Sfinţii părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului (3)


Partea a doua

Facem încă un pas în carte. Unul dintre eseurile lui Kalomiros va fi dedicat modului în care Patristica a înțeles destinul umanității – atât cât poate un eseu de dimensiuni totuși reduse să trateze o temă atât de complexă. Inevitabil, discursul său nu poate evita problema existenței răului pe această lume, a Raiului sau a Iadului, și nici a felului în care Dumnezeu Își manifestă prezența în viețile oamenilor. Trebuie spus că, ajunși aici, întâlnim mai multe dintre ideile consacrate în discursurile ortodoxe, pe fondul incompatibilității afirmate în mai multe rânduri dintre abordarea raționalistă a Apusului și cea mistică a Răsăritului în gândirea teologică.

Cu toate aceste clișee, este important de observat că opiniile sale despre destinul omului decurg în mod natural din perspectiva pe care ne-a oferit-o asupra Creației. Vom vedea cum se întâmplă acest lucru, supunându-vă atenției un concept dificil de înțeles, mai ales în condițiile – obligatorii cred eu – delimitării cât mai acute de ispititoarele ingerințe antropomorfe în definirea lui: mânia lui Dumnezeu.

În gândirea protestantă conceptul are o importanță capitală. Nu cred că este autor de pe acest palier teologic, altfel atât de divers, care să nu facă apel la mânia lui Dumnezeu atunci când definește sau explică mântuirea. (Mă gândeam să-l includ pe Steve Chalke la categoria „excepții” dar el este mai apropiat în ideile pe care le susține de creștinismul răsăritean decât de cel apusean; cartea sa Mesajul pierdut al lui Isus a șocat în peisajul evanghelic românesc tocmai din cauza îndrăznelii de a minimaliza importanța mâniei lui Dumnezeu în contextul dogmatic al descrierii mântuirii. [Steve Chalke, Mesajul pierdut al lui Isus, pag. 46-47]. Ce să-i faci, emergenții sunt imposibil de asimilat unui curent dintre cele clasice … ). În Crucea lui Cristos, o carte binecunoscută la noi, John Stott își face datoria de a afirma calea reformată binecunoscută aplecându-se în capitolul despre iertare de tema mâniei lui Dumnezeu – “ reacția Lui sfântă față de rău” [John Stott, Crucea lui Cristos, pag. 100]. Ca idee generală, mântuirea rezultată din jertfa Domnului nostru pe cruce, rezolvă în primul rând o problemă între om și Dumnezeu. Un pas chiar mai ferm în această direcție este făcut la noi de Beni Fărăgău, asupra căruia o să revin, într-un studiu de-al său de importanță majoră, cel pe Romani. Încă de pe coperta din spate aflăm că „atunci când este vorba despre mântuire, nu Diavolul este problema noastră cea mai mare, ci Dumnezeu Însuși.” (sublinierea autorului). De mai multe ori ni se va spune că mântuirea de care vorbește apostolul Pavel în epistolă este din fața revărsării mâniei lui Dumnezeu. [pag. 62, 63, 85 etc]. Suntem mântuiți de mânia lui Dumnezeu, din mâna Lui [pag.85], iar prețul răscumpărării omului Și l-a plătit Sieși.

Cu greu vom găsi între evanghelici oameni care să poată realiza cu adevărat oripilarea cu care teologii ortodocși privesc la o astfel de perspectivă cu privire la Dumnezeu și la mântuire. Acesta este unul din zidurile cele mai trainice pe care teologia le-a ridicat între cele două mărturisiri creștine. De aici vine și principalul reproș pe care Kalomiros îl va aduce gândirii teologice occidentale: o imagine deformată despre un Dumnezeu care se iubește în primul rând pe Sine, care ne cere să ne conformăm unui anumit model comportamental, altfel vom trece prin niște chinuri veșnice, pregătite tot de El pentru toți cei ce-L ofensează prin păcatele lor [ pag. 124 ]. Adevărul e că și eu mă îngrozesc când citesc afirmațiile acestea despre teologia protestantă. Ele pot fi făcute să sune tare prost; întrebarea care rămâne este una de tip ou- găină: este conceptul „vinovat” de producerea acestui mesaj, sau mesajul vinovat de schimonosirea conceptului?

O consecință a acestui drum pe care a apucat-o Apusul este considerat ateismul, privit ca o reacție de „tăgăduire a unui Dumnezeu pervers” [ pag.126 ]. O alta este tensiunea prezentă în Occidentali, forțați să afirme că „Dumnezeu este bun” în ciuda faptului că nu erau deloc convinși de acest fapt. Aici Kalomiros are și o notă de sarcasm, considerând că de fapt afirmarea bunătății lui Dumnezeu este în Vest, în spiritul unei tradiții antice grecești, un fel exorcizare și alungare a blestemului [pag.127]. Mai adaug că, privită din acest unghi, doctrina protestantă a satisfacției prin substituire, apărată cu o extraordinară abnegație de John Stott în cartea menționată mai sus și caricaturizată copios de către autorul grec, este considerată drept “concepție păgână” [pag.128].

Să citim mai departe sau să aruncăm aceste rânduri la gunoi? Ar fi păcat, zic eu, să nu plătim prețul disconfortului evanghelic, suportabil totuși, și să nu urmărim perspectiva propusă în locul acestui dezgustător portret.

Kalomiros pleacă de la premiza că Dumnezeu este același – adică bun, iubitor și blând – față de toți oamenii, fără deosebire. Ideea este simplă, aproape școlărească, dar esențială înțelegerii întregului eseu. Diferența dintre felul în care apropierea Sa de oameni este identificată ca binecuvântare sau ca blestem stă în inimile noastre. Același Dumnezeu plin de har, apropiindu-Se de inimile pline de dragoste pentru El va fi găsit acolo drept sursă a bucuriei, în timp ce, în preajma inimilor stricate de ură, El va fi perceput ca și suferință [pag. 146]. Acest fapt se vede încă din Grădina Edenului; autorul afirmă, citându-l și pe Sf. Grigorie Palama, faptul că Dumnezeu nu i-a spus omului “Te voi omorî”, în cazul călcării poruncii, ci doar îl avertizează de consecințele gestului său: “Vei muri negreșit”. La fel, Dumnezeu nu îi spune omului după Cădere “Întoarce-te în Pământ”, ci constată o realitate, o consecință a păcatului său: “Te vei întoarce în pământ.”. [pag.131]

Dumnezeu nu este cauza răului ci noi, oamenii. Mai tare: “nu Dumnezeu este cauza iadului, ci creaturile Sale raționale” [pag. 139]. (Ok, Matei 25:41 ne spune altceva, dar hai să nu stricăm frumusețe de argumentare cu astfel de versete incomode!) Iadul este creația unei inimi răzvrătite care nu poate suporta dragostea divină. Raiul și Iadul nu depind de Dumnezeu. Dacă ar fi așa, spune Kalomiros, am putea sta liniștiți. “Nu avem de ce să ne temem de iubire.” [pag. 141] Ne suntem nouă înșine dușmani; aceasta este realitatea grozavă de care trebuie să ne temem cu adevărat. Același râu de foc, focul iubirii lui Dumnezeu, va curge peste tot la Judecată: pentru cei a căror inimă va fi rai, acesta devine un râu al vieții în care părtășia lor va fi veșnică cu Dumnezeu în Rai, în timp ce pentru cei cu inima distrusă de ură, el va arde cu trosnet. Aici autorul citează din Sfântul Simeon Noul Teolog astfel:

“În viața viitoare creștinul nu este cercetat dacă s-a lepădat de lumea întreagă pentru dragostea lui Hristos, sau dacă şi-a împărțit bogățiile sale săracilor, sau dacă a postit, sau a priveghiat, sau s-a rugat, sau a plâns, sau s-a tânguit pentru păcatele sale, sau dacă a făcut orice alt lucru bun în această viață, ci este cercetat cu grijă dacă are vreo asemănare cu Hristos, așa cum un fiu seamănă cu tatăl său.” Marea majoritate a evanghelicilor pe care îi cunosc ar spune “Amin” fără probleme unei astfel de afirmații …

În acest context, mântuirea pe care Domnul o oferă prin Hristos este o rezultantă a iubirii Sale față de oameni, lucru, veți zice, crezut și de protestanți. Da, așa este, numai că, în viziune ortodoxă, Dumnezeu a acționat în deplină libertate, derulându-și lucrarea mântuitoare – sau creatoare, nu uitați de unde am plecat! – pentru că așa a vrut El; aici protestanții adaugă faptul că dreptatea lui Dumnezeu, atât de ofensată de păcatul adamic și de ale noastre încât nimic și nimeni nu o putea satisface în vreun fel, trebuia satisfăcută printr-o jertfă perfectă – acest detaliu esențial lipsește la Kalomiros și ortodoxiei în general, când se discută despre Jertfa de pe Golgota. Dumnezeul occidentalilor, spune autorul, este supus unei Necesități transcendente dumnezeirii, chiar dacă este vorba de caracterul Său aici, care Îl îngrădește și Îl constrânge să meargă pe singura cale disponibilă pentru mântuirea noastră, jertfa Fiului Său. Aici se separă abordarea ortodoxă de cea a lui Beni Fărăgău, menționată mai sus. Nu am fost mântuiți de mânia lui Dumnezeu, din mâna Lui, de Judecata Lui, spune Kalomiros, ci ni s-a oferit șansa părtășiei cu Dumnezeu, în iubire și în deplină libertate de participare la bucuria Cerului.

Pentru că am început cu subiectul mâniei divine, Kalomiros nu evită realitatea prezenței mențiunilor la aceasta pe paginile Scripturii. Numeroasele versete care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu, dar și acelea care sugerează că Dumnezeu ar fi responsabil pentru diverse rele care li se întâmplă oamenilor, sunt considerate expresii ale unei vorbiri paradigmatice a Domnului către oameni căzuți, folosind un limbaj al unor făpturi căzute. Cei ce îl cunosc pe El înțeleg scopul unor astfel de exprimări, dar nu cad în capcana de a le lua așa cum sunt în descrierea Dumnezeului nostru.[pag. 143-144]. Las pe seama cititorului ca, urmând firul lecturii în continuare, să găsească răspunsuri cu privire la felul în care Dumnezeu îngăduie ca lucruri rele să li se întâmple oamenilor, unele venind chiar de la cel rău.

Câteva observații:

Un merit al acestei abordări stă într-o reală responsabilizare a omului cu privire la rău, stricăciune și blestem. Dumnezeu este același dintotdeauna, dar Raiul și Iadul, binecuvântarea și blestemul sunt condiționate de realitatea ontologică a inimii noastre, nu de decizia unilaterală a lui Dumnezeu.

Astfel Dumnezeu e „liber”; El ne-a mântuit nu de propria Sa mânie, nici urmând o Necesitate care Îl constrângea, ci pentru că ne-a iubit și asta și-a dorit de la bun început.

Mânia lui Dumnezeu este privită ca un indicator al stării noastre spirituale. Dacă o resimțim, dacă ne apasă, dacă alții remarcă prezența ei peste noi, se datorează faptului că la noi este o problemă, nu la Dumnezeu. Și, dacă mai avem puterea de a respira și de a face umbră acestui pământ, poate că, în loc să ridicăm pumnii înspre Cer, ar fi mai bine să ne pocăim de starea noastră și să cerem ajutorul divin pentru restaurare și binecuvântare.

Încă un gând …

Nu ne plac reducționismele aplicate felului în care evanghelicii înțeleg mântuirea. Pe bună dreptate. Dar haideți să recunoaștem că unele dintre observații sunt pertinente, iar unele apostrofări chiar le merităm. (Mi-aduc aminte ca astăzi de o predică a unui american care începea astfel: “Știi că ești vinovat înaintea lui Dumnezeu?”. Un “Amin” prelung se auzea în sală. “Știi că păcatele tale cer să fii pedepsit de Dumnezeu?”. Același “Amin”… “Știi că nu ești vinovat numai de păcatele tale, dar și de cel al lui Adam?”. Și dă-i, tot așa, preț de aproape o oră, numai vești una și una; a fost una dintre cele mai ridicole predici pe care am auzit-o de când mă știu.) Predici precumSinners in the Hands of an Angry God a lui Johnatan Edwards fac parte dintr-o retorică evanghelică ce ar merita, cu tot respectul pentru o minte excepțională precum cea a unui autor ca acesta, o serioasă re-evaluare în lumina moștenirii gândirii creștine nu doar de după Reformă, dar și din perioada patristică.

Închei aici fugara mea incursiune prin Sfinții părinți despre originile și destinul cosmosului și omului. Ar mai fi multe de spus – nu am comentat nimic despre eseurile celorlalți autori – dar nu vreau să scriu un comentariu mai lung decât cartea în sine. Voi reveni asupra unor teme care au legătură cu subiectul dezbătut aici; de pildă, ar fi interesant de cercetat problema locului unei cărți precum Epistola Apostolului Pavel către Romani în gândirea ortodoxă, față cel pe care îl ocupă în teologia protestantă. Răbdare să fie, timp și har, de la Cel Preaînalt …

Anunțuri

12 gânduri despre “Sfinţii părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului (3)

  1. Dyo, multumesc inca odata pentru efprtul din aceste trei postari si pentru deschiderea unui al palier al discutiei despre origini decit cel al certurilor penibile dintre evolutionistii secularizanti si creationistii rationalisti. Fii binecuvintat!

    1. Apropos de ceea ce ziceam in final, stii cumva vreun comentariu, abordare, perspectiva etc orotodoxa la Epistola lui Pavel catre Romani? Ma intereseaza acest subiect si nu prea am gasit ceva edificator pana acum …
      Multumesc pentru aprecieri si incurajari.
      Dyo

    1. Nu e chiar ce cautam dar … multumesc. E un punct de plecare …
      Sunt multe iesiri din decor, pe langa subiect, acolo. Eu caut ceva mai sistematizat, mai ordonat … sa fie formatia mea evanghelica de vina pentru asta?

      1. Nu, au fost altii mai sistematizati si mai ordonati, pentru ca altfel nu mai ajungea crestinismul pana la dumneavoastra ca sa capati o altfel de formatie.

      2. Astept niste exemple concrete …
        Remarca mea se referea strict la acel forum recomandat de Alexandru … daca aveti alte sugestii … voie de la mine.
        In ce priveste cu ultima parte a frazei dvs, poate detaliati putin. Despre ce formatie e vorba?

  2. super postarea!
    si eu imi aduc aminte de unele predici a unor tipi ambalati care parca erau obsedati de „rautatea” lui dumnezeu. cind mai citesti biblia si vezi ca dumnezeu nu e ca si caporalul la apelul de seara, mai respiri usurat.
    tot nu imi dau seama cum poate cineva sa il caracterizeze pe dumnezeul vt rau si pe cel am nt bun, dar ce sa fac, am si eu limitele mele…

  3. Foarte interesant acest articol, recunosc ca si pe mine ma preocupa destul de tare subiectul in cauza.
    S-ar putea sa va placa urmatorul interviu in care se trateaza aceasta problema (penal substitution atonement).
    [audio src="http://ia360707.us.archive.org/7/items/ConversationsFromThePaleBlueDot052StevePorter/052-StevePorter.mp3" /]

    Persoana intervievata se numeste Steven L. Porter si este un filosof care a scris mai multe articole pe aceasta tema, el fiind un sustinator al „penal substitution atonement” (nu cunosc echivalentul in romana si nu vreau sa inventez). Merita aruncata o privire si pe acest articol al lui din Faith and Philosophy in care interactioneaza cu o alta teorie privind ispasirea, a lui Swinburne (care este ortodox).

    Articolul se gaseste aici: http://www.lastseminary.com/atonement/Swinburnian%20Atonement%20and%20the%20Doctrine%20of%20Penal%20Substitution.pdf

    1. Merci … sa vedem daca se poate face o sinteza a acestora si a altor studii pe aceasta tema. E destul de dificil sa vorbesti despre acest subiect fara a face afirmatii pe muchie de cutit; in general, teologii neoprotestanti de seama au dovedit o marita (si justificata) precautie in tratarea acestui subiect, tradus la noi cu „satisfactie prin substituire”.
      Sper sa pot urmari tot ce mi s-a oferit si sa revin cu un Epilog, poate …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s