Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios – o antiapologie


wikipedia.org

Se spune că nu poţi să scapi de un lucru de care te loveşti prea des, deşi nu îl cauţi neapărat cu lumânarea, decât înfruntându-l şi dezgolindu-l de aura sa intempestivă printr-o reflectare asupra lui în detaliu. Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios, faimoasa predică a lui Jonathan Edwards, mi-a ieşit în cale târziu, cu vreo trei ani în urmă, în timp ce citeam Mesajul pierdut al lui Steve Chalke; de atunci am găsit tot mai dese referiri la această predică, majoritatea laudative. Pentru că în spaţiul evanghelic românesc cartea lui Chalke a fost demolată din toate poziţiile, cei ce s-au ridicat împotriva ei au taxat fără prea mare discernere şi aprecierile negative ale “emergentului” la adresa mesajului lui Edwards. Un exemplu este Constantin Ghioancă, cel care în cartea sa Bisericile emergente vestice combate în doar două fraze consideraţiile lui Chalke, fără să se obosească să furnizeze o minimă argumentare în acest scop [ pagina 229].

Nu voi face o exegeză a predicii; rostul predicilor este să ofere învăţătură pentru zidire, nu să constituie materie primă pentru studiu. Consider însă că am datoria, în primul rând faţă de conştiinţa mea, să nu trec nepăsător pe lângă această producţie a marelui predicator, scrisă prin 1741 şi apreciată în mod unanim drept una dintre cele mai faimoase predici creştine ale tuturor timpurilor. Ea este înghiţită şi asimilată pe negândite în mediul evanghelic tânăr de la noi; prea puţini creştini se obosesc să-i scoată la lumină evidentele derapaje, iar atunci când unii o fac, reacţiile de care au parte sunt din acelea care se învecinează cu isteria, nu cu decenţa şi respectul necesare unui dialog teologic pertinent şi folositor părţilor.

Gândiţi-vă la o predică în care există peste şaizeci de menţiuni cu privire la mânia lui Dumnezeu şi una singură la dragostea Sa! Citind-o – slavă Domnului că n-am fost nevoit să o aud ! – nu pot să nu observ un transfer ontologic cu puternice rezonanţe antropomorfe, asupra caracterului lui Dumnezeu şi a felului în care îl înţelegem în sfinţenia Sa. Dumnezeu nu mai este dragoste, aşa cum ne spunea apostolul Ioan, ci mânie de cea mai bună calitate, adică înfricoşătoare, la limita imaginabilului grotesc. El nu mai este Unul care a iubit atât de mult lumea, ci Unul care a urât-o şi, pentru că nu o mai putea suporta astfel, L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a-i face pe unii vrednici de iubit; dragostea Lui devine un reflex al mâniei, o extensie a acesteia. El este acum mânios pe cei neconvertiţi zi şi noapte, spune Edwards; înconjuraţi de mânia Sa, ei atârnă de un fir de aţă deasupra unui cuptor de mânie. Dacă nu sunt încă mistuiţi de flăcări, ni se spune, este pentru că plăcerea şi mila “arbitrară” ( arbitray în engleză, cred că este un fel de apofatism al puritanului; până aici putem cunoaşte ceva semnificativ despre Dumnezeu, în rest nu sunt taine pentru acesta ) a Domnului încă îi păstrează intacţi – dacă aţi crezut cumva că o face privind cu dragoste vă înşelaţi: “Sunteţi de zece mii de ori mai dezgustători în ochii Lui decât ar fi cel mai urât şarpe veninos în ochii noştri.”

Aceasta este o obiecţie de ansamblu. Iată însă câteva considerente punctuale:

1. Dumnezeu a mântuit un popor de oameni în ciuda faptului că l-a urât şi l-a văzut ca dezgustător, urmare a faptului că a fost jignit (ofensat) în chip inimaginabil; Edwards numeşte acest lucru milă. Nu are curajul să o numească dragoste şi bine face că nu a mers chiar aşa de departe. Fundamentarea acestei îndurări este, cum aminteam mai sus, dintr-un domeniu necunoscut nouă; de aceea i se şi spune “arbitrară”.

2. Mânia lui Dumnezeu este o componentă identificabilă prin ea însăşi în caracterul Său. Aici lucrurile se complică, dar voi încerca să fiu cât mai concis şi mai explicit în argumentaţia mea. Esenţială naturii divine este dragostea, nu mânia. Fără cea mai mică excepţie, toţi teologii trinitarieni, de la Răsăriteni la Apuseni – catolici şi reformaţi – sunt de acord că între Persoanele Trinităţii relaţia este de dragoste. Aceasta este marca înregistrată a Sfintei Treimi. Mânia lui Dumnezeu este mai degrabă o formă de manifestare dragostei divine. Ne-am obişnuit să considerăm că dragostea lui Dumnezeu se traduce în cocoloşeală, mângâiere, blândeţe şi răsfăţ; despre pedepsire, despre mustare şi corectare nu ne place să auzim. Gândiţi-vă de pildă la părintele care îşi mustră cu disperare copilul mic pe care tocmai l-a prins că voia să introducă un cui în priză; mânia sa nu este una distructivă, deşi s-ar putea traduce într-o lovitură atenţionatoare peste mână, ci una care izvorăşte din dorinţa de a-l proteja, din dragoste. Mânia lui Dumnezeu nu este o rezultantă a dezgustului său pentru omul căzut, ci o invitaţie, izvorâtă din dragoste, la o relaţie cu El. Partea cu adevărat dramatică pentru om este aceea a rămânerii în mânia lui Dumnezeu, adică neacceptarea pedagogiei divine care îl conducea înspre El. Acesta este motivul pentru care Părinţii Bisericii considerau că dragostea lui Dumnezeu acoperă şi raiul şi iadul deopotrivă. Puneţi vă rog, dacă puteţi, oribilele fantasmagorii ale lui Jonathan Edwards faţă în faţă cu acest pasaj al Sf. Isaac Sirul:

“Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin amarnic şi mai cumplit este decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător.[…] E o nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte […] iar pe cei ce au păzit cele cuvenite îi răsplăteşte..”   ”

3. Mânia lui Dumnezeu este prezentată într-o accentuată paradigmă antropomorfă. Aceasta îşi atinge ridicolul în momentul în care se asemuie dorinţa Sa de a-Şi manifesta mânia cu aceea a unui monarh care aplică pedepse extreme celor care îi provoacă. Este citat aici şi exemplul lui Nebucadneţar. Textul din Romani 9:22, adus ca suport biblic pentru această nefericită aserţiune, este scos din context: în timp ce Pavel vorbea acolo despre felul în care caracterul lui Dumnezeu este reflectat de modul Său de a alege oameni pentru împlinirea planurilor Lui, Edwards vede în acest verset justificare pentru a ne propune imaginea unei arene de genul celei în care erau ucişi creştinii în chinuri groaznice, iar Împăratul le arată tuturor ce puternic este El: “Când Dumnezeu cel mare şi mânios S-a ridicat şi a declanşat răzbunarea Sa înfricoşătoare asupra păcătosului nenorocit, şi când mizerabilul acesta va suferi greutatea infinită şi puterea indignării lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va chema întreg universul să vadă maiestatea Sa înfricoşătoare şi puterea Sa măreaţă ce va fi arătată în aceasta.”

4. Dumnezeul prezentat de Jonathan Edwards în această predică este unul caricatural, denaturat după modele omeneşti respingătoare.

Adică:

Un Dumnezeu care face paradă din chinuirea păcătoşilor(!):

“Când Dumnezeu cel mare şi mânios S-a ridicat şi a declanşat răzbunarea Sa înfricoşătoare asupra păcătosului nenorocit, şi când mizerabilul acesta va suferi greutatea infinită şi puterea indignării lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va chema întreg universul să vadă maiestatea Sa înfricoşătoare şi puterea Sa măreaţă ce va fi arătată în aceasta.”

Un tiran nemilos:

“Şi deşi El va şti că nu veţi fi în stare să suportaţi greutatea atotputerniciei Sale îndreptată asupra voastră, totuşi El nu va lua în seamă acest lucru, ci vă va strivi sub picioarele Sale fără milă până când va face să ţâşnească sângele vostru şi va stropi şi păta veşmintele Sale cu el. Nu doar că vă va urî, ci vă va dispreţui la maximum.”

Atunci când Dumnezeu va vedea starea voastră inexprimabilă şi chinurile voastre de departe disproporţionate cu puterea voastră, şi când va vedea cum sufletele voastre mizerabile vor fi zdrobite şi se vor scufunda ca într-o întunecime fără fund, El nu va avea nici un pic de compasiune pentru voi, nu se va abţine de la a duce până la capăt mânia Sa, şi nici nu Îşi va slăbi măcar mâna împotriva voastră.”

Un Dumnezeu care se bucură de răul făcut celor pierduţi:

“Dumnezeu va fi atât de departe de a-I fi milă de voi atunci când veţi striga către El, căci este scris că nu va face decât să râdă şi să îşi bată joc de voi.”

Se mai pot spune multe despre această predică; vă las să judecaţi ceea ce am scris până acum. Se spune că ea a adus mulţi oameni la Cristos. Nu putem şti acest lucru cu adevărat, cum nu putem şti nici numărul de oameni care, oripilaţi de grozăvia acestui simulacru omiletic, au respins odată cu Dumnezeul predicat de J. Edwards şi pe Adevăratul Domn al cerurilor şi al pământurilor. Nu neapărat necredinţa i-a făcut pe unii să respingă mesajul evanghelistului american … a fost suficientă grozăvia acestui portret hidos şi nebiblic …

Anunțuri

33 de gânduri despre “Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios – o antiapologie

  1. Care este defapt ideea?
    Ca Dumnezeu nu este chiar asa de manios pe pacat si pacatos?
    Realitatea este ca subiectul maniei lui Dumnezeu a devenit tabu in societatea moderna.
    Oamenii zilelor noastre „s-au vandut fara rusine”, ca sa il citez pe J.I Packer, „idolilor lacomiei, mandriei, sexului, si vointei proprii iar biserica le indruga despre bunatatea lui Dumnezeu, insa nu le spune, in fond, nimic despre judecata lui Dumnezeu”

    Iata un alt amanunt semnificant:

    „Un studiu al concordantei biblice va arata ca exista mai multe referinte in Scriptura la supararea, furia si mania lui Dumnezeu, decat sunt pentru dragostea si duiosia Sa.” A.W. Pink – The Atributes of God

    Mania lui Dumnezeu este justitiara, adica este mania Judecatorului care administreaza dreptatea si nicidecum o furie capricioasa, nestapanita si nedemna de Caracterul Sau.

    Si mania Lui este in cele din urma, ceea ce oamenii aleg singuri, iubind mai mult intunericul si condamnand Lumina.

    1. Ma crezi sau nu, anticipam interventia ta; referinta la predica lui Edwards de pe blogul tau este cea care m-a determinat sa iau o pozitie vis a vis de aceasta predica. Ideea este ca vreau sa deschid un dialog pe acest subiect spinos, cu dorinta sincera de a lamuri unele aspecte care mi se par incompatibile in viziunea lui Edwards, si in cea puritana in general, cu portretul biblic al Dumnezeirii. Voi merge pe cateva considerente puctuale; este mai usor sa dialogam in acest fel.
      1. Am plecat de la un aspect esential legat de dumnezeire, independent de cate versete vorbesc in Scriptura despre atributele lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16 ). Dragostea nu este un atribut al lui Dumnezeu, este esenta Sa. Ea nu poate fi pusa in paranteze in nici un discurs relevant despre Dumnezeu, nici macar intr-unul care se refera la mania Lui. Nici chiar Apocalipsa nu face exceptie: incepe cu afirmarea dragostei lui Dumnezeu, inainte de orice altceva (Apoc. 1:5). Esti de acord cu un astfel de punct de plecare?
      2. Mania lui Dumnezeu a fost prea adesea afirmata pe criterii antropomorfe. Prost model ne-am ales pentru a ilustra mania lui Dumnezeu: mania distructiva, irationala si adesea necontrolata a omului! Oare nu cumva societatea moderna respinge tocmai acest concept deformat de antropomorfism?
      3. Mania lui Dumnezeu este o realitate biblica de netagaduit. Ca sa raspund intrebarii tale de la inceput … nu, nu doresc sa evaluez gradul de manie al lui Dumnezeu fata de pacat si pacatos – e imposibil. Stiu insa ca, oricat de mare I-ar fi mania Sa pe pacatos, Dumnezeu nu doreste moartea lui ci dimpotriva. Cred ca Edwards a mers mult prea departe in descrierea sa si prin asta a deformat conceptul biblic …

      Sunt absolut de acord cu ultima ta afirmatie! Parca totusi difera de ceea ce repeta Edwards aproape la fiecare paragraf implicand ca mania lui Dumnezeu este alegerea Sa fata de pacatos.

  2. Incerc sa inteleg de ce va feriti de termenul „mania lui Dumnezeu”.

    Subscriu ideii: „Prost model ne-am ales pentru a ilustra mania lui Dumnezeu: mania distructiva, irationala si adesea necontrolata a omului!”

    Consider de maxima importanta felul in care Il descriem pe Dumnezeu generatiei noastre. Propovaduirea Evangheliei inseamna prezentarea echilibrata a Dragostei Lui si a Dreptatii Lui. Orice dezechilibru intre acestea doua, rezulta intr-o alta Evanghelie si alt Cristos.

    Recunosc ca ma indispune si ma intriga interesul tot mai mare al predicatorilor de a fi politically correct. O consider o obsesie nefericita si pacatoasa.

    Sincer nu prea ma intereseaza ce gandeste „societatea moderna” si daca respinge adevarul Scripturii, in privinta Dreptatii justitiare si a Sfinteniei Lui.

    Mi se pare logic ca oamenii care traiesc in pacat si se bucura pacatuind sa refuze, sa condamne si sa nege acest adevar.

    Apostolul Pavel nu s-a ferit sa vorbeasca guvernatorului Felix despre Judecata:
    „pe cînd vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrînare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astădată, du-te; cînd voi mai avea prilej, te voi chema.“ Fapte 24:25

    Nu sunt obsedat de latura aceasta.
    Prefer sa vorbesc si sa ma bucur de dragostea Mantuitorului meu, sa o impartasesc altora intr-un spirit bland si linistit.
    Prefer sa ma minunez de gloria Harului Sau si de frumusetea Caracterului Sau.
    Ma straduiesc sa Il cunosc si sa Il fac cunoscut.

  3. Daca raspunsul meu are o tenta defensiva, imi cer scuze.

    Ati spus : „Ea este înghiţită şi asimilată pe negândite în mediul evanghelic tânăr de la noi” .
    Asta nu mi-a placut. Sunt si eu tanar. (si cateodata nelinistit)

    Revin.

    1. Daca te-am jignit cu acea exprimare imi cer scuze. Nu m-am referit la tine; pe blogul tau era doar pus linkul spre predica, fara alte comentarii.
      Am dat in schimb un Google si am gasit predica reflectata pe alte site-uri; marea lor majoritate supra-apreciaza valoarea predicii, incepand cu predici-reformate, rcrwebsite si altele. Asa cum Iosif Ton spunea intr-un loc, cultul baptist roman, prin Marturisirea sa de credinta este arminian; de la socrul meu, si de altii, stiu ca generatia mai varstnica din Romania nu agreaza marturisirea de la Londra, desi, paradoxal apreciaza urmasi ai acesteia de talia lui Edwards si Spurgeon.
      Cand acelasi Iosif Ton se referea la Florin Motiu cu apelativul „tinerel” nu o facea degeaba: este generatia tanara cea care a adus din vest baptismul-reformat la noi …
      Eu nu zic ca e bine sau rau – de la fiecare trebuie sa luam ce e bun si sa aruncam ce e gresit. Personal nu sunt nici arminian, nici calvinist, gasesc ca ambele directii sunt gresite – nu fac jocul nici uneia dintre parti. Arata-mi un comentariu apreciativ, purtat pe argumente biblice, la predica lui Edwards si iti promit ca voi sterge acea propozitie care te-a deranjat.
      Cred ca e suficient de „fair” asa …
      PS. Expresia era de fapt o intoarcere a unei ziceri a lui Constantin Ghioanca – cel care zicea ca nu inghite prea usor gogosile teologice ale emergentilor. Nici eu nu le inghit dar … nu i-am putut inghiti nici comentariul sau la predica lui Edwards. ( O fi si el tanar? Nu stiu … 🙂 )

  4. Un tip a ajuns la Louvre şi a păşit grăbit prin sălile cu picturi celebre. Apoi, la fel de repede a ieşit, reproşând unui funcţionar al muzeului: „Pentru mine, picturile astea învechite, nu au nici o valoare! Nu le găsesc rostul şi mă plictisesc!” La care funcţionarul îi răspunse: „Domnule, picturile acestea au fost judecate prin sute de ani şi au trecut testul; astăzi, nu picturile acestea sunt judecate ci dumneavoastră!”

    În Faptele Apostolilor sunt câteva discursuri creştine ale ucenicilor Domnului Isus şi ale sfinţilor apostoli. Interesant faptul că, iubirea lui Dumnezeu nu este menţionată de loc! Nici mânia Lui! o să-mi ziceţi, şi aveţi dreptate! Dar Dumnezeu ca judecător este amintit sau subînţeles. Şi judecăţile lui Dumnezeu au la bază dreptatea lui Dumnezeu exprimată prin mânia Sa. Nu întâmplător cartea Apocalipsei e o carte imposibil de citit, de înţeles şi de comentat, deoarece în ea mânia lui Dumnezeu este etalată cu o cruzime de nedescris. În timp ce sângele celor ucişi va aunge până la , cerurile şi cei sfinţi sunt invitaţi să se bucure… (Apoc 14:20; cap 15; 18:20).

    Edwards? Privit prin ochelari post-modernişti nu prea face sens. Dar dacă aşa i-o fi dictat Spiritul să vorbească? Se spune aşa cum ai auzit şi tu Dio că s-ar fi întors sub această predică sute şi mii de oameni la Dumnezeu. Probabil că e adevărat. Nu am auzit contrariul. Eu ştiu despre mine că mai tare m-am temut de mânia părinţilor mei decât de dragostea lor!

    În ceea ce priveşte atributele lui Dumnezeu, în teologie se vorbeşte despre „simplitatea lui Dumnezeu”. Adică, Dumnezeu nu are părţi. Nici protuberanţe. Dumnezeu este 100% dragoste, dar şi 100% dreptate, „100% sfinţenie, şi… 100% mânie. Mânia lui Dumnezeu nu este păcătoasă, cum e mânia noastră. În ciuda antropomorfismului împrumutat lui Dumnezeu, în mânia Sa, Dumnezeu se poate bucura de executarea judecăţilor şi mâniei Sale. Că noi nu înţelegem cum e posibil asta, nu contează. Dacă aş înţelege totul despre Dumnezeu, El nu ar mai fi Dumnezeu şi eum-aş plictisi în veşnicie.

    Mânia lui Dumnezeu, în ciuda a ceea ce spune Edwards, nu e mai presus de dragostea lui Dumnezeu. Dar nici dragostea mai presus de mânia Lui. Ba mai mult, mânia lucrează mereu în tandem cu dragostea. Pentru că dragostea nu poate fi explicată, decât prin revărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra Fiului, pe cruce! Iar respingerea dragoste lui Dumnezeu în cristos nu poate fi răzbunată decât prin exercitarea judecăţii lui Dumnezeu prin mânie.

    Ei, dar prea m-am întins…

    1. Multumesc, in primul rand, pentru raspunsul consistent (nu doar lung …). Exista niste diferente de perspectiva asupra carora ma voi opri in continuare:
      1. Predicilie din FA
      Este adevarat ca nu se predica explicit dragostea lui Dumnezeu; ma intreb insa ce trebuiau sa inteleaga despre Dumnezeul lor iudeii care pusi fata in fata cu proasta lor alegere vis a vis de Isus aveau sansa de a se pocai si de a avea pacatele iertate. In ce priveste imaginea de Judecator, sugerata in predicile apostolilor, ea nu inseamna automat manie: intrati intr-o sala de judecata si spuneti-mi daca mania este ceea ce il conduce pe judecatorul de acolo in deciziile sale. Nici la modul teoretic, nici la cel practic, mania nu este permisa! Judecatorul trebuie sa fie drept, punct! Asocierea obsesiva de catre reformati a dreptatii lui Dumnezeu cu mania Lui vadeste in acest caz un nefericit reductionsim, cu care nu pot fi de acord.
      2. Apocalipsa nu este o predica ci genul de carte fata de care cam toate metodele noastre hermeneutice s-au dovedit inadecvate. Majoritatea celor ce trec de capitolul trei, mai departe, intra pe un teritoriu nesigur; personal sunt de acord cu crestinii care au considerat ca aceasta carte nu este destinata publicului larg in acelasi sens cu, sa zicem, evangheliile sau epistolele. Asa cum ii raspundeam si lui Marius, Apocalipsa incepe cu o afirmare a dragostei lui Dumnezeu, semn ca totusi acolo trebuie cautate resorturile tainice ale intregii carti, dincolo de sange si alte imagini infricosatoare …
      3. Avand in vedere felul in care este deformat Dumnezeu in aceasta predica ma indoiesc ca a fost Duhul cel ce l-a inspirat pe Edwards sa o intocmeasca. Nu stiu cati s-au intors la Domnul in urma ei dar amandoi stim ca este irelevant: mii de oameni s-au „intors” la Domnul si atunci cand s-au predicat erezii mari cat casa – vezi „trezirile” martorilor sau unele campanii mormone …
      4. Eu nu l-am privit pe Edwards prin lentile post-moderne ci, mai degraba, prin una dintre directiile influente ale Patristicii si modelul ei trinitarian Rasaritean. Obiectiile mele la predica nu sunt date de atitudinea lumii pacatoase de astazi fata de Dumnezeu, cum am impresia ca a inteles Marius, ci de modul inadmisibil in care caracterul lui Dumnezeu este distorsionat dupa un model care nici macar antropomorfic nu este prea onorant.
      5. Imi pare ca se evita o perspectiva de esenta: Dumnezeu este dragoste. Nicaieri in Scriptura nu gasesc vreo alta afirmatie de factura ontologica despre Dumnezeu in afara de asta! Atributele lui Dumnezeu nu sunt de natura ontologica ci tin de felul in care esenta sa este perceputa de noi, in relatie cu El, si care poate fi dragoste, manie etc. Aici cred ce ne deosebim esential in perspectivele noastre …
      Ma opresc si eu aici … ma intereseaza opinia dvs mai ales cu privire la punctul 5.

  5. Incep cu afirmatia „Dumnezeu este dragoste”. (1Ioan 4:16)

    Dumnezeu se iubeste pe Sine. In primul rand. Isi aduce slava Lui Insusi.
    Toate actiunile Lui au scopul de a inalta Gloria Sa, de a preamari stralucirea slavita a Perfectinii sale.

    Atat bunatatea Sa aratata fiintelor create cat si pedepsirea acestora, se inscriu in directia presatabilita de El: Slavirea Numelui Sau.

    El este drept in tot ce face.

    Inainte de toate Dumnezeu se iubeste pe Sine. In cazul Sau, iubirea de Sine este permisa.
    Acum daca El, care este desavarsit, se iubeste pe Sine in chip desavarsit, El pretinde tuturor fapturilor create, acelasi devotament si dedicare plina de dragoste si inchinare fata de Persoana Sa.

    Acesta este modul suprem de a-si arata dragostea fata de oameni. Cum? Doar cand omul este pe deplin multumit si satisfacut in Dumnezeu, atunci Dumnezeu este pe deplin satisfacut si multumit de inchinarea adusa.
    Omul este fericit si implinit cu adevarat, doar intr-o inchinare si dedicare plina de dragoste si lepadare de sine, adusa lui Dumnezeu.

    Evident, asta nu se intampla.
    Ingerii si oamenii au cazut in capcana dragostei de sine, ofensand standardele perfectiunii si sfinteniei divine, „jefuindu-L” pe Dumnezeu de slava Sa.

    Cum va proceda Dumnezeu?

    Pe de-o parte, cere satisfacerea dreptatii Lui, in conformitate cu infinita dragoste ce Si-o poarta Siesi.
    Cine va putea suporta o astfel de pedeapsa direct proportionala cu leziunea, ofensa, afrontul suferit?
    Ce pedeapsa ar trebui sa suporte cel vinovat, in asa fel incat desavarsita perfectiune a dreptatii lui Dumnezeu sa fie restabilita?

    Pedeapsa Lui este in concordanta cu infinita dragoste ce Si-o poarta Lui Insusi.

    Perfectiunea dragostei lui cere, impune cu consecventa o pedeapsa pe masura.

    Credeti ca un om ar putea suporta masura si greutatea unei astfel de dezlantuiri? Aici Edwards nu mi se pare ca exagereaz foarte mult.

    Pe de alta parte, Dumnezeu, care este tributar naturii Sale, Dragostei Sale, concepe un plan glorios, care oglindeste frumusetea, generozitatea, indurarea, mila, harul, bunatatea Sa.
    Acest Plan este gandit inainte de intemeierea lumii: Rascumpararea celor alesi inainte de intemeierea lumii.

    Ca sa fiu mai scurt, inimaginabila pedeapsa pe care a suportat-o Fiul Sau pe cruce, in toata cruzimea, hidosenia si grotescul ei, fiind strivit de mania divina, a rezultat nu numai in satisfacerea dreptatii Tatalui ci si in nasterea unei samante de urmasi pentru care a platit pretul rascumpararii.

    Da, Dumnezeu este in esenta Lui DRAGOSTE.
    Dumnezeu este ferm, drastic, si razbunator tocmai in virtutea faptului ca este Dragoste.
    Nu poate iubi cu o dragoste infinita daca nu pedepseste pacatul cu o pedeapsa direct proportionala cu infinitatea perfectiunii Sale.

    Aceasta pedeapsa a suportat-o Fiul Sau, intrupat in Persoana Domnului Isus Cristos. Doar El putea sa o suporte.
    Doar El putea sa implineasca cele 2 scopuri divine: SATISFACEREA DREPTATII TATALUI si RASCUMPARAREA BISERICII.

    Intrebare: care crezi ca va fi masura pedepsei celor ce iubesc pacatul si intunericul respingand Lumina Evangheliei lui Cristos?

    „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Celce M’a trimes, are viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”
    Ioan 5:24

    1. Consider benefic acest dialog; in acest fel pot sa inteleg mai bine diferenta reala de perspectiva pe care o avem cu privire la Dumnezeu.
      Sunt cateva lucruri cu care nu pot fi de acord in expunerea ta:
      1. „Dumnezeu se iubeste pe Sine.”
      Se poate gasi vreun suport biblic pentru aceasta afirmatie? Eu unul nu cunosc asa ceva.
      Afirmatia o consider gresita din cel putin doua puncte de vedere:
      – dragostea nu este un concept reflexiv ci unul care tine de relatie; ea daruieste, se jertfeste, iarta etc. Acesta este sensul lui „agape” din 1 Cor 13 – dragostea se reflecta esential intre persoane distincte. Nu vad nimic ce sa aiba de-a face cu „agape” in descrierea pe care ai facut-o dragostei lui Dumnezeu mai sus.
      – nu are sens sa spui „Dumnezeu este dragoste” decat intr-un context trinitarian; majoritatea covarsitoare a teologilor, indiferent de orientare, considera ca unitarianismul este incompatibil cu ideea de dragoste. Asadar cand vorbim de iubirea de Sine a lui Dumnezeu ne referim de fapt la relatia perfecta dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Din paradigma trinitariana gasesc ca restul consecintelor pe care le-au pus reformatii in relatie cu mantuirea – satisfactie, dreptate ce trebuie satisfacuta, potolirea maniei (concept profund pagan) – nu mai rezista testului Scripturii
      2. „… Dumnezeu, care este tributar naturii Sale …”
      Nu iti cer versete aici; nu exista decat speculatii care pot conduce spre o astfel de idee.
      Daca Dumnezeu este Atotputernic atunci El nu este tributar nici unui fel de necesitati, interioara sau exterioara, ci este deasupra oricarei constrangeri. Iata cum, incercand sa proclame suveranitatea lui Dumnezeu chiar si peste alegerile persoanelor pe care le-a creat, calvinismul a cazut in capcana: Dumnezeul reformat este dator, daca vrea sa mantuiasca pe cineva, unei Dreptati anume. In cazul unei dreptati exterioare (unii indraznesc sa o identifica cu Legea) Dumnezeu este supus acesteia precum zeii greci erau supusi Moirei (destinului). In cazul unei dreptati interioare – inteleg ca la asta te refereai – se pare ca Dumnezeu este vazut asemenea unui puzzle in care unele piese au intrat in conflict: e nevoie de o ajustare a lucrurilor, de o impacare a unor atribute ale Sale, adica de o schimbare in Dumnezeu. Vezi, paradigma calvina insinueaza ca Dumnezeu este in schimbare, in functie de niste circumstante exterioare: El poate fi ofensat, vatamat, jignit si atunci reactioneaza in consecinta. De fapt prin jertfa lui Cristos Dumnezeu s-a impacat pe Sine cu propriul Sau caracter … Si-a potolit mania, Si-a satisfacut dreptatea … acum in sfarsit poate sa iubeasca liber … Vai!

      Chiar ma intreb cum se poate ca un Dumnezeu asa de mare sa fie „ofensat” si „lezat” de niste fiinte atat de mici precum noi? Ce s-a ales de maretia acestui Dumnezeu?

  6. 1. Ma voi folosi de o analogie.
    Omul care cauta slava lui, se iubeste pe sine.
    Omul care cauta sa fie in centrul atentiei mereu, se iubeste pe sine. Omul care asteapta din partea altora inchinarea, dedicarea si devotamentul lor, se iubeste pe sine.

    Ei bine, ceea ce este pacatos in czul omului, este normal,logic si necesar in cazul lui Dumnezeu.

    Cea mai mare porunca este sa iubesti pe Domnul cu toata inima, mintea, cugetul si puterea ta. Si doar Lui sa te inchini.
    Ei bine Dumnezeu face lucrul asta. Se iubeste pe Sine implinind propria Lege.
    Evident ca nu exista nicio fiinta exteriora Lui, careia sa ii fie tributara.
    Dar Biblia ne arata clar pretentia Lui de a primi inchinarea, dragostea, devotamentul, concentrarea; si toate acestea la modul exclusivist.
    Cum as putea sa numesc aceasta atitudine ?
    Normal, dragoste de Sine.
    Repet, ceea ce este normal pentru Dumnezeu, este interzis omului.
    ” Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; si slava Mea n-o voi da altuia” Isaia 42:8

    „Sa iubesti pe Domnul,… sa nu uiti pe Domnul, …sa te temi de Domnul…”(Deut.6)

    ” Eu, Domnul Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu gelos..” Exod 20:5

    Nu imi asum toate preceptele si rigorile calvinismului istoric.
    Dar consider ca sunt mai aproape de calvinism decat de arminianism.
    Daca prin calvinism se intelege ca Mantuirea incepe cu Dumnezeu si nu cu omul, atunci sunt calvinist.

    Consider ca nu”fiinte mici precum noi” se afla in centru planului rascumparator al lui Dumnezeu, ci Insusi DOmnul Dumnezeu, Numele Lui, Imparatia Lui, si Voia Lui.

    Aceasta este esenta perpectivei suveranitatii lui Dumnezeu.
    Altfel ajungem la un crestinism de factura umanista, in care omul este masura tuturor lucrurilor.

    Imi place dialogul.
    (revin cu punctul 2 maine)

    1. Cred ca de fapt este o problema de dictionar; daca dragostea este definita in primul rand in relatii intre doua sau mai multe persoane … trebuie sa vedem ce putem intelege prin dragoste de sine. Cred ca nu este acelasi lucru cu „agape” din 1 Cor 13. Consider ca este un concept „alunecos”, greu de asimilat, chiar daca vorbim de Dumnezeu.
      Dumnezeu este binele absolut si dragoste absoluta. Tot ce este bun si desavarsit salasuieste in El; El este izvorul de dragoste, frumusete, bunatate etc. In toate astea El are exclusivitate; orice alta oferta „concurenta” este un fals si ne va dezamagi iar in final ne va distruge. Acesta este motivul pentru care el pretinde exclusivitatea, pentru ca ne iubeste si nu vrea sa ne distrugem vietile umbland dupa „contrafaceri”.
      Ce vreau sa spun este ca nu neaparat o iubire de Sine Il motiveaza pe Dumnezeu sa se exprime exclusivist ci … o iubire de noi. Idolatria ne macina oasele ca un cancer, la fel si razvratirea, pacatul si neiubirea de oameni. Mi se pare, citind VT, ca neascultarea de Domnul are consecinte teribile in vietile israelitilor. Dumnezeu cere astfel excusivitate si ascultare absoluta, chiar daca nu intelegem toate detaliile „povestirii”. Exista momente, omeneste vorbind, cand in calitate de parinti suntem nevoiti sa cerem exclusivitate in ascultare copiilor nostri, sa fim fermi, sa parem rai in ochii lor cand le inchidem televizorul, calculatorul si ii punem sa invete … acest lucru poate fi perceput ca manie, ca abuz dar este dragoste!
      Observi, este o chestiune de perspectiva; dogmatizarea perspectivelor mi se pare periculoasa de fiecare parte … vorbim totusi despre Dumnezeu, adica despre Cel Necuprins.
      Cat despre „cu ce incepe mantuirea” … eu nu am pus in discutie aceasta tema pentru ca mi se pare ca nici Edwards nu o face. Vorbim acum despre mania lui Dumnezeu … sau despre dragostea Sa. One bite at a time…

  7. Este Dumnezeu “obligat” sa faca ceva anume?
    Este Dumnezeu tributar cuiva, sau vreunui lucru?
    Nu ..si Da.
    Nu, pentru ca astfel nu ar mai fi Suveran absolut.
    Da, pentru ca tocmai El a hotarat lucruri, dupa buna placere a Voii Sale, fata de care, El este credincios. Este consecvent in relatie cu propria Lui Natura.

    Da, continui sa sustin idea ca El este “ tributar” Naturii Sale, fiind obligat sa ramana credincios Cuvantului Sau.
    Are Dumnezeu limite? Poate ca singura limita, este impusa chiar de natura Sa desavarsita.
    Nu poate sa minta.
    Nu se poate dezice de Cuvantul Sau.
    Nu se poate tagadui pe Sine.

    “Dacă sîntem necredincioşi, totuş El rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.” 2Timotei 2:13

    Iate ce zice John Stott in Crucea luiCristos:

    “Necesitatea de a se oferi satisfactie lui Dumnezeu nu se gaseste in afara Lui ci in Sine Insusi, in caracterul sau neschimbabil. Este o necessitate innascuta, intrinseca. Legea careia trebuie sa I se conformeze, pe care trebuie sa o satisfaca este Legea Propriei Sale Fiinte.
    Negativ vorbind, “El nu se poate tagadui singur” 2Tim. 2:13, „nu poate sa minta“ Tit 1:2.
    El nu este niciodata arbitrar, imprevizibil si capricios; El spune: „Nu imi voi face credinciosia de minciuna“ Psalm 89:33.
    In sens pozitiv, El este un Dumnezeu “credincios si fara nedreptate” Deut. 32:4
    El este intotdeauna si invariabil El Insusi“

    Ati spus: „calvinismul a cazut in capcana: Dumnezeul reformat este dator, daca vrea sa mantuiasca pe cineva, unei Dreptati anume”

    Da , este dator propriei Lui dreptati.
    Maretia Lui nu este alterata de nimic ce se intampla in afara Lui.
    El este Suveran. Isi scoate slava fie prin manifestarea bunatatii Sale, fie prin manifestarea maniei Sale drepte.

    1. Si aici este o chestiune de perspectiva. Imi place cum pune Norman Geisler problema: „Dumnezeu este liber să facă numai binele.”. Asta inseamna ca Dumnezeu nu alege sa fie drept prin supunere fata de ceva, chiar fata de caracterul Sau, ci prin voia sa suverana – pur si simplu asa vrea El sa fie drept, sa nu minta, sa nu insele, sa fie credincios!
      In perspectiva ta, si a lui Stott, exista o tensiune: un Dumnezeu care Si-a trasat granite de actiune prin insusi caracterul Sau – in plus, daca vrea sa gaseasca placere in cineva trebuie mai intai sa reconcilieze un atribut al sau, dreptatea, cu dragostea sa. Eu nu pot gandi astfel despre Dumnezeul meu.
      In perspectiva pe care am mentionat-o eu, avem un Dumnezeu bun care nu actioneaza in acord cu niste norme anume, chiar interne Fiintei sale, ci o face in deplina libertate; va alege intotdeauna binele pur si simplu pentru ca asa vrea El.
      Paradoxal, s-ar parea ca cea de-a doua pozitie este mai coerenta imaginii unui Dumnezeu absolut suveran, care nu datoreaza nimic, nimanui, nici macar catre Sine …

  8. Interesanta discutia, desi pe alocuri se aseamana cu un dialog al surzilor.
    Evident Cei care vorbesc limba lui Edwards sau Calvin , sa zic asa, nu vor intelege niciodata limba Parintilor.
    Moartea este dusmanul omului, nu Dumnezeu. Dumnezeu se face om tocmai pentru ca mortii nu i se putea veni de hac altfel.
    Cat de mult lipseste lumina si bucuria pascala predicii lui Edwards!
    Personal, imi repugna predica aceasta. Daca Dumnezeu ar fi asa cum este descris acolo, nu cred ca am pierde nimic nefiindu-i in preajma. Sa ma ierte Dumnezeu!

    Din Canonul Pastilor, scris de catre Sf. Ioan Damaschinul in sec. VII:
    „Milostivirea Ta, cea nemasurata
    Cei tinuti in legaturile iadului, vazandu-o
    La Lumina au mers Hristoase, cu picioare vesele
    Laudand Pastile cele vesnice.”

    1. Apreciez interventia dvs, cu rezerva asupra „dialogului surzilor”; in principiu nu ma astept ca cineva sa-si schimbe o perspectiva teologica peste noapte, din pricina unei postari – eu nu as face-o, asa ca nu am aceasta pretentie fata de interlocutorii mei.
      Daca prin aceasta discutie ne-am mai facut putina ordine si ne-am mai revizuit in anumite puncte crezul … eu sunt multumit.
      Cum s-a ajuns ca directia calvinista sa fie atat de indepartata de cea a Parintilor … nu voi intelege niciodata, cu atat mai mult cu cat Calvin nu a fost un ignorant in ce priveste Patristica si a folosit-o destul de consistent in scrierile sale …

  9. Cand am citit acum cateva zile din predica domnului Edwards m-am infuriat asa de tare incat am rupt brosura si am aruncat-o la gunoi. Se vede de la prima citire ca aceasta predica e scrisa cu rautate si, indraznesc sa spun, cu una aproape malefica.

    Faptul ca oamenii au ramas ingroziti cand l-au auzit predicand nu e nici pe departe un semn ca reflecta caracterul lui Dumnezeu. A fost vorba acolo de amenintari cu acoperire spirituala.

    Isus a venit sa rascumpere pe cei pierduti si cand un pastor isi vede oaia prinsa in maracini,cu inima zdrobita, niciodata se rasteste la ea vorbindu-i cu duritate.

    1. De acord … totusi nu stiu daca neaparat rautatea l-a impins pe Edwards sa scrie acea predica cat poate o proasta intelegere a harului lui Dumnezeu si a caracterului Sau. In acea perioada era o boala destul de raspandita printre puritani, poate ca nu este de mirare ca s-a mers asa departe …

  10. Interesantă analiză pe scurt a predicii…

    Am observat în deschiderea acestui articol faptul că îl menționați pe Chalke și „Bisericile emergente vestice”. Prin 2005 când am devenit interesat de emergent church, am avut ocazia să-l văd și ascult pe Chalke în Anglia. Mesajul Pierdut înca este una dintre favoritele mele. În același timp, am trecut prin cartea anti-emergent a lui Carson. Întrebarea mea, „Bisericile emergente vestice” merită cumpărată (și consultată) sau e mai degrabă o variantă baptistă, susținătoare (și ca atare, masiv „citătoare”) a lui Carson?

    1. Nu am citit „Bisericile emergente vestice”; au fost fragmente scanate la care am ajuns prin intermediul blogului lui M. Cruceru; mi s-a parut un demers destul de documentat din surse discreditabile, dar „subtire” ca substanta. Felul in care a taxat reactia lui Chalke la predica lui Edwards este edificator …
      „Mesajul pierdut” are si parti bune si unele care nu-mi plac … incepand cu titlul cartii, cam arogant … Sunt si destule afirmatii pe muchie de cutit; suspectez insa ca ar fi vorba de o traducere proasta …

      1. Urmând „tradiția” emergenților, Chalke are destul tupeu în abordarea titlului și temei. Cartea tot rămâne preintre favoritele mele, deși modul în care abordează chestiunea ispășirii e cam dubioasă. Oricum, prin 2005 avea el ceva discuții cu uniunea evanghelica din UK pe baza perspectivelor sale asupra ispășirii. Traducerea e OK (ceva mai buna decât „Albastru ca Jazz-ul” care mai bine o citesc în engleză!). L-ai ascultat vreodată vorbind? Ca baptist, împreună cu o mână dintre tovarășii mei am fost scandalizați de afirmațiile îndrăznețe din predicile sale. Poate era doar o faza prin care trecea la vremea respectivă…

      2. Inca ceva: recomandarea lui N. T. Wright, de pe coperta, cantareste tousi destul de greu. Mi se pare un teolog interesant, cu capul pe umeri; e adevarat ca si unele dintre ideile sale sunt vazute drept excentrice, mai ales cand e vorba de contextul evreiesc al scrierii NT, foarte mult scos in evidenta … Imi pare ca Wright are o usa deschisa la Institutul Baptist din Bucuresti … oare il inghit si pe Chalke la pachet, odata cu el?

  11. Pe vremea când eram la UEO nu am auzit nimic negativ de N.T. Wright. E drept, încă nu intrase în mod direct în polemică cu J. Piper (căruia îi cam demontează critica, apropo). Dar aș fi curios să îl întreb pe fr. Cruceru ce părere are despre exegeza lui Wright. New Testament and the People of God e superbă în ceea ce privește contextul despre care vorbeați, iar Justification (replica dată atacului Piper-at) e probabil cea mai accesibilă abordare a teologiei sale, exact partea ei care este pusă sub semnul întrebării. Highly recommended!

  12. 🙂 este exact framantarea ce o am de cateva saptamani…Azi am citit artic. lui MC si de-acolo am ajuns aici. Am rezonat la ceea ce ati spus despre predica lui Edwards. Din pacate modelul acesta de ,,evanghelizare” s-a perpetuat in ultimul secol si am ajuns ,,to scare people into heaven”…cred ca asta e expresia in engleza. Oameni care nu sunt atrasi de Dumnezeu in toata splendoare si ,,totalitatea” Lui ci speriati ca s-ar putea sa-i loveasca o masina la iesirea din biserica! Toata povestea asta cu ,,emergent church” o vad ca si o reactie la astfel de exagerari ale generatiilor trecute. Oamenii sunt foarte susceptibili la frica! Diavolul stie asta si va cauta mereu chiar sa contrafaca nasterile din nou, doar ca sa cufunde oamenii in tot felul de cercuri ale vinovatiei!
    Am citit recent Evanghelia vagabonzilor iar acum sunt in curs cu ,,He loves me” de Wayne Jacobsen. Daca le-ati citit, ce parere aveti?

  13. Osea 5:2 Necredincioşii se afundă în nelegiuire, dar[b] voi avea Eu pedepse pentru toţi![/b]

    Universalismul nu exclude o pedeapsa.
    Dar modul si timpul de pedeapsa doar D-zeu o stabileste fiind in primul rind motivat de iubirea Sa pt toate fiintele.
    Iacov 2:13 căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă,[b] dar mila biruie judecata[/b]
    1 Corinteni 13:7 dragostea [b] acoperă totul[/b], crede totul, nădăjduieşte totul,[b] suferă totul.[/b]
    Matei 5:45
    ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său [b]peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.[/b]
    46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
    47 Şi [b]dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
    48 Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.[/b]
    Adica D-zeu ne spune sa ii imbratisam cu dragoste pe vrajmasii nostrii dar El ii va tortura vesnic in IAD SAU MAI RAU II VA ANIHILA de ce mai rau pt ca stim ca oricit de greu ar fi omul tot doreste sa existe sa mai traiasca

    Poporul evreu a fost singurul caruia D-zeu i s-a revelat Psalmi 147:20 si foarte interesant ca nici unde D-zeu nu i-a atentionat sau avertizat ca daca nu asculta vor fi chinuiti vesnic.
    Daca prin absurd ar exista iadul atunci D-zeu ar fi trebuit ca pe fiecare om incepind cu Adam si pina la ultimul om sa ii explice cum stau lucrurile cu iadul si fac pariu ca orice om l-ar fi ascultat DAR atunci ascultarea ar fi fost conditionata de FRICA de pedeapsa eterna
    In VT D-zeu de multe ori i-a pedepsit uneori chiar s-a razgindit dar INTOTDEUNA afost spre binele lor. Din multele exemple l-am ales pe Cain.
    Poate de neinteles pt noi dar dupa ce l-a ucis pe Abel , Cain vine la D-zeu si ii spune ca pedeapsa pe care a primit-o e prea mare. Cum a reactionat D-zeu? Poate nu cum am fi vrut noi sau unii. Culmea i-a mai usurat din pedeapsa.
    Poate se gindea D-zeu .lasa ca il iert eu acum si ii dau o pedeapsa mai mica dar nu stie el ce surpriza il astepteapta pe lumea cealalta.
    Ce transmite acest exemplu? Ca modul de a judeca a lui D-zeu nu corespunde cu al omului Psalmi 103:10
    Dupa cum am mai spus D-zeu sa revelat doar poporului evreu celelalte popoare erau sub influenta lui Satan Apocalipsa 12:9. Acum apare o problema.
    D-zeu i-a inchis pe oameni in neascultare a permis lui Satan sa ii insele fara sa ii avertizeze fara sa le zica nimic.
    Cum va proceda D-zeu cu ei? Pt ca noi stim ca numai prin Isus omul poata fi iertat .
    Ei nu au beneficiat de acea hotarire de iertare vezi Romani 5:18
    Daca ar fi judecati dupa ceea ce au facut TOTI ar ajunge in iad pt ca ei nu s-au pocait nu l-au primit pe Isus ca mintuitor etc.
    Apostolul Pavel inainte de a deveni crestin i-a ucis pe crestini si cum a procedat D zeu cu el? L-a pedepsit? Nu ci l-a iertat.
    Si atunci cum ramine cu restul omenirii? Nu e drept din partea lui D-zeu sa le dea sansa de as cere iertare?

  14. Psalmul 5:5 – Ura lui Dumnezeu impotriva celor ce fac faradelegea
    Psalmul 7:11 – „Dumnezeu este un judecator drept, un Dumnezeu care se manie in orice vreme”
    Psalmul 78:50 – „Cum Și-a dat drum slobod mâniei, nu le-a scăpat sufletul de la moarte și le-a dat viața pradă molimei”
    Psalmul 102:10 – Mania lui Dumnezeu l-a zdrobit
    Psalmul 106:40 -„Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului Său și a urât moștenirea Lui.”
    Psalmul 110:5 -„Domnul, de la dreapta Ta, zdrobește pe împărați în ziua mâniei Lui.”

    Nu neglijati mania lui Dumnezeu, caci serafimii strigau in Isaia 6 „Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor”,nu dragoste,nu bunatate, ci sfintenie, iar sfintenia si dreptatea lui Dumnezeu il determina pe Dumnezeu sa urasca pe cel ce face faradelegea. E drept si adevarat ca Dumnezeu este si dragoste dar daca nu ar fi sfintenia aceata a lui Dumnezeu nu s-ar vedea dragostea. Caci cum altfel sa vezi dragostea lui Dumnezeu daca nu vazand pacatosenia omului in contrast cu sfintenia lui Dumnezeu care cu toate ca trebuia sa pedepseasca omul in chin etern, isi arata Dragostea( pe Isus Criostos) platind toate pacatele noastre si suferind toata mania lui Dumnezeu, in locul nostru!!! Cei care se inchina unui Dumnezeu care este doar dragoste, care nu se manie si nu este un foc arzator, sunt idolatri, dupa cum spunea si A.W.Tozer, idolatria este sa-ti faci o imagine gresita despre Dumnezeu ( in mintea ta, pe un tablou sau orice altceva) si sa i te inchini acelei imagini. Cum spunea Apostolul Ioan „Copilasilor, paziti-va de idoli!”

  15. Si cant te gandesti ca eu m-am speriat asa de tare de aceasta predica ca m-am si pocait. O nastere din nou contrafacuta. Am muscat, dar macar am invatat din ea.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s