Pe pr. Doru Costache l-am mai întâlnit pe pagini de carte; el era unul dintre coautorii cărţii Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului, asupra căreia am comentat AICI. Am găsit pe internet şi alte materiale scrise de dânsul. În ele se observă o preocupare serioasă asupra problematicii relaţiei dintre credinţa ortodoxă şi ştiinţă, în încercarea de a ne demonstra că cele două nu sunt antagonice ci complementare.
De regulă, terenul de discuţie cel mai propice dezbaterii este cel al originilor acestui Univers. În acest sens, de pe poziţii ortodoxe, pr. Doru Costache va califica controversa creaţionism-evoluţionism drept irelevantă, ea fiind o sechelă a unui tip de gândire vest-european căreia ortodoxia i-a opus un cu totul alt tip de abordare epistemologică. Pentru curioşi, iată un mod de abordare a problemei AICI şi AICI.
Vă voi prezenta în continuare câteva din argumentele pr. Costache, prezente şi în alte articole pe tema relaţiei dintre ştiinţă şi tehnologie. Le-am extras dintr-un articol apărut în Noua Reprezentare a Lumii vol.3 (Ed. Eonul dogmatic, 2004) şi intitulat cât se poate de limpede Irelevanţa controversei creaţionism vs. evoluţionism pentru tradiţia Bisericii ortodoxe. În el, autorul îşi propune să deconstruiască un mit, acela al antagonismului dintre ştiinţă şi religie (iată încă odată ce importantă este problema originilor într-un asemenea demers!). Vă propun să-i urmărim raţionamentul, fără să fie nevoie să înghiţim (pentru a folosi un cuvânt la modă acum printre evanghelici) tot ceea ce se afirmă în acest articol; merită să ne oprim puţin din alergarea noastră uneori mult prea turmentată şi să reflectăm la unele lucruri pe care ne-am obişnuit să le considerăm a priori bătute în cuie …
De la cultura sciziunii la viziunea complementarităţii
“Mentalitatea vestică operează dintotdeauna cu dihotomii” ni se spune încă de la început. Încă de pe vremea lui Aristotel gândirea vestică s-a formalizat pe nişte principii cât se poate de “normale”: al identităţii, al non-contradicţiei şi al terţiului exculs. Fără îndoială folositoare în logică, linia urmată de această gândire reducţionistă a condus la o sumă întreagă de opoziţii pe care ne rostuim gândirea: lege – libertate, natural – supranatural, divin – uman, contemplaţie – acţiune, sacru – profan, raţiune – simţire. Fiecare dintre aceste dihotomii a fost o baricadă în sine; mulţi şi-au pierdut capetele, inimile şi vieţile luptând pentru unul dintre cele două elemente ale sciziunii.
În afara cadrului trasat de această “cultură a rupturilor”, afirmă pr. Doru Costache, nu ar fi existat premisele disputei dintre ştiinţă şi teologie şi nici nu ar fi apărut acest conflict parazit dintre evoluţionism şi creaţionism.
Ajunşi aici, ni se oaferă şi nişte definiri ale termenilor. Poate că nu o să vă placă dar eu tot vi le spun: evoluţionismul şi creaţionismul sunt ideologii care bruiază comunicarea firească dintre ştiinţă şi teologie – ambele sunt “încercări de asumare culturală a datelor rezultate din experienţa/cercetarea ştiinţifică şi respectiv teologică”. Evident, se face distincţia dintre evoluţionism ca ideologie şi evoluţie ca teorie; pentru mine mai interesantă este cealaltă distincţie, cea dintre creaţie, ca viziune teologică asupra omului şi cosmosului, şi creaţionism ca ideologie care consideră că Dumnezeu este singurul factor activ în istoria creaţiei.
Dând aşadar la o parte haina ideologiilor, rămâne să dicutăm despre ştiinţă şi despre teologie, despre două epistemologii care diferă radical în premise, metode şi scopuri. Ambele escaladează muntele (acelaşi munte!) dar nici una nu a ajuns până acolo sus. De ce nu înţelegem asta? Pentru că am rămas închişi într-un spaţiu îngust, calibrat de logica binară care guvernează tot ce facem; suntem nevoiţi să gândim complementar, să construim o logică neconflictuală, în care să nu dăm cu piciorul non-identităţii, contradicţiilor convergente şi să acceptăm terţiul inclus. “O logică a diferenţelor angajate în raporturi de complementaritate.”
O astfel de logică – ţineţi-vă bine! – ne împinge înspre respingerea oricărei pretenţii de revendicare totalitară a adevărului (sper că se referea şi la ortodoxie spunând asta). Cunoaşterea noastră este, sau ar trebui să fie, una smerită, aflată în permanenţă sub spectrul unor împliniri şi neputiinţe. Cunoaştem în parte, atât teologic cât şi ştiinţific. Oricine vine cu o pretenţie de “eu cunosc întreg adevărul”, altul decât Cel ce a putut să arate spre Sine şi să spună “Eu sunt Adevărul”, trebuie privit ca un parazit în calea celor care urcă conştiincioşi pe munte …
(va urma)
dyo 
Din ce am învățat la Universitatea Wikipedia și aiurea:
Chestia cu terțul inclus pare să aibă tangență cu mecanica cuantică
Basarab Nicolescu folosește și el principiul terțului inclus ca să spună ceva despre dimensiunea spirituală a democrației.
Se introduce astfel ideea de zonă aflată la intersecția dintre subiect și obiect (elemente unice ale realității în limba logicii elementare) care scapă (!) observatorului bazat exclusiv pe folosirea mijloacelor standard ale științei.
Mi-ar fi plăcut să văd o încercare de a folosi procesul descris de mecanica cuantică în teoria măsurării (includerea volens-nolens a instrumentului de măsurare în actul de măsurare propriu-zis) pentru a explica natura fluidă a observației și în lumea eticii religioase.
Basarab Nicolescu are si el un articol in aceeasi carte cu Pr. Doru Costache, Originea crestina a stiintei moderne, unde argumenteaza ca fizica matematica nu putea sa se nasca decat dintr-o debarasare de filosofia greaca si o fundamentare pe dogma crestina a Intruparii, extrem de importanta in ortodoxie …
Cred ca ideea cu masurarea nu merge intr-un context fundamentalist iar acum in mijlocul isteriei cu strajerii … nici sa nu te gandesti la a propune modele cuantice in epistemologia crestina! Vei fi bun de pus pe cruce, nu alta.
Mă pun și singur la răs-cruce dacă găsesc pe cineva dispus să aprofundeze subiectul deși nu-mi pun speranțe mari.
Vorba unui cântec pe care-l aud la radio des zilele astea: I’m dreaming my life away…
Va multumesc pentru foarte fidela prezentare. Marturisesc ca sunt nitel surprins, dat fiind ca pana acum nu am vazut decat rastalmaciri si injuraturi la adresa mea, mai ales pe blogurile ortodoxiste.
Spre a raspunde unui comentariu pe care l-ati facut in treacat, privind posibilitatea ca eu sa am in vedere si Ortodoxia in chestiunea muntelui, raspunsul e afirmativ. Din pacate pentru lumea crestina, pana acum nici o ramura a ei nu s-a ridicat la puritatea perceperii depline a adevarului, in pofida faptului ca exista valoare in multe din aceste ramuri; marturisesc ca nici nu cred sa fie posibil in vremea de acum. Cand sfantul Pavel spune ca acum vedem lucrurile ca prin val, stie ce spune…
Cred insa ca exista sanse, iar teologia traditionala apofatica, tratand misterul divin al revelatiei cu toata reverenta, pare a fi una din posibilitatile la indemana. De fapt, mai tot ce am scris in privinta interactiilor teologiei cu stiinta tinde catre solutii de tip apofatic, in care diferentele se reconciliaza fara a-si pierde continutul propriu.
As mai face o precizare: ceea ce am scris la vremea aceea, in Romania, si mai ales maniera in care am scris, erau foarte mult conditionate de contextul formarii mele si de ceea ce vedeam atunci a fi urgente pentru recuperarea unei linii autentic traditionale, necrispate in clisee goale, a teologiei. De la mutarea in Australia, traind in conditiile unei minoritati crestine intr-o lume seculara si pagana, vad lucrurile oarecum diferit. Oricum, nu mai sunt polemic in privinta unor lucruri pe care acum le inteleg diferit. De ce zic asta? Pentru ca nu as vrea sa ramana cineva cu impresia ca tot ce am avut a spune se rezuma la ce am scris in Romania si in romaneste (aluzie la un volum colectiv publicat acum vreo doi ani, in care prezentarea mea de catre editori se oprea la experienta pe plaiurile post-mioritice).
Se doreste a fi o serie de postari pe tema articolului din Noua Reprezentare a Lumii, care mi s-a parut foarte interesant de scos la lumina, intr-un context modelat de un conflict mult prea arid – si neproductiv, dupa parerea mea – cum este cel dintre creationism si evolutionism.
Din pacate, m-am lasat prins de alte subiecte, dar o sa revin asupra articolului dvs.
Multumesc pentru interventie; imi este de folos. Ar fi interesant de vazut in ce sens vedeti lucrurile diferit astazi? Este presiunea seculara, potentata evident si de o filosofie evolutionista agresiva, suficient de mare incat sa ne modeleze opiniile sau va referiti strict la spiritul polemic pe care l-ati parasit (poate intelegeti altfel provocarile intelectuale la care sunt nevoiti sa faca fata crestinii dintr-o cultura secularizata, de pilda)?
Da, ma refeream la tonul foarte polemic pe care l-am folosit in multe articole, ale carui vartejuri m-au impins spre afirmatii hazardate (de natura retorica) in privinta altor traditii crestine decat a mea.
Altfel, si in esenta, viziunea mea asupra chestiunii in cauza – creationism vs. evolutionism – nu s-a schimbat. Am acum chiar mai multe argumente impotriva asa-zisului creationism patristic vanturat cu emfaza de unii din fostii mei colegi de la Facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii din Bucuresti, care canta in struna unor cercuri ultra-ortodoxe (fundamentaliste). Oricum, nu inseamna ca nefiind un creationist sunt in mod necesar un evolutionist (cum ma judeca insii din grupul amintit). De exemplu, articolul pe care l-am publicat de curand, despre Sf Vasile cel Mare, in doua versiuni, discuta maniera eleganta in care marele Cappadocian a tratat chestiunea interactiei teologie-stiinta, fara sa cada in capcanele reductionismului.
Cele doua versiuni pot fi citite aici:
Multumesc pentru lamuriri … m-am linistit. 🙂
Voi citi cu atentie si cele doua articole sugerate …
Daca nu gresesc, „relaţiei dintre credinţa ortodoxă şi religie”, linia patru din postarea dimneavoastra, s-a vrut a fi -relaţiei dintre credinţa ortodoxă şi stiinta-?
Iată un cititor vigilent! Mulţumesc pentru observaţie, am corectat.