale la nesfârşit. Extrem de minuţios în tot ceea ce a făcut, până la cel mai mic detaliu, Tarkovski pare să fi uitat de faptul că orice film mai are şi o concluzie, un final, fericit sau nu, după care spectactorii se vor fi ridicat de pe fotolii pentru a-şi dezmorţi oasele şi a rumega apoi, în drum spre casă, la experiența vizionării. Ispita de a vedea scenele monotone din filmele sale ca pe momente moarte, asemenea celor dintr-un meci de fotbal, este destul de mare pentru privitorul neavizat şi neobişnuit cu o altă abordare a artei cinematografice, în afară de cea hollywoodiană.

Voi recunoaşte smerit că şi eu am fost o victimă a acestui mod al rusului de a face cinematografie: la prima vizionare am adormit buştean. Când m-am trezit, pe ecran pluteau în chip ciudat nişte obiecte, iar în stânga mea un coleg sforăia de-a binelea. Am avut însă ambiţia de a mai încerca odată; de data asta pot să spun că am văzut filmul şi am rămas cu o amintiri de neiutat de la acel eveniment.

Prezentatorul filmului, un bătrânel simpatic despre care am mai amintit, ne-a spus încă din start un lucru care i-a revoltat pe cei mai mulţi studenţi din jurul meu: “Acesta nu este un film SF!”. El era ferm pe poziţie, studenţii aşijderi; vă mărturisesc că după cincisprezece ani de atunci eu încă nu am o opinie în privinţa asta. Ca să nu eludez un răspuns ce trebuie totuşi dat, voi spune că Solaris este mai mult decât un film SF. Poate fi privit din această perspectivă, aceea a scriitorului care a pus pe hârtie ideea povestirii – fără îndoială una care ţine de literatura science fiction – dar cred că depăşeşte prin implicaţii şi profunzime graniţele genului. Soderbergh va da filmului său o notă preponderent romantică, lucru care pare să nu-l prea mulţumească pe Lem, dar asta este o cu totul altă poveste.

Tema în jurul căreia îmi voi orienta comentariul este legată de tot mai obsesiva (pentru lumea contemporană) problemă a comunicării. Aici nu vorbesc însă despre comunicarea între două persoane, şi aceasta întoarsă în fel şi chip de către filosofi şi artişti, ci despre o comunicare între entităţi total diferite. În acest caz, e posibil ca această comunicare să ceară alte premise decât cele fizice, cum ar fi proliferarea undelor pe care le recepţionăm prin simţuri şi apelul la reprezentări comune.

Comunicarea cu tot felul de fiinţe, altele decât cele umane, apare adesea în cinematografie. De cele mai multe ori, ea merge pe tiparul asimilării unui limbaj şi al unor reprezentări comune – de regulă “ceilalţi” sunt cei ce vor învăţa graiul nostru. E.T., Al cincilea element, Superman, Transformers, Iron Giant, Dark City şi Independence Day sunt exemple de filme în care apare acest clişeu, într-o formă sau alta. Cei „din afară” învață graiul nostru. Mult mai puţine sunt filmele în care autorii explorează comunicarea cu fiinţe total diferite, în care până și raportarea lor ca la niște “fiinţe” să poată fi pusă sub semnul întrebării (sau poate incorectă politic … nu m-am putut abţine!). The Mothman Profecies (2002), cu Richard Gere în rolul principal, este un exemplu pentru o astfel de abordare şi, într-un anume sens, 2001: A Space Odyssey al lui Kubrick. (Dacă mai ştiţi şi altele vă rog să îmi spuneţi …)

În filmul lui Tarkovski “cealaltă entitate” este reprezentată de această masă ciudată, numită de oameni Solaris. Deşi e evident că omenirea are de-a face cu altceva decât un corp ceresc oarecare, şi sunt descoperite semne de inteligenţă – în orice caz, de intenţionalitate, de premeditare, de reacţie calculată – o comunicare cu această entitate nu s-a reuşit până acum. Toate încercările de apropiere, de studiere şi cunoaştere depuse pentru înţelegerea a ceea ce este Solaris dau chiar naştere unei ştiinţe, solaristica, dar se pare că omul a ajuns la o limită, la un impas din care nu se mai vede vreo cale de ieşire.

Pe măsură ce urmăreşti filmul, înţelegi că limitele umane sunt reale, că o comunicare cu Solaris este imposibilă pe căile clasice, că există lucruri care nu pot transmite pe casete video, în epistole sau prin viu grai, că ai nevoie de întreaga ta fiinţă implicată în procesul de înţelegere, şi tot nu vei avea garanţia că ai primit ceva real … Totul merge pe dos în staţiunea de cercetare umană, totul devine ilogic şi iraţional, tocmai pentru că definiţiile noastre despre logică şi raţionalitate sunt adecvate uzajului uman; aplicate la entităţi ontologic diferite, ele îşi pierd relevanţa şi nu ne mai ajută la nimic. Punctul culminant, dacă se poate vorbi despre aşa ceva într-un film de-al lui Tarkovski, este atunci când însăşi emoţia, visul, năzuinţa umană ajung şi ele suspendate în noua ordine impusă de ciudata planetă ( superbă succesiunea de imagini din tablourile lui Bruegel!).

Mai există o direcţie interesantă de explorat, legat de acest subiect, anume aceea a identităţii noastre ca oameni, fiinţe care pretindem că avem din plin acest dar al comunicării. Ce este o fiinţă umană? Tarkovski evită definiţiile clasice de orice fel (Doamne, cât urăsc eu abordările bi-partite sau tri-partite gen trup-suflet, trup-suflet-duh! ) şi ne propune altceva: omul este mult mai mult decât se poate intui atât la nivel vizibil, biologic, cât şi la nivel spiritual. De fapt, îndrăznesc să spun apodictic că acesta este mesajul lui Solaris pentru Kelvin, dacă acceptăm că a dorit să transmită un “mesaj”: omul este o fiinţă alcătuită din mai mult decât trup şi suflet/spirit, el este alcătuit şi din timp, din spaţiu, din experienţe, din relaţii, din sentimente, din alegeri personale – în lipsa acestora el devine un simplu prototip, o matriţă, un fel de statuie cioplită în altceva decât piatră  moartă, nimic mai mult.

Solaris un film SF? Înlocuiţi, măcar pentru frumuseţea estetică a gândului, planeta misterioasă cu Dumnezeu, “solaristica” cu teologia, casa părintească cu Biserica, staţia de cercetare cu lumea secularizată, pe Kelvin cu creştinul “generic” şi pe Hari cu Scriptura … şi spuneţi-mi dacă acest film nu poate fi văzut ca unul profund religios, chiar unul creştinesc de cea mai înaltă ţinută. Totul depinde la urma urmelor nu de autor, care şi-a făcut datoria şi oricum nu mai este printre noi, ci de fiecare dintre noi, privitorii, cei ce culegem de pe pelicula sa pietrele preţioase ale gândirii sale sau, dimpotrivă, tragem un somn dulce încurajaţi de armoniile celeste ale coralului de Bach …

Ratings (1-5): Artistic 4,5; Moralitate 4; Relevanţă 4,5; Apreciere generală 4,5

Anunțuri

7 gânduri despre “Solaris (1972) – declaraţie de singurătate

  1. am cautat pe Google un comentariu cat mai apropiat de ceea ce credeam.. sau gandeam..sau simteam ,..despre Solaris .. si am gasit .

  2. Azi am ocazia să-l văd și să dezbat. Mă tem de același lucru: dacă nu rezist, ce fac? De dormit nu o să pot, cum o să dorm pe scaun în văzul lumii? 🙂
    Îs curioasă. Mi-a plăcut teribil ”Tarkovski pare să fi uitat de faptul că orice film mai are şi o concluzie, un final, fericit sau nu”. 🙂

  3. No, am ratat prima oră din el, dar cred că nu e o pierdere majoră, nu? Așa s-a nimerit, m-am înfățișat mai târziu, dar poate a fost mai bine, că nu știu dacă suportam 2,40 h să-l văd. Nu știu să zic cum mi s-a părut. Trist și derutant, mai ales finalul. Mi se pare că e filmul dificultății/ imposibilității de a te ierta, de a te împăca cu tine însuți și hăituirea proprie pentru o penitență care nu prea se realizează. Și care s-ar duce până la sacrificiul de sine pentru a-i demonstra lui Hari că el de fapt o iubește, o iubise.

    Finalul m-a derutat total, revine acasă, acasă pare să-l găsească pe tatăl lui, unde are loc o reconciliere (nu știu dacă am prins eu bine), dar prezența sa nu pare totuși reală, cu apa aceea curgându-i pe umeri înăuntru. Și depărtarea cadrului cu casa lor se vrea lămuritoare, însă pentru mine a fost derutantă, pentru că ei par a fi pe o insulă în mijlocul, aceluiași ocean care a favorizat întoarcerile în trecut.

    Greu de diferențiat între planul real și imaginar, probabil și din cauza primei ore pierdute. În principiu, l-am înțeles ca pe un film despre iertarea proprie și durerea până dincolo de suportabil ca să se întoarcă în timp. Dar prea lent (deși nu iubesc viteza, repeziciunea cadrelor), prea sfredelitor, prea.. psihic poate, prea obsesiv.

    Am nimerit două faze memorabile:
    ”Fericirea e o idee depășită.” și
    ”Iubim ceea ce putem pierde.”
    🙂
    Mortale, mi-au plăcut teribil.

    Să vedem reacțiile tale.

    1. Eu cred că e importantă prima parte, pentru că filmul e cumva ciclic. Începe cu plecarea lui Kelvin de acasă, cu despărțirea de tatăl său și de lumea veche (contrastul cu ambientul din stația de cercetare este izbitor, doar maestrul Bruegel mai reușește să conecteze afectiv cele două experiențe, cea a naturalului cu cea a artificialității – poate că doar arta poate să dea sens unui apus de soare într-o lume a megapixelilor, altfel suntem condamnați la o schizofrenie a trăirii )… am fost ispitit uneori să privesc la film și ca la o transpunere în plan emoțional a pildei fiului risipitor; Kris pleacă de acasă, renunță cumva la semnificațiile devenirii sale pe linie naturală, primită ca un dat natural (nu îți alegi nici părinți, nici casa copilăriei, totuși acestea sunt moștenirea ta), pentru a se regăsi în relația cu Hari, una a alegerii personale.
      Merită să vezi asta: https://www.youtube.com/watch?v=vJdQU_5E_Ao
      Privit astfel, miza filmului poate fi tocmai risipirea aceasta a omului în ceea ce îi este străin, una care nu trebuie judecată ca păcătoasă după canoanele clasice (astfel, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa …), ci asumată ca o necesitate.
      Eu văd filmul ca pe o călătorie inițiatică a personajului principal, una în urma căreia, prin redescoperirea sa într-o iubire pentru o altă persoană, se va descoperi pe sine și în relație cu lumea în care a fost amplasat prin naștere. Nu putem să ne bucurăm de vițelul cel gras și de inelul de pe deget până nu ne descoperim cu adevărat originile, casa părintească, pentru ca apoi să pricepem care este locul ei în această lume mult prea mare pentru a o trăi pe toată.
      Așa înțeleg finalul …

      No, acum sunt ispitit să îl revăd. Poate, în două serii, dacă reușesc să îmi fac timp.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s