Etichete greu de dezlipit – cine ne va scăpa de ele?

Următoarea istorioară face parte din folclorul vremurilor de mult apuse ale comunismului românesc. Mi-a spus-o unchiul meu, inginer la Combinatul de la Galaţi, bine poziţionat “în schemă” acolo, pe când Ceaşcă al nostru era încă la putere.

Cică …

*

Erau odată doi fraţi care, în perioada interbelică iar apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, au apucat în viaţă pe căi diferite. Cel mai mare, simpatizant al dreptei acelor vremuri, a intrat în Mişcarea Legionară unde s-a implicat activ în multe din acţiunile specifice acesteia. Cel mic însă, gândea diferit; el s-a dat cu comuniştii şi s-a dedicat cu trup şi suflet cauzei partidului, spre binele şi propăşirea clasei muncitoare.

Când au venit comuniştii la putere, multe situaţii s-au dat peste cap în ţară; binenţeles că nici cei doi fraţi nu au fost scutiţi de tumultul şi neliniştile acelei perioade. La modă, încă de pe atunci, era aplicarea politicii de cadre în promovarea resurselor umane; aceasta era o garanţie a faptului că nici un element reacţionar nu pătrundea în sistem pentru a-l sabota.

A venit vremea ca fratele cel mic, evidenţiat fiind pentru devotamentul său în munca de partid, să fie promovat la un nivel mai înalt. Dosarul său a ajuns cu promptitudine la comisie; în mod normal ar fi trebuit să fie o formalitate. Deodată însă, preşedintele comisiei observă ceva acolo. Strâmbă din nas. Îi arată şi tovarăşului de lângă el. Acesta strâmbă şi el din nas… Un minut mai târziu înteaga comisie arăta de parcă li s-a dat să miroase, pardon, picioarele tovarăşului Dej. Nici nu-i de mirare, pentru că undeva chiar pe prima pagină, jos, în penultimul paragraf, scria cât se poate de clar: “A avut un frate implicat activ în Mişcarea Legionară …”. Dosarul a fost evident respins iar bietul om nu numai că nu a avansat în schemă, ci câteva săptămâni mai târziu, în urma unei şedinţe cu o tentă vădit revoluţionară, a fost retrogradat şi trimis la munca de jos ca “să simtă şi el ce înseamnă sudoarea de fruntea celor ce muncesc pentru lichele reacţionare” precum el …

Fratele cel mare a trecut prin vremuri destul de grele la început. A trebuit să se poarte cu discreţie, să-şi lase trecutul în urmă, a tremurat adesea de frica securiştilor şi a informatorilor dar … a supravieţuit! La un moment dat, datorită calităţilor sale organizatorice, a fost observat în inteprinderea în care lucra şi propus spre promovare. Cum era de aşteptat, şi dosarul său a ajuns pe masa comisiei de cadre. Nu trecură mai mult de zece secunde de la deschiderea lui, că pe faţa preşedintelui comisiei se putea citi o satisfacţie şi o încredere molipsitoare, împărtăşite rapid şi de ceilalţi tovarăşi ai săi. Cum să nu fi satisfăcut de acest dosar, cum să nu-l iubeşti, când acolo pe prima pagină, jos, în penultimul paragraf, scrie cât se poate de clar şi citeţ: “Are un frate care încă din ilegalitate s-a implicat cu trup şi suflet în munca de partid …”? Astfel, încet dar sigur, fratele cel mare a ajuns un nomenclaturist al regimului, dintr-un legionar veritabil, în timp ce mezinul, care şi jertfit tinereţea pe altarul luptei muncitoreşti, a ajuns să-şi distrugă sănătatea în prima linie a şantierului Bumbeşti-Livezeni …

*

Viaţa este nedreaptă uneori, nu-i aşa? Ne straduim din răsputeri să ţinem un drum drept înspre împlinirea viziunii pe care o avem, cu Dumnezeu alături, pentru că ştim că fără El nimic nu are rost, şi – culmea! – o dăm în bară adesea din cauza unor lucruri care nu depind de noi. Creştem în caracter şi virtute după chipul lui Cristos, Căpetenia desăvârşirii noastre, dar suntem luaţi prin surprindere de etichete nedrepte, stigmatizaţi fără vină pentru faptele altora.

Dimpotrivă, alţii reuşesc contrariul: în ciuda faptului că nu sunt pe o cale a desăvârşirii, a urmăririi unui destin divin, ei se alipesc cu viclenie de oameni cu o bună reputaţie, hrănindu-se precum lipitorile de bunul nume al acestora.

Evanghelicii români sunt provocaţi să experimenteze în spaţiul românesc ambele aspecte ale acestei drame. De la eticheta zeflemitoare de “pocăiţi” şi prejudecăţile aferente acesteia, de la asumarea tacită a monotoniei etosului neoprotestant – o interminabilă suită de “nu fă aia”, “nu ai voie” – şi a formalismului specific ( batice, cravate, orgi clasice, cântari trase parcă la indigo după o matriţă stabilită undeva de demult ) şi până la acceptarea “frăţească” a celor (prea mulţi) care au o proastă mărturie în afara spaţiului eclesial, creştinul evanghelic are de purtat în viaţă o grea povară. Contează mai puţin talentele sale şi caracterul de care dă dovadă în situaţii dificile; faptul că este un “sectant” va atârna mai mult în politica de cadre a societăţii noastre.

Pe de altă parte, am cunoscut prea mulţi “fraţi” care, folosindu-se în anumite situaţii de o altfel de percepţie asupra evanghelicilor decât cea descrisă în paragraful precedent, au fentat frumos sistemul învingându-l, aş spune eu, cu propriile sale arme. Dacă nu au făcut-o în “afară”, atunci s-au orientat în spaţiul evanghelic: nordul busolei evanghelice româneşti este orientat cu credincioşie spre Unchiul Sam, principalul sponsor a neoprotestantismului românesc actual. Biserica evanghelică devine astfel o patalama profitabilă, deschizătoare de drumuri spre un paradis pe care ei, necredincioşii din afară, care îşi câştigă pâinea prin muncă cinstită, nici nu au habar. Iar dacă lucrării de care te-ai alipit poţi să-i dai şi o nuanţă “gipsy” i-ai cucerit definitiv pe toţi: zăgazurile Cerului se vor deschide pentru tine, transformându-te într-un binecuvântat copil de Dumnezeu, merituos beneficiar al favoarei Sale.

Jocul etichetelor funcţionează de minune în societatea noastră; ceea ce se întâmplă între noi, evanghelicii, nu este decât o extensie a unui acut flagel social. Suntem etichetaţi în funcţie de diverse alăturări, mai mult sau mai puţin dorite și, din acest motiv, căutăm etichete cât mai viu colorate pentru a răzbate pe rafturile cele mai favorizate ale acestui imens supermarket postmodern. În aceste condiţii este tot mai greu să privim la un om şi să-l apreciem pentru cine este el, de fapt. De unde vii, pe cine cunoşti, cine te-a luat sub aripa lui, ce-ai studiat, cine te-a iubit, cine te-a suferit … astea sunt lucrurile care contează …

Creaţie nouă în Cristos? Cine mai crede astfel de misticisme în mileniul trei?