Iosif Ţon – reformator, pionier şi inventator. Pe scurt: cameleon


Aşadar, doar doi oameni au înţeles schimbarea schimbarea radicală de teologie a lui Iosif Ţon începută prin 1996. Nici unul dintre aceştia nu este “român”: unul a reacţionat de undeva de prin Portland, altul de la Rio de Chişinău. Pe voi, pe ceilalţi baptişti români, v-am dus de nas, v-am prostit cât am vrut şi cum am vrut; schimbarea mea de teologie, revoluţionară, radicală, de pionierat, unică în epoca modernă (!), a trecut pe lângă voi şi habar n-aţi avut ce vi se coace la foc mocnit. Cam asta le spune Iosif Ţon studenţilor săi; în fapt este un atac făţiş la adresa opozanţilor săi de frunte, incapabili, se pare, să adulmece abaterile de la ortodoxia baptistă românească (dacă cineva mai poate pretinde azi că există vreuna).

Este cel mai virulent răspuns pe care bătrânul evanghelic îl dă baptiştilor conservatori, de când a început scandalul. Prin acesta, sub pretextul că vorbeşte unor studenţi, el discreditează o întreagă generaţie de teologi şi pastori: dacă este adevărat că nu au fost în stare să-l citească pe subversivul Ţon, ce încredere să mai ai în continuare în călăuzirea lor teologică, în capacitatea lor de a-şi proteja turma de alunecări doctrinare şi de rătăciri manipulate de lupii carismatici?

Se vor observa destule lacune în explicaţia lui Iosif Ţon; eu îmi fac datoria de a scoate în evidenţă câteva formulări care mi-au zgâriat atenţia, atât în formă cât şi în conţinutul scrisorii.

Una dintre cele mai importante afirmaţii pe care o face autorul, la nivel doctrinar, este lovită de ingerinţa unei evidente ambiguităţi:

Am văzut atunci că moartea Domnului Isus –  cu scopurile ei: anularea dreptului de proprietate a lui Satan asupra noastră, împăcarea Justiției lui Dumnezeu cu noi și oferirea sângelui Său pentru spălarea și iertarea noastră de păcate – nu este obiectivul central la care ne cheamă Domnul Isus, ci este poarta de intrare în școala lui Isus, în care scopul Lui este să-I formeze lui Dumnezeu fii care seamănă cu Tatăl Său! (sublinierile îmi aparţin)

Firul logic al exprimării, jalonat de cuvintele îngroşate, este cel puţin ridicol. Cum adică moartea Domnului Isus nu este obiectivul central la care ne cheamă Domnul Isus? A crezut cineva vreodată o asemenea inepţie? Luther? Teologii protestanţi ce i-au urmat? Baptiştii români? Va fi vrând Ţon să spună că nu este elementul central al credinţei noastre … poate. Dacă e aşa, unde este elementul de radicalitate? Trecem peste ortodocşi, din moment ce şi Iosif Ţon îi ignoră, şi vă aduc aminte că defocalizarea de pe cruce, ca element central al credinţei noastre şi al vieţii de credinţă, a fost observată de John Stott încă cu vreo douăzeci de ani în urmă pe când scria Crucea lui Cristos. Despre ce model de evanghelizare, radical diferit de al lui Luther, vorbeşte Iosif Ţon aici? Despre unul în care moartea Domnului Isus, care apropos NU a anulat nici un drept de proprietate al lui satan asupra noastră (de unde a scos el astfel de inepţii?), nu mai este “obiectiv central”? Dacă-i aşa nea’ Iosife, cred că nici baptist carismatic nu mai ai voie să te numeşti – eşti pe cale să începi o a treia reformă şi nu ştiu, în contextul actual, dacă cineva mai este dispus să te urmeze în astfel de cruciade împotriva morilor de vânt.

… n-ați văzut și aici o abatere de la ”tradiția baptistă” care zice că noi astăzi avem părtășie numai cu Cuvântul scris, nu  cu o Persoană vie …

Aici Iosif Ţon este puţintel acid şi răutăcios. N-oi şti eu tradiţia aia dar din câte mi s-a spus părtăşia noastră este tot cu o Persoană vie, eventual prin Cuvânt. Nu am auzit încă nici un baptist serios care să-mi spună că suntem chemaţi la o părtăşie cu Cuvântul; credeţi-mă o astfel de inepţie aş fi sancţionat-o imediat.

Faza a doua ne prezintă un Iosif Ţon cât se poate de emergent. Clişeul cu descoperirea unui “nou fel de creştinism” le este specific acestora. Nici nu este chiar aşa mare noutatea. Defocalizarea de pe Romani pe Evanghelii în cercetarea mesajului creştin, eu am auzit-o cu aproape cincisprezece ani în urmă prin pastorul Dragomir Stancu, cel care cu multă determinare şi consecvenţă s-a aplecat asupra studiului Evangheliilor şi Apocalipsei, scoţând şi o serie de cărţi pe această temă.

Aici este locul pentru Ţon să urce pe piedestal: el a deschis drumuri noi în teologie. Face apel apoi la ideea de martiraj (ar vrea el!): “Dacă am fi în evul mediu, oamenii aceștia m-ar arde pe rug!”. Nu zic nu, probabil că aşa ar sta lucrurile, dar asta nu înseamnă câtuşi de puţin ceva în apărarea valorii de adevăr a teologiei sale…

Faza a treia face parte dintr-un alt film. În primul rând, când am dat copy-paste cu întreg textul scrisorii, împortându-l în Word, am observat că de aici încolo diacriticile lipsesc, semn că textul a fost bătut la o altă “maşină”. Contează mai puţin acest detaliu. Înţeleg că Ţon îi este dator cumva lui Demeter, pentru vindecarea ficei sale, şi că dintr-o astfel de loialitate a ales să-i sprijine Străjerii.

“Nota explicativă” din final nu-mi spune nimic de nou sau de luat în seamă … cu excepţia ridicolei mărturisiri că nu a participat până acum la nici o întâlnire a Străjerilor! Aşadar, nici nu a mâncat orez, nici nu a zburat prin Duhul, nici nu a înconjurat Zidul Berlinului cu cohorta de fecioare după el şi totuşi face lobby pentru aceştia! Frate Ţon, mai sunt două zile; nu puteai să mai aştepţi? Sau acum, dacă tot ai sărit în piscina de reziduuri teologice a evanghelismului românesc, măcar să vezi cum e apa … Îţi spun eu, deşi nu mă cunoşti şi poate nici nu vei avea vreodată onoarea, e sălcie, sarbădă şi rece … teribil de rece! Păzea la rinichi; nu cred că Felixul va putea vindeca ceea ce vor reauşi să încâlcească vaşnicii apărători ai meterezelor charismatice!

22 de comentarii

      1. Se referea la faptul ca a putut trece drept baptist „normal” in timp ce el, in tot acest timp, a fost carismatic …
        Tot n-am inteles insinuarea ta … Esti cam scump la vorba in timp ce arunci astfel de cuvinte alunecoase …

      2. Dyo, nu te supara ca nu e nici o insinuare. Ai vazut bine cameleonismul. Nu-l vazusesi inainte, in alte postari si am remarcat ca acum l-ai vazut, dupa ce ai avut material de analizat. Nu nimic alunecos in faptul ca lucrurile sunt clare si nu necesita lamuriri suplimentare. Evidentele nu cer vaste demonstratii.

  1. Remarca cineva pe blogul lui Marius Cruceru schimbarea destul de dramatică de poziţie faţă de Iosif Ţon. O remarc şi eu la dvs. Pot să întreb care au fost lucrurile care v-au făcut să vă reconsideraţi poziţia iniţială (mult mai moderată)?

  2. dinamită.

    „ineptia” cu satan proprietarul nostru e veche dar nu kiar asha de gogonată! (Origen a venit cu o idee nouă privitoare la mântuire şi la întrebările (de altfel legitime) de tipul „Cui i-a plătit Dumnezeu preţul mântuirii noastre?” Sau „Pentru cine a fost dat la moarte Isus Cristos?” – a nu se confunda cu obiectivul morţii – mântuirea. Origen a răspuns simplu: preţul a fost plătit diavolului!)

    acum cu teologia carismatica care vine cu teologia blestemului, a darurilor ca un must (engl.)si a altor gaselnitze si kikitze, ce sa zic? le-a trebuit unora 2000 de ani sa ajunga aici. de ce n-au gasit altzii pina la ei aceste pepite daca erau veritabile.

    cred ca in viata fiecaruia exista greseli, mai mici sau mai mari. unele apar cind caracterul ne joaca o festa. nu stiu daca aici e vorba de asa ceva. dar, in ceea ce il priveste pe it, cred ca ar fi fost mai cuminte sa isi anunte retragerea in glorie decit sa esueze in derizoriu. dupa cum ai reliefat, personal nu ma intereseaza ce teologie enunta it, it are probleme mari cu teologia, dar inclin sa cred ca raul nu vine de la teologie, nici de la asocierea cu strajerii. iu nău uăt ai min…

    1. Despre Origen se spune ca ii gasea chiar si diavolului o cale mantuire; totusi teologia s-a mai „desteptat” intre timp …
      Carismaticii au intr-adevar o teologie puternic axata pe tensiunea binecuvantare-blestem; ca orice tensiune de genul acesta ea este „alunecoasa”, poate sa cada in prosperity gospel sau in tot felul de ridicole retete de eliberare demonica …
      Parca era Tertulian cel care, dupa ce a fost un neinfricat apologet al crestinismului, a cazut la montanisti, daca nu ma insel; totusi el este bine-merci respectat ca un autor „valabil” – lui ii datoram cuvantul Trinitate, unul dintre favoritele lui Ton astazi.
      Presimt ca si cu Ton se va intampla la fel, in ciuda incercarilor de demolare pana in temelii a tot ce a facut si inainte de strajeri.

    2. Eu ma intreb ce Biblie citesc unii ‘crestini’.
      „Ineptia” ca satan e proprietarul necredinciosilor este recunoscuta chiar de Isus Hristos. Ce le spune Isus Hristos fariseilor? Voi aveti de tata pe diavolul si nu este nici o forma de stil ci asta este purul adevar. Isus Hristos a facut in cei 3 ani si jumatate sute daca nu mii de minuni. Cele relatate in evanghelii sunt doar cateva . Pana la urma din cele aproape 1200 zile din lucrarea publica a lui Isus in NT ne sunt redate cateva , poate 20 de zile , nu stiu exact. Desi au stiut de minunile lui fariseii nu l-au crezut ba l-au omorat. Mai mult dupa ce a aflat ca a inviat au pus pe soldati sa spuna ca ucenicii l-au fost furat. Oamenii astia erau complet stapaniti de satana.
      Cui a trebuit Dumnezeu sa plateasca pretul mantuirii? Nimanui. Toate astea sunt intrebari prostesti pentru ca in felul asta incercam sa il incadram de Dumnezeu in tiparele noastre de gandire. Biblia foloseste in foarte multe locuri un limbaj simbolic: mana lui Dumnezeu, ochiul lui Dumnezeu. Toate astea sunt forme de stil ca doar nu ne-om imagina ca Dumnezeu are ochi,mana,gura, urechi ca si noi. Astea insa sunt forme de stil ca sa ne descrie anumite caracteristici ale lui Dumnezeu, atotcunoscator, atotputernic….
      Dumnezeu a ‘platit pretul’ mantuirii ca sa fie drept. Daca pe Satana l-a alungat din rai pentru ca nu a ascultat de Dumnezeu, tot asa trebuia sa faca si cu omul pentru ca sa fie corect si drept. Modul cum si-a atat dreptatea, venind El pe pamant si murind in locul nostru.

  3. sint de acord cu dvs.

    nici eu nu am auzit vreodata ca partasia noastra este cu Cuvintul, nu cu o Persoana.

    ceea ce mi se pare si mai grav, la un nivel mai dogmatic, este aceasta diferentiere pe care o fae intre Evanghelia din evanghelii si cea din Romani, de ex.
    Doamne fereste-ne, exact aceasta a fost piinea teologiei liberale (vorbesc acum fara nuante, evident): Isus din Evanghelii vs. Isus al lui Pavel, Pavel contra Iacov, Ioan contra sinoptici, etc.
    consecintele sint dezastruoase

    1. Chestia cu diferentierea, care e in sine un subiect interesant, este intr-adevar foarte periculoasa. Am impresia ca ortodocsii ocolesc Romani (daca gresesc, dovediti-mi-o!); Ton insa cade in cealalta extrema, de fapt la el nu e Isus din toate evangheliile ci Acela din Ioan … incepe sa ma doara capul daca mai zabovesc mult asupra acestui amestecus …

    2. Nimeni nu vorbeste despre ‘partasia cu cuvantul’ dar toti o practica. Cand Radu Gheorghita spune ca nu exista nici un alt mod in care Dumnezeu ne vorbeste decat prin Cuvant el recunoaste exact aceasta partasie cu Cuvantul. Foarte multi baptisti cred ca Dumnezeu ne vorbeste prin cuvant iar noi ii vorbim prin rugaciune. Duhul Sfant nu e pe nici unde. Ne batem cu pumnul in piept ca ‘avem’ Duhul Sfant, ca cica l-am fi ‘primit’ cand ne-am pocait dar El nu are nici un rol in viata noastra. Abordarea asta simplista e gresita. Poti sa te rogi, sa ii vorbesti lui Dumnezeu si cand citesti Biblia ( mai ales psalmii lui David) iar Dumnezeu poate sa-ti vorbeasca si cand te rogi. Ideea e sa fii dispus sa il asculti si sa iti faci timp pentru asta. Un profesor si blogger i-a recomandat lui Bodo sa inceapa sa se roage in fiecare zi, la inceput 5 minute. Cand a fost intrebat dece doar 5 minute a spus ca la inceput e foarte greu sa te concentrezi mai mult de 5 minute. Perfect adevarat dar pentru acest pastor e clar ca rugaciunea este doar un exercitiu al mintii si nici decum o comunicare prin Duhul Sfant cu Dumnezeu. Plus ca un om care se pocaieste cu adevarat traieste o bucurie si o pace sifleteasca deosebita si isi gaseste placerea sa stea de vorba cu Dumnezeu. Cand te indragostesti de cineva, abia astepti sa fii cu persoana respectiva, sa vorbesti cu ea, te simti bine in prezenta ei chiar si fara sa vorbesti. L-as intreba pe Radu Gheorghita sau pe Dan Paul sau pe bloggerul cu pricina cand au stat ultima in prezenta lui Dumnezeu, bucurandu-se de El fara sa spuna nici un cuvant? Dar am ajuns deja prea departe si risc sa mi se spuna ca practic erotismul spiritual. Ideea e ca atunci cand petreci 5,10 sau 15 minute pe zi rugandiu-te nu ai cum sa ajungi sa auzi vocea Duhului. Pana la urma rugaciunea e o lupta, bun, nu te poti concentra mai mult de 5 minute, o iei de la capat, te lupti , il rogi pe Dumnezeu sa te ajute sa te rogi dar continui lupta. Un copil cand invata sa mearga, atunci cand cade se ridica si continue sa mearga. La fel trebuie sa fie si cu rugaciunea.
      Cineva spunea: sa nu vorbesti niciodata cu oamenii despre Dumnezeu mai mult decat ii vorbesti lui Dumnezeu despre oameni. Ori noi ce facem aici: vorbim cu oamenii despre oameni. Macar daca am vorbi lucruri bune tot ar fi ceva dar noi vorbim de rau.
      Sa inchei cu o alta zicere: oamenii mari vorbesc idei, oamenii obisnuiti vorbesc despre oameni iar oamenii mediocri vorbesc despre vreme

  4. tocmai mi s-a confirmat ca „satan” beneficiarul platzii e o chestie veche pt it, inca din faza ibeo. daca e asa, cei ce erau in apropierea sa si cu care se cunostea ar fi trebuit sa ii atraga atentia. nu de alta dar sa cinti fals intr-un cor strica urechea muzicala a ascultatorilor.

  5. aici cred ca ai mare dreptate, era ceva gen sextet si fiecare isi vedea de calea lui ca in vt. dar cei de linga, ca sa zic asa, cei ce faceau parte din comunitatea hermeneutica, so tu spic, ar fi trebuit sa ia seama si daca aveau intrare, ceva deschidere (ca autoritate asupra lui it nu avea nimeni) s-ar fi putut face ceva. il stiam receptiv.
    poate si chestia cu autoritatea de deasupra mai e ceva. in fine, nu pui ieu dia-gno-stik!

  6. Eu n-as fi atat de aspru cu ultimul comunicat al fr. Iosif Ton (Mesaj catre tinerii teologi…). Cu riscul de a intra in controverse – de care ma simt deja cam obosit -, as dori sa sugerez o interpretare mai ‘caritabila’ a mesajului sau. Eu spun ca daca am ‘peria’ acest mesaj de anumite asperitati, formulari extreme, si accente periculoase, as spune ca multe din lucrurile pe care el le sustine au sens (cel putin intr-o anumita masura). Formularea ‘ moartea Domnului Isus nu este obiectivul central la care ne cheama Isus’ este intr-adevar defectuoasa, si luata literal (intr-una din posibilele ei interpretari) ar putea suna a erezie. Totusi prefer sa cred ca nu asta a fost intentia lui Ton, ci mai degraba aceea de a sugera ca mantuirea prin credinta in jertfa lui Cristos nu este autentica daca nu duce la o viata traita in asemanarea cu Tatal si cu Isus, Fiul Sau. Fr. Ton sustine ca asta (ideea de mai sus) inseamna o noua teologie, care o rupe cu traditia reformata – protestanta si neoprotestanta; aici, luat literal, ceea ce spune el poate fi intr-adevar aberant. Evident ca dintotdeauna am stiut cu totii, fie baptisti, crestini dupa evanghelie, etc, ca lucrurile stau intr-adevar asa; nu citim oare cu toti aceeasi Biblie ca si Ton? E adevarat ca unii (cred si lutherani si neoprotestanti) au sustinut ca Predica de pe Munte nu este realista pentru crestini in ‘actuala dispensatie’, dar probabil acestia sunt un grup de teologi, sau o miscare crestina nu foarte cunoscuta mediului evanghelic romanesc. Se poate si ca in unele cercuri sa existe o supra-apreciere a epistolelor lui Pavel (in special a Epistolei catre Romani) in detrimentul Evangheliilor (si poate a altor scrieri neo-testamentare – ca sa nu mai vorbim de scrierile veterotestamentare…). Dar banuiesc ca nici acest fenomen nu este extrem de raspandit (si in orice caz, nu este in teorie acceptat). Ton insa face o referire concreta la faptul ca evanghelia multora (teologia protestanta de la Luther incoace – o generalizare extrema si nedreapta, intr-adevar) s-ar reduce la Romani 3:1 pana la 5:2. Daca citesc caritabil aceasta idee, banuiesc ca el se refera mai degraba la faptul ca multi tind sa priveasca viata crestina dupa tiparul: odata ce am crezut, ce am avut experienta pocaintei (i-am cerut Domnului sa intre in viata mea), sunt mantuit – restul e mai putin esential; da, mai pacatuim din cand in cand, dar Domnul e bun si ne iarta (nu spune in 1Ioan cap 1 ca daca spunem ca n-avem pacat mintim, si ca ‘sangele lui ne curateste de orice pacat’ daca-l marturisim?). Prin urmare, sloganul multor evanghelici ar putea fi: ‘once saved, always saved’; prin har totu-i rezolvat ( daca mantuirea – dupa cum spun unii -, se poate pierde sau nu, este un lucru secundar pana la urma – daca n-ai curvit sau n-ai dat in cap la cineva, sau nu esti un betiv, sau un homosexual, totul poate fi pana la urma rezolvat – cu conditia ca totusi sa nu uiti sa-ti ceri iertare din cand in cand pentru pacatele sale…)… Banuiesc ca ceea ce vrea sa spuna Ton e faptul ca sfintenia este un imperativ pentru un crestin, ca Predica de pe Munte (si as putea adauga eu – din pacate nu adauga si el – Romani cap 6-8 si 12-13 – ca sa nu mai vorbim de Epistola lui Iacov) sunt cerinte non-negociabile ale lui Hristos pentru un crestin obisnuit, ca fara o transformare interioara, fara a fi o faptura noua, care traieste habitual in sfintenie, (sub calauzirea Duhului si omorand faptele firii), si pentru care pacatele sunt mai degraba accidente de care aceasta cauta sa se dezbare imediat (vezi diferenta dintre un porc si o pisica apropo de murdarie), nu exista un crestinism autentic (mai sunt, e adevarat, unii mantuiti ca prin foc, dar si pe acestia, daca sunt copii Domnului, va avea El grija sa-i aduca pe calea sfinteniei prin focul suferintei – daca altfel nu se poate). Banuiesc ca asta este ideea din spatele ‘noii teologii a fratelui Ton’. Si cu ideea asta sunt deplin de acord…; nu sustinea si cartea ‘Evanghelia dupa Cristos’ a lui Mac Arthur cam acelasi lucru ? Ton stie probabil ca teologic vorbind multi ar fi de acord ca ceea ce el propune nu este o noutate; insa, cred, trebuie sa recunoastem ca din punct de vedere practic aceasta teologie este destul de putin intrupata in mediile evanghelice (ma intreb insa daca in mediile carismatice ar fi intrupata mai grozav…Despre experienta ‘carismatica’ a lui Iosif Ton, iarasi, nu cred in primul rand ca episodul cu vorbirea in limbi a sa este o inventie, si nici nu cred ca era intr-adevar obligat sa faca reclama in public acestui moment. Oamenii uneori isi mai schimba pararile, si o schimbare in pareri nu este neaparat rea daca e o schimbare in bine nu in rau…De aceea nu l-as judeca de Ton pentru lipsa de constanta in teologie, cat timp nu este absolut evident ca evolutiile sale in acest domeniu nu sunt mai degraba negative decat pozitive…Orice om e bine sa invete cat traieste….daca nu mai are nimic de invatat sau de schimbat, cred, situatia devine mai grava…Daca intr-adevar, dupa acea experienta a vorbirii in limbi Ton ar fi condamnat, – de ochii altora – aceasta experienta (tipic penticostal-carismatica), atunci el ar fi intr-adevar fariseu si ipocrit? Dar exista ceva argumente in acest sens? Daca nu, atunci nu vad ce as avea sa-i reprosez la acest capitol…Cu vindecarea prin scoaterea duhurilor situatia mi se pare intr-adevar ceva mai sensibila…Din cate am citit eu in Biblie, Isus a facut multe vindecari, insa vindecarea unei boli obisnuite prin scoaterea demonilor, a facut-o, din cate arata marturiile, extrem de rar. De fapt exista doar doua cazuri clare in care intalnim asa ceva in N.T.: o vindecare a unei boli psihice in Ev. dupa Matei (vindecarea unui lunatic) si o vindecarea unei boli somatice (vindecarea unei femei garbove in Ev. dupa Luca). In toate celelalte cazuri de vindecare prin scoaterea demonilor este vorba in primul rand de indraciti cu manifestari atat de vizibile, incat nimeni nu se indoieste de demonizarea lor…In toate aceste cazuri, Isus, pe langa faptul ca scoate dintr-un om un demon (vizibil tuturor martorilor- fara ca martorii respectivisa aiba vreun dar de ‘discernere’ in acest sens), vindeca si o boala provocata de acesta – cum ar fi cazul cu mutenia sau surzenia, sau cu tendintele suicidare. Din acest motiv, practica carismatica la acest punct – cu care Ton pare sa fie de acord – mi se pare dubioasa si nebiblica: Isus nu vedea un demon in spatele oricarei boli (somatice)- (si, in paranteza fie spus,nici macar in spatele oricarui pacat…cum cred unii carismatici)….Dimpotriva, toate bolile somatice – cu exceptia uneia singura – (cazul femeii garbove) le-a vindecat printr-un cuvant, o porunca – si uneori chiar si fara cuvinte – probabil printr-un simplu gand (‘du-te, robul tau s-a vindecat’). Nu a scos din persoanele respective nici un demon…Si e interesant ca in Evanghelia lui Ioan (atat de iubita de fratele Ton) sau in Faptele Apostolilor (carte care este model pentru multi carismatici), nici un fel de aluzie la vindecarea prin scoatere de duhuri nu e prezenta…Unde as avea cele mai mare rezerve fata de comunicatul lui Ton este tocmai la acest capitol – al vindecarii bolilor somatice prin exorcizare. Singurul lucru pe care l-as putea aduce in apararea lui este acela ca exista in Noul Testament intr-adevar o (singura!) intamplare (vindecarea femeii garbove) , care arata ca o asemenea practica este posibila (si prin urmare, intr-o oarecare masura, legitima)…Ceea ce mi se pare insa foarte dubios si periculos este faptul ca in mediile carismatice aceasta practica este cea obisnuita…Daca la Isus intalnim un singur astfel de caz dintr-o gramada de vindecari obisnuite, prin comparatie practica carismatica pare a fi dubioasa (prin socanta diferenta de proportie dintre cele doua contexte apropo de ocurenta acestor situatii). In concluzie, da, Ton exagereaza, si chiar greseste probabil pe alocuri in ‘Mesajul’ lui; dar in principiu multe din cele spuse de el (la o interpretare ‘caritabila’) au totusi ceva sens…

    1. Ok, este un mesaj lung si in esenta pertinent; am observat si eu ca intre reformati primele cinci capitole stralucesc in mod special cand e vorba de Evanghelie. Iosif Ton insa este arminian (cel putin asa s-a prezentat ultima data) asa ca pare natural sa-si largeasca „aria de selectie” pentru „mesajul” lui. Atentie, nici el si nimeni altcineva nu-si poate permite sa ignore acea sectiune din Romani, in timp ce va privi la intregul NT. Din cate stiu Ton nu crede in „once saved-allways saved”, ceea ce este bine; in schimb l-a apucat aceasta pandalie cu demonii care pot sa-i stapaneasca si pe crestini si cu toate derivatele acestei teorii …
      Nu stiu de ce dar nu am nici o tragere de inima sa fiu „caritabil” cu Iosif Ton. Nici eu nu cred ca a inventat experienta cu vorbitul in limbi dar asta nu ii ridica valoarea argumentatiei sale teologice nici cat negru sub unghie … Ma asteptam la mai multa substanta teologica si coerenta de la un om despre care stiu ca pana si unii preoti ortodocsi se temeau …

      1. Am o intrebare: Duhul Sfant il ‘umple’ pe un crestin, cand se pocaieste (dupa doctrina baptista) sau cand este botezat cu Duhul Sfant (penticostalii). Cat timp ramane insa Duhul Sfant in om? Ramane chiar si atunci cand crestinul nu asculta de El? Parerea mea e ca nu . Atunci cand in mod repetat nu asculti de El, o zi, doua, un an, doi, El pleaca. Duhul Sfant nu foloseste forta ca sa ne convinga sa facem ce vrea El. Si asta se spune in NT: sa nu intristati pe Duhul Sfant ( prin neascultare si pacat, nota mea). Daca Duhul Sfant imi spune: spune-i omului aluia (vecin, prieten, coleg ) despre Dumnezeu si eu nu o fac, din rusine, ca sa nu fiu tinta batailor de joc sau din alte motive si asta zi de zi, an de an, voi credeti ca Duhul Sfant mai sta in mine? In nici un caz. Neascultarea este pacat. In momentul ala pot sa fiu prada duhurilor rele, sa ma influienteze sau chiar sa ma ‘posede’. Cati baptisti asculta de porunca lui Isus, sa mearga sa vesteasca evanghelia? O mica minoritate. La fel cu barfa, minciuna, ura, rautatea. Dar stim sa ne batem cu pumnul in piept ca avem Duhul Sfant.

  7. @ crissrusnac
    Apreciez preocuparea si munca pe care le-ai depus pentru a ne lamuri cumva ca baptistii se contrazic, ca pot fi prinsi in capcana prin propriul mod de a folosi conceptele; cred ca, in principiu, acelasi lucru se poate face si fata de Strajeri, penticostali, crestini dupa evanghelie, adventisti, ortodocsi, catolici … Momentan notiunea de identitate baptista este intr-o criza reala, vizibila la toate nivelele; Iosif Ton, cu excentricitatea gestului sau, este doar varful icebergului.
    Parerea mea este ca viata unui credincios nu se inscrie deloc in paradigma unui meci de ping-pong: acuma esti al lui Dumnezeu, acuma esti al celui rau … De aceea privesc cu mult scepticism noile doctrine ale lui Iosif Ton, in timp ce sunt de acord cu el ca urmarirea sfinteniei nu este optionala pentru un crestin. Voi reveni insa mai pe larg cu o tratare a acestui subiect.
    P.S. „Unii crestini” citesc aceeasi Biblie pe care o citesti si tu; mai au si impertinenta sa ajunga la alte concluzii decat tine. O sa-i dam in judecata sau ce?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s