Micul românesc, kebabul otoman: ce bem după?


Zilele de concediu, care m-au ţinut departe de blog pentru mai bine de două săptămâni, mi-au oferit ocazia de revedea Turcia, o ţară care m-a impresionat plăcut în sejurul de anul trecut şi care ne-a atras în mrejele ei pentru încă o vacanţă a familiei noastre. Impresii despre locurile vizitate vor apare în curând la secţiunea “Note de călătorie”; eu vreau aici să subliniez câteva aspecte dintr-un cu totul alt registru, cel al felului de vieţuire, al ethosului şi al culturii unei ţări la care creştinii se uită cu o tâmpă condescendenţă, ca la o bizarerie păgână, o lume ce va fi măturată şi făcută pulbere la Judecata de Apoi.

Lucrez în mediul rural, într-un proiect de dezvoltare comunitară şi spirituală pe baze creştine, şi de fiecare dată când trec prin centrul satului observ bodega centrală. Este locul de socializare al bărbaţilor de tot felul; lucrătorul social bea acolo cot la cot cu poliţaiul şi cu ciurdarul satului. Localul este populat încă de dimineaţă; eu plec înspre casă după-amiaza când începe să fie tot mai aglomerat. Spre seară bodega devine spaţiul comunitar al tuturor; este şi perioada în care nesiguri pe picioarele lor, unii încep să îşi caute casele. Cei mai afumaţi dintre ei fac tărăboi pe uliţe până târziu … Imaginea asta nu este o excepţie a satelor noastre. Peste tot pe unde vei merge bufetul satului este punctul central. Ne-au învăţat la şcoală că în vechime satele se constituiau de regulă în jurul unei biserici; o fi fost acest lucru adevărat atunci, poate, dar în mod sigur centrul de greutate al unei comunităţi rurale este altul acum, este locul de unde auzi manele, zarvă mare, uneori vociferări duşmănoase, toate stopite din belşug cu bere ieftină şi rachiu. Spiritul comunitar al ţăranului român este fundamentat pe esenţe etilice consumate fără măsură, pe muzică de doi bani şi pe înjurături de toţi dumnezeii.

Nu am trecut doar prin localităţi turistice în Turcia. Mai ales în sălbatica Datca, dar şi în alte locuri, am avut ocazia să văd câte ceva din viaţa la ţară a turcilor. Chiar am oprit, în drum spre Knidos, într-un astfel de sat pentru a cumpăra apă şi a cerceta piaţa fructelor de pe-acolo. Localităţile turce sunt împânzite de localuri, şi în sate şi în oraşe. Acolo turcii stau la discuţii, joacă table, şah şi cărţi. Când spun că stau, nu glumesc: unii nu au somn nici pe la două noaptea. Imaginea este pitorească, atmosfera este la fel de vie ca şi la noi, însă lipsesc două lucruri. Lipsesc manelele ( dar avem manele şi în Turcia?!?). Al doilea lucru face parte din imaginea de ansamblu: nu vezi nici halbele de bere şi nici păhăruţele mici şi soioase de ţuică. În loc de astea, pe mese poţi admira nişte pahare de dimensiuni medii, frumos arcuite în care se odihneşte un lichid cu o culoare plăcută, caldă, brun-roşiatică. Nu e vreun lichior, vreo vişinată sau ceva de genul acesta, este … ceai, faimosul ceai turcesc.

Nu e de glumă; turcii sunt mari băutori de ceai. Totul se învârte în jurul acestui lichid miraculos. De la micul dejun şi până la kebabul de seară, viaţa turcului este presărată de momente savurate aproape ritualic împreună cu ceilalţi: ceaiul nu se bea în solitudine. De fapt, ceaiul se bea cu prietenii, cu oamenii pe care îi respecţi. O invitaţie la ceai din partea unui turc este o onoare. Se leagă discuţii interesante ( am povestit ore întregi cu unul din turcii care ne-au găzduit ) şi asta fără să fie nevoie ca alcoolul să-ţi dezlege limba. Nu contează temperatura de afară: un ceai turcesc este întotdeauna o plăcere de nerefuzat.

Oare care să fie diferenţa între o naţiune care socializează la ceai şi una care nu poate închega nimic în materie de relaţii dacă berea nu curge cu rapiditate pe gâtlejuri? Care să fie diferenţa între o ţară în care după ce muncesc din greu, de pildă la descărcarea unui camion, oamenilor le este întinsă în faţă cocheta tăviţă de ceai, cu zaharniţa şi linguriţele puse discret la îndemână, şi o ţară în care unul munceşte ca un bou iar alţi zece se omenesc cu coniac Unirea (ne mai şi mândrim cu o astfel de meteahnă!)?

Se vede, să ştiţi, în mai multe aspecte, în atitudinea faţă de muncă ( într-o ţară în care temperaturile ridicate te trimit oriunde numai la treabă nu ), în spiritul comunitar pozitiv, în aerul optimist molipsitor care te însoţeşte la tot pasul, o cultură a încrederii vecină cu naivitatea şi, nu în ultimul rând, în felul în care ţara s-a dezvoltat şi se dezvoltă în continuare, chiar în perioadă de criză. Se vede în unitatea, mândria şi respectul ce îi adună în jurul unor simboluri precum Ataturk, oricât de controversat ar fi acesta, dar şi în felul în care gândesc în permanenţă constructiv, antreprenorial, în spiritul unui continuu progres şi perfecţionare.

Of course, nu sunt unul dintre naivii care pot crede că în Turcia nu se bea alcool. Acest lucru se întâmplă mai ales în oraşele mari. Berea şi rachiul lor specific sunt consumate totuşi cu moderaţie, cu preponderenţă în afara perioadei de Ramadan. Mi s-a confirmat că sunt şi turci care se îmbată. Cu toate astea diferenţele sunt enorme. Sunt diferenţele dintre oamenii care îşi îneacă amarul în bere şi cei ce se relaxează la un pahar de ceai, dintre oameni resemnaţi, care aşteaptă să le cadă para mărlăiaţă de undeva din cer, şi oameni care ţintesc în permanenţă înspre orizonturi.

O fi mai mult decât o problemă ceai versus bere; contează şi religia în toate astea, ca fundament al unui anumit etos. Adevărul este că musulmanii fundamentalişti îi văd pe o bună parte din musulmanii turci (mai ales cei tineri) cam în acelaşi fel în care creştinii evanghelici îi văd pe ortodocşii români: nişte credincioşi culturali, care urmează din inerţie practicile religiei în care s-au născut şi nimic nu mai mult. Poate că e ceva adevăr în asta. Ceva îmi spune mie că disputa trebuie tranşată acolo la cealaltă esenţă, aceea a micului care nu merge fără o berică, în timp ce orice turc ştie că kebabul merge cel mai bine cu un ayran (iaurtul lor national, foarte delicios!) sau alături de un ceai bine făcut.

Dacă ceva e să rămână ceva din toată dizertaţia asta, pentru mine este acest gând, anume că România noastră creştină “de două mii de ani” are ceva de învăţat de la turci, anume că ar trebui să ne hotărâm şi noi asupra unor valori de viaţă, altele decât simpla mândrie de a fi ortodox, pe care să le promovăm cu conştiinciozitate în societatea noastră, măcar de dragul generaţiilor viitoare dacă pentru noi nu mai sperăm la ceva bun.

S-a făcut frig pe la noi … ce ziceţi de un ceai fierbinte?

Reclame

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s