The Legend of 1900


wikipedia.org

Realizat în 1998 de Giuseppe Tornatore, filmul este unul dintre acelea ce se cere vizionat pe îndelete, cu răbdare, în liniște (lucru care evident le cam lipsește americanilor: versiunea distribuită pe piața lor este cu peste patruzeci de minute mai scurtă decât cea originală, propusă italienilor!). Totuși nu pierderea de vreme i-a deranjat cel mai mult pe americani la acest film; de departe, scena confruntării dintre 1900 şi Jelly Roll Morton, „inventatorul” jazzului, a fost greu de asimilat pentru publicul de peste Ocean, având în vedere că acesta din urmă este pus într-o lumină nu prea plăcută …

The Story of 1900 este o meditație despre existență, despre o viață trăită, cumva, între oameni, dar în afara lumii lor. Eroul principal, care nici măcar nu are un nume ca fiecare dintre noi, ci a fost botezat după inscripția de pe cutia de citrice în care a fost găsit, este un individ greu de individualizat ca locatar al acestui Pământ, după modelul clasic. Nu are părinți, nici buletin, nici domiciliu, nici familie: este pianist și cântă pentru pasagerii unui vapor. Aceștia se opresc pentru câteva clipe și îl ascultă, după care, coborând în America, uită de el și își văd de treburi, de viața lor adevărată. Din tot ce a cântat într-o viață nu a mai rămas decât un disc, și acela rupt în bucățele, de pe care încă se mai poate distinge o melodie dedicată unei prezențe pasagere prin viața lui, în drum spre Pământul Făgăduinței. Un singur personaj, cel care de fapt este și povestitorul în acest film, îl păstrează încă în conștiința sa ca pe un om real.

Mă gândesc ce interesant este să putem privi viețile noastre în acest fel, în afara coliziunilor

Avem adânc în noi cuibărită pretenția ca pe unde vom trece, pe unde ne vom trăi viețile, să lăsăm ceva în urma noastră. Cel mai adesea ne gândim la lucruri materiale pe care le vor moșteni copiii noștri, o casă, un pământ, o afacere. Unii își transmit urmașilor cunoștințele și priceperea, alții vor lăsa amintiri și o piatră funerară care să le mărturisească urmașilor, măcar pentru o vreme, despre umbra pe care au făcut-o ei pământului. Puțini dintre noi lăsăm în urmă mărturii durabile ale trecerii noastre prin viață. Mă uitam la 1900 și la lipsa sa de ambiție în a făuri ceva durabil – de pildă, în a înființa o trupă de jazz, sau a face înregistrări cu cântecele sale, sau în a-și întemeia un cămin – și mă gândeam că poate acest individ nu este atât de excentric pe cât pare el în film. El nu a lăsat nimic în urmă, nici măcar o piatră de mormânt, nici măcar nu știm dacă a existat cu adevărat sau nu.

Credeți că noi vom avea o altă soartă?

Cât rezistă nemilosului timp toate obiectele pe care ne străduim să le transmitem generațiilor viitoare? Ce rămâne cu adevărat în urma muncii noastre?

Întrebările se pot adresa însă și într-un alt sens: cât anume suntem noi dispuși să prindem și să prețuim din partea celor pe lângă care trecem? O secvență din film ni-l arată pe 1900 cântând câteva piese la cererea publicului. Fețele lor se înseninează, se odihnesc într-o surprinzătoare bucurie a evadării din cenușiul existenței și, pentru câteva momente, toate problemele lor se topesc învăluite în muzică … Trebuie doar să intre în grabă cineva pentru a striga din toți plămânii “America!” pentru ca mulțimea să dispară de acolo și să-l lase singur. Asta a fost tot. Țara în care curge lapte și miere le stă înainte, iar pianistul va rămâne în viețile lor o oază trecătoare în deșertul vieții, o amintire tot mai difuză cu trecerea anilor, până la dizolvarea ei definitivă în deșertăciune. Cred că despre așa ceva vorbea și Mântuitorul nostru în Evanghelia lui Ioan referindu-Se la felul în care Iudeii se relaționau la Botezătorul: Ioan era lumina care este aprinsă și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți o vreme la lumina lui.” ( 5:35).

Suntem pasageri unii în viețile altora; de aceea, adesea, încercăm să umblăm pe vârfurile picioarelor ca să nu deranjăm. Refuzăm să ne apropiem mai mult de cei ce sunt izvoare, de cei în care Dumnezeu a pus comori. Aruncăm o ocheadă de departe, îi admirăm în taină, după care ne vedem de propria cărare. Chiar și cu Domnul nostru procedăm la fel: ne încălzim inimile în porții ponderate duminica după care, sperând că El rămâne acolo într-le Sale, ne ducem viețile de capul nostru în restul săptămânii. Asemeni pianistului, El este un popas, un izvor din acela care, după ce ți-a astâmpărat setea, se pierde încet în urma ta odată cu vremurile …

Privită astfel, povestea lui 1900 este un veritabil manifest al existenței. Încăpățânarea lui de se conforma tiparelor veacului e o provocare adresată celor care trec prin viață ca peștele prin apă … fără a fi uzi. La un moment dat, unul dintre personaje are interesul (spre deosebire de atâția  alții) de a se apropia de pianist, nu ca de o curiozitate, ci pentru a încerca să-l înțeleagă. Nu e de mirare, acest om este o specie rară: el a auzit marea, glasul ei puternic, deslușit, limpede. Ciudat i se va părea lui 1900 faptul că, deși umbla de atâția ani pe mare, el nu a auzit-o niciodată! Mă întrebam, văzând scena, câți creștini umplu clădirile bisericilor, participă la liturghii și servicii religioase, cântă, se roagă și aud predici, dar nu L-au auzit niciodată pe Domnul? Pianistul părea îngrozit de perspectiva propriei sale ignoranțe; aproape că sorbea fiecare cuvințel de pe buzele interlocutorului său, iar degetele-i erau într-o nefirească transă. Ca atunci când ne obișnuim cu creștinismul, când nu ne mai miră nimic, când nimic nu ne mai surprinde și nu ne mai învăluie nici un fior de viață, nici o bătaie de inimă a Tatălui.

Ca atunci când suntem reci, iar acest lucru ne place de minune.

Nu vă uitați la acest film ca la o poveste, ci ca la o provocare cu privire la existență. Este mai mult decât simpla prezență printre oameni: este o implicare permanentă la modelare, la zidire, transformare și căutarea lucrurilor de preț în viață. Care vor fi acele lucruri durabile, pe care să le putem împărtăși copiilor noștri fără teama că o să le roadă moliile și o să le pândească hoții pentru a le fura?

Ratings (1-5): Artistic 4;  Moralitate 4,5;  Relevanţă 4;  Apreciere generală 4

Anunțuri

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s