Păcătuiesc, deci exist! (1)


Dintr-un film recent văzut la televizor, anost şi insipid, în ciuda prestațiilor unor actori precum Hugh Grant și Sandra Bullock ( este vorba de Two weeks notice ), mi-au rămas în minte două replici ale unuia dintre personaje, răbufnite într-un moment de criză a relației cu partenera sa: “Nimeni nu vrea să trăiască lângă un sfânt. Sfinții sunt plictisitori!”. Se pare că dedicarea acesteia cu trup și suflet unei cauze comunitare, dublată de o neobișnuită perseverență, a avut darul de a o ridica pe biata femeie la un statut rar acordat muritorilor de rând. Numai că, departe de a fi o recunoaștere a unui caracter de dorit a fi multiplicat și în alții, această catalogare se răsfrânge în mod negativ asupra noastră, a păcătoșilor care mai împărtășesc cu cei din jur defecte, compromisuri și slăbiciuni din sfera omenescului.

Cu siguranță că atunci când eroul nostru s-a referit la sfinți nu i-a avut în vedere în primul rând pe acei oameni care în umblarea lor cu Dumnezeu au atins uimitoare înălțimi de asemănare cu Cristos; deși aceștia nu sunt excluși, eu cred că aria de acoperire a termenului este una mai largă. El se referea la acei oameni previzibili, încremeniți într-o albie anume, care trăiesc deasupra conflictelor interioare, a dilemelor și a luptei dintre carne și duh. Construiți dintr-un material omogen, fără tensiuni interioare între pârghii, arcuri, biele și alte mecanisme interne, sfinții aceștia par a fi niște excentricități, fie și numai utopice, într-o lume clădită pe antagonisme bine temperate între calități și defecte, talente și metehne, capacități și limitări. Ar trebui să admirăm astfel de oameni și să ni-i propunem ca modele. Nu o facem. În loc de asta, privim la ei cu anume nedumerire: uniformitatea naturii lor, calmul, liniștea, siguranța cu care își urmează destinele ni se par cu adevărat plicticoase. La fel de incitanți precum niște șesuri care își depășesc până și orizonturile și mai anoști decât o mâncare fără sare și condimente, sfinții și lumea lor ni se înfățișează ca o alternativă de nedorit suspansului în care ne place să trăim.Nu putem înțelege uniformitatea morală, frumusețea nefundamentată pe antagonisme sau existența virtuților în absența apucăturilor păcătoase.

Rândurile de față s-au născut dintr-o recunoaștere a propriei mele perplexități în fața acestei lumi deosebite. Din ciudă, am încercat să adun câteva gânduri cu ajutorul cărora să creionez un ethos al nostru, al muritorilor, al celor încă imperfecți şi incompleți, dar care tânjim tainic după veșnicia lui Dumnezeu. Pentru că sufăr de aceeași boală ca și voi – scuzați-mi impertinența – o să evit să ofer rețete și soluții. Dacă aș face asta, nu aș fi mai presus de acea femeie de servici din Dragalina care juca rolul farmacistei; există oricum persoane mult mai competente pentru a recomanda tratamente cu adevărat eficiente.

Voi începe cu o problemă de fond ridicată de Francis Schaeffer în Dumnezeu care există (parte Trilogiei editate de Cartea Creștină în 2002) cu privire la modul de gândire adoptat de lumea în care trăim, de vreo 200 de ani încoace, de pe vremea lui Hegel, ca să fiu mai precis. El afirmă că începând cu filozoful german, inițiatorul metodei dialectice, omenirea și-a modificat reperele de gândire în mod radical, lucru care a modelat într-un chip cu totul nefericit istoria omenirii de atunci și până în prezent. De unde până atunci oamenii gândeau antitetic, în alb și negru, bazați pe terțiul exclus, începând cu Hegel s-a instaurat metoda sintetică în care vedem totul în nuanțe de gri (vezi Trilogia, pag. 31-32). Astfel, nu mai lucrăm cu categorii antagonice gen bine-rău, moral-imoral, adevărat-fals, ci cu sinteze ale acestora, roade ale manipulărilor pe care le facem după bunul nostru plac.
Francis Schaeffer este fără îndoială un autor interesant; stilul său alert, în tușe scurte și la obiect, fără argumentări detaliate, face lectura oricărei cărți scrise de dânsul o plăcere. Totuși cred că deși s-ar putea să aibă dreptate cu această teorie el eșuează în a observa că există ceva ce nu s-a pierdut, oricât de mult am încercat să amestecăm lucrurile: fascinația pentru contrast. Ea este evidentă în istoria omului încă din antichitate, străbate întreaga epocă medievală – vom vedea mai târziu exemple – până în modernitate. Realitatea este că gândirea dialectică, apoi cea existențialistă, curentele moderniste și, mai la urmă, cel postmodernist nu au reușit, cu toate subtilitățile lor, să ne-o fure. Ne plac contrastele, petele de culoare care parcă luptă unele cu altele, competițiile cu învingători și cu învinși, conflictele, polemicile, viciile împletite cu virtuțile, filmele cu „băieți răi”, știrile de la ora cinci, provocările, dramele, înfruntările, personajele complexe, telenovelele, viciile vedetelor, scandalurile, divorțurile, tachinările, înjurăturile, sporturile extreme, tabloidele, talk-show-urile incendiare, senzațiile tari și mârlăniile … Nu, nu, nu, nu le vrem materializate în casele noastre – cum v-ați închipuit așa ceva? – ci le vrem virtuale, afișate pe paginile revistelor, pe monitoare sau pe ecranele televizoarelor. Ele condimentează viața noastră și îi dau savoare. În absența lor ne-am ofili, am trăi cu adevărate existențiale, am avea tot atâta vitalitate în trupurile noastre precum aveau și acei nefericiți îmbuibați nomenclaturiști nevoiți să asiste la o cuvântările a lui Ceaușescu și să le aplaude, în toată platitudinea lor.
Pe de altă parte, nu ne putem imagina viața noastră fără antagonisme, fără tensiuni, fără eterna luptă pentru adevăr și dreptate. Aceasta este încă temelia ideii de democrație, de alegeri, de luptă sindicală și de activism pentru drepturile te miri ale căror miriapozi aflați pe cale de dispariție.
Sintetizate sau nu, servite la bucată sau la pachet, toate aceste valori și neîmpliniri, toate aceste dispute ne sunt vitale drumului nostru pe acest pământ. Nu putem defini albul până nu am văzut funinginea, nu putem descrie un munte până nu am sondat până la orizonturi întinderile câmpiei. Doar numai alb, sau numai negru, numai înălțimi sau numai întindere: ne-ar plictisi de moarte. Elogiem virtutea dar, în secret, adorăm și viciul. Apreciem frumusețea dar, tacit, acceptăm ca urâtul, prostul gust și snobismul să o provoace, să ne-o ascundă, să ne-o facă tot mai greu accesibilă. Avem nevoie de toate astea, altfel nu am mai simți că trăim.

Vreți un exemplu, ca unul din acelea pe care le trăim cu toții pe propria noastră piele?

Aduceți-vă aminte de alegerile prezidențiale din 2009, Geoană versus Băsescu. Ce ni s-a oferit? Am avut pe de o parte un proiect minunat ce mustea de principii și valori; pe lângă el, până și promisiunile Scripturii păleau. Faptul că i s-a mai dat și un nume nemțesc – Iohannis – nu era altceva decât cireașa de pe un tort perfect de ingurgitat de către electoratul românesc. De cealaltă parte am avut un om fără proiect, care nu a propus aproape nimic, ci mai degrabă s-a propus pe sine, așa cum este și cum îl cunoaștem. Ambițios, încăpățânat, dominant, vulgar, mitocan în unele situații, Băsescu a intuit ce își vor dori românii: nu planuri seci și plictisitoare care ne vor aduce pace și prosperitate în țară, ci palpitații, nervi, ură, agitație și circ. Sfinții sunt plictisitori! Ce exemplu mai bun decât Geoană, cu retorica sa salon, la fel de entuziasmantă precum un meci de fotbal dintre SC Avântul Prăbușirea și FC Îngrășământul Natural?
Dar ce palpitant tre` să fie să ai un președinte care dansează prin localuri, se răstește la jurnaliști, trage dosuri de palmă copiilor indolenți, se poartă ca un bădăran cu femeile care îl incomodează, dă dovadă de toată tandrețea necesară în relație cu femeile care nu îl incomodează, nu uită și nu iartă nimic … Iar râsul acela șmecheresc …

A doua zi, după votare, următoarea discuție se auzea la noi la birou, edificatoare pentru condiția noastră de oameni în valea umbrelor şi a luminilor:
-“Să vezi că nu iese Geoană … vai de noi!”
-“Dar care-i baiul?”
-“Să nu-mi zici că l-ai votat pe Băsescu!”
– “Da da … l-am votat …”
-“Îți dai seama că ăsta o să ne dea numai circ?”
– “Exact! De aia l-am votat. Nu știu ce ar fi reușit Geoană, Crin și Johannis, dar cu Băsescu știu un lucru sigur: nu o să ne plictisim!

Wish granted …

(va urma)

Anunțuri

6 gânduri despre “Păcătuiesc, deci exist! (1)

  1. Presupun că sunteți de acord că sfinții de care vorbiți nu există în stare pură în realitate. Unii ar putea fi chiar mai înclinați din construcție spre un trai mai colorat și depun eforturi mari să-și mascheze, cauterizeze, prin activități de genul celor prezentate în film, orientările așa-zis nenaturale. Alții ar putea fi orientați prin educație sau din dorința de emulație, peer-pressure, în aceeași direcție.

    În final nu suntem radicali diferiți ontologic. Îmbrăcăm într-o extraordinară varietate reacțiile noastre la presiunile de orice ordin din exterior.

    Orice mișcare anti-, orice alertă, orice revoltă se adresează în fond, de cele mai multe ori inconștient, ambalajului, acestor diferențe de expresie.

    Esteticul, oricât de democratic pare, este pentru noi criteriul imediat după care valorizăm tot ceea ce întâlnim. Altfel de ce ar fi atrași atât de mult de artă profanii și geniile lalolaltă?

    1. Nu, nu exista … de aceea am mentionat in treacat ca de fapt ei sunt excentricitati din zona utopicului. Cu toate astea, in ciuda inaccesibilitatii lor, ma voi referi in continuare la ei ca si cum existenta lor ar fi plauzibila, macar pentru faptul ca sunt destui crestini care privesc in istorie la ei, cu toata seriozitatea, ca si cum ar fi existat.
      Indiferent ce gandim despre ei, noi traim dupa alte legi; spre acestea imi indrept eu gandurile … poate voi intelege ceva din aceasta invalmaseala … poate voi deveni si eu unul, ca si asa nu mai are nimeni curajul astazi sa mai recunoasca vreun sfant in carne si oase ….

  2. deci esti si tu din categoria celor carora le place circ pe paine. nasol… ca si din cauza ta sufera o tara intreaga. romanii si-o fac cu mana lor. ca de fiecare data.

  3. sigur ca sfintii sunt plicticosi, mai ales asa cum exista ei azi. si sunt plicticosi din cauza ca sunt „constipati” si/sau ipocritzi, fara ghilimele. din ce in ce mai putin sfinti normali care sa iti spuna si sa iti arate ca dumnezeu este cel mai bun boss din univers si sa iti declare, si sa se comporte in acelasi timp, ca si cum ‘a fi sfint’ este vorba despre cea mai palpitanta aventura. sfintii de tipul asta nu se afla tot timpul in defensiva, ci ataca cu succes un inamic ce nu isi gaseste odihna. restul sunt defensivi sau dezertori. in ultimul timp m-am cam delasat si eu…

    cu basescu nu o sa ne plictisim ci o sa murim. pacat ca atit de tirziu!

    1. Culegem ce am semanat … o sa ne plictisim de antidotul plictiselii insusi … mi-e teama de un nou somn lung si greu al natiunii din care noi monstrii vor iesi la la iveala …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s