Joachim Jeremias are şi el ceva de spus despre duhurile necurate …


Am observat într-o postare anterioară felul în care Iosif Ţon şi Beni Fărăgău privesc la ilustraţia lui Isus din Matei 12:43-45 şi Luca 11:24-26; am văzut că, în timp ce pentru Iosif Ţon ea este o afirmaţie dogmatică pe tema duhurilor necurate, pentru Beni ea ilustrează destinul unui neam care, respingându-L pe Domnul, urma să fie lăsat pradă duşmanilor săi spirituali. Diferenţa esenţială însă între Beni şi Ţon este însă una de metodologie: primul este un maestru al contextualizării detaliului în întreg, urmărind firul argumentaţiei, al doilea mai degrabă bătătoreşte cărările speculaţiei pe versete extrase după bunul plac din diferite cărţi ale Scripturii.

Vă propun în aceste rânduri o altfel de perspectivă, una nebaptistă, asupra pildei Mântuitorului. Ea aparţine lui Joachim Jeremias (1900-1979), un teolog luteran specializat pe critica textuală a Noului Testament şi, aţi ghicit deja, cu unele tendinţe liberale. Lucrarea sa de căpătâi, Parabolele lui Iisus, este una de referinţă în domeniu; din câte ştiu a apărut într-o singură ediţie la noi (de proastă calitate, din păcate), datorită Editurii Anastasia, undeva la începutul anilor 90’. ( Toate citatele din acest autor pe care le voi folosi în continuare sunt din această carte, aşa că voi menţiona doar pagina unde pot fi ele găsite. ) În ciuda deranjantelor remarci, pentru cei care de pe poziţii conservatoare resping critica textuală a Noului Testament, la adresa integrităţii textului biblic, Jeremias reuşeşte să ne propună în abordarea sa câteva superbe perspective ale mesajului Mântuitorului, aşa cum a fost transmis el prin pilde.

Da, vorbim despre o pildă iar acest lucru ar trebui să aibă o anume influenţă asupra felului în care încercăm să interpretăm textul. Pildele sunt imagini inspirate fie din realitatea vieţii de toate zilele, fie din cultura imagistică a auditoriului. Cu toată aparenţa lor de accesibilitate, sunt de acord cu Gordon D. Fee care spune că “soarta tristă a interpretării greşite a pildelor, de-a lungul istoriei Bisericii, este întrecută doar de Apocalipsa.” ( G. Fee, D. Stuart, Biblia ca literatură, Ed. Logos 1995, pg.175) Acelaşi lucru îl deplânge şi Jeremias; el afirmă că deja din prima decadă de după Înălţarea lui Isus comunitatea creştină a început să reinterpreteze pildele prin alegorizare. Odată cu trecerea veacurilor praful răstălmăcirilor s-a îngroşat tot mai mult; de pildă, interpretarea dată de Augustin pildei samariteanului milostiv a rămas un model de extravaganţă hermeneutică, material didactic pentru învăţăceii din seminariile teologice contemporane …

Câteva premise fundamentale în demersul lui Joachim Jeremias, înainte de a privi la pilda cu duhul necurat care se întoarce în casa curată:

1. “Cel ce studiază parabolele lui Iisus, aşa cum ne-au fost ele transmise în primele trei Evanghelii, poate fi încredinţat că se situează pe un fundament istoric deosebit de ferm.” (pg.9) E important să ştim de pe ce poziţie faţă de materialul studiat pleacă autorul în abordarea sa.

2. Pildele nu au fost folosite pentru a ascunde adevăruri ci, dimpotrivă, pentru a le transmite într-un mod relevant ascultătorilor lor originari. Aici Jeremias va petrece ceva timp în a demonta teoria împietririi inimilor, aşa cum s-a instaurat ea în gândirea Bisericii foarte devreme, pe baza unor texte precum Marcu 4:10-12. Nu intru în detaliile argumentării, destul de complicate, ci vă ofer concluzia la felul în care puteau fi înţelese ultimele două versete ale pasajului: “Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru noi, cei de afară, totul este obscur, pentru ca ei (precum este scris), uitându-se, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă, dacă nu se vor întoarce şi Dumnezeu nu îi va ierta pe ei.” (pg.15) De fapt, este o singură taină, la singular, care încapsulează tot mesajul Mântuitorului, cea a Împărăţiei lui Dumnezeu, “adică taina erupţiei contemporane în cuvântul şi în lucrarea lui Iisus.” (pg.16)

3. Pildele nu se înţeleg prin încadrarea lor în categoriile retoricii greceşti – străine culturii ebraice în care a trăit Domnul nostru – ci prin plasarea lor înapoi în cadrul vieţii lui Isus, în contextul mesajului Său despre Împărăţie, de anunţare a unei escatologii în curs de realizare şi cel al conflictelor pe care le-a avut cu opozanţii Săi. “Pildele corectează, reprobă atacă. […] Fiecare dintre ele cere un răspuns imediat.” (pg.19)

4. Este esenţială înţelegerii pildelor “retraducerea” lor în limba folosită de Isus în predicare, aramaica galileeană. Grecizarea pildelor ne-a îndepărtat de sensul lor originar. Sigur, astăzi acest efort este unul dificil şi include o inevitabilă doză de experimental într-însa. Uneori Jeremias va ajunge la concluzii interesante doar comparând aceeaşi pildă, reprodusă de evanghelişti diferiţi, folosind cuvinte şi expresii greceşti diferite.  

Mai sunt şi alte premise; eu mă opresc aici, furnizându-vă un citat listat pe coperta cărţii, sugestiv cred eu pentru înţelegerea inimii şi minţii acestui teolog surprinzător în felul său de a se apropia de cuvintele Mântuitorului:

Ceasul împlinirii a sosit! Aceasta este nota de urgenţă care răsună în toate parabolele. Omul cel tare este dezarmat, forţele răului bat în retragere, doctorul a venit la cei bolnavi, leproşii sunt curăţiţi, greaua povară a vinei este îndepărtată, oaia cea pierdută a fost adusă acasă, uşa casei Tatălui stă deschisă, săracii şi cerşetorii sunt poftiţi la ospăţ, un stăpân al cărui har este dat mai presus de merite plăteşte simbriile întregi, o mare bucurie umple toate inimile. Căci S-a arătat Cel a Cărui Împărăţie învăluită străluceşte prin fiecare cuvânt şi prin fiecare parabolă – Mântuitorul.

Să vedem cum stau lucrurile cu pilda duhurilor necurate.

Pilda este încadrată de autor între cele care provoacă auditoriul la o decizie rapidă, radicală şi totuşi bine gândită, vis a vis de marele moment al istoriei cărora ei îi sunt contemporani: Domnul este în mijlocul lor! Ai Împărăţia coborâtă în faţa ta, e aproape, poţi să îi simţi prezenţa: tu ce vei face? Te mai uiţi în urmă, mai stai să te tocmeşti, mai cauţi la vechiul tău stăpân când un altul, plin de har, îţi oferă o slujbă infinit mai bună? Mai cauţi iubire în altă parte când Însuşi Domnul, Tatăl tău, te iubeşte ca nimeni altcineva?

“Oricine doreşte să-L urmeze pe Iisus trebuie să fie hotărât, să rupă orice legătură cu trecutul şi să-şi aţintească ochii numai spre Împărăţia lui Dumnezeu, care vine.” (pg.235) ne spune Jeremias cu privire la Luca 9:62 şi la avertismentele descurajatoare care însoţesc uneori chemările Domnului la urmarea Lui.

“A fi lângă Iisus este periculos. Această poziţie nu oferă nici o perspectivă de fericire pământească, ci, dimpotrivă, implică focul necazului şi încercarea suferinţei. Însă, într-adevăr, oricine, cedând fricii, întoarce spatele chemării lui Iisus, trebuie să aibă în minte că se exclude el însuşi de la Împărăţia lui Dumnezeu.” (pg.236) Cu aceste gânduri intrăm în înţelegerea pildei cu duhurile. Ea este tot un avertisment, exprimat într-un limbaj imagistic comun mentalităţii palestiniene: demoni hoinărind prin pustii, omul posedat privit ca o casă a demonului, cifra şapte asociată cu posesiunea reprezentând răutatea demonică în plină efervescenţă.

Dacă citiţi şi voi textele din Matei şi Luca puteţi observa că ele par să ne sugereze o fatalitate: duhul este expulzat din om, hoinăreşte prin pustie, apoi se întoarce în casa curată şi mai aduce alţi şapte locatari. Nu există nici o condiţionare, la prima vedere. Te poţi întreba la ce mai este bună o exorcizare dacă ea va aduce inevitabil o situaţie mai dramatică pentru persoana posedată decât a fost cea iniţială! Totuşi într-o construcţie gramaticală semitică – adică în întoarcerea la limba lui Isus – se poate găsi un element de condiţionalitate, care ar face ca a doua parte a versetului din Matei 13:44 să sune aşa: “Dacă la întoarcerea sa el găseşte casa goală …” ( Oribil sitemul de adnotări al cărţii scoase de Ed. Anastasia! Trebuie să cauţi ore până să găseşti referinţele puse de Jeremias la final.)

Aşadar omul, sau casa dacă vreţi aşa, ajunge într-o situaţie mai proastă doar datorită lui, din cauză că nu a lăsat să domnească acolo cuvântul lui Isus. El este responsabil de dezastrul din viaţa sa, în acelaşi sens în care gospodarul care nu şi-a socotit bine costurile turnului pe care dorea să-l zidească se face de râs pentru că n-a fost în stare să îl finalizeze, sau împăratul care nu îşi face bine socotelile înainte de a pleca la război (citiţi întreg pasajul din Luca 14:25-35 să vedeţi ce frumos se potrivesc toate aceste imagini în context!) ajunge într-o situaţie mai proastă decât cea în care ar fi trimis o solie de pace inamicului său.

Concluzionând pe seama perspectivei lui Jeremias, şi adăugând la ea argumentarea lui Beni, aş spune că poporul care privea la Isus, la Domnul venit între ei cu mireasma proaspătă a Împărăţiei, nu avea altceva de făcut decât să suporte consecinţele ofertei lui Dumnezeu, în toată grozăvia lor: o viaţă în focul şi sabia pe care Mesia le-a adus pe pământ sau una a dezastrului total. Aceasta a fost vremea cercetării acelui neam viclean. Au ratat-o şi au suportat teribilele consecinţe ale refuzului lor. Grozav avertisment şi înfricoşătoare ofertă; are cineva însă o variantă mai bună, o ofertă mai sustenabilă decât aceasta?

7 gânduri despre “Joachim Jeremias are şi el ceva de spus despre duhurile necurate …

  1. „Este esenţială înţelegerii pildelor “retraducerea” lor în limba folosită de Isus în predicare, aramaica galileeană.”

    Vorba aceea, „Și Litera trup s-a făcut, și a locuit printre noi, într-o limbă veche, care mai apoi a murit”. Pe urmă s-a pus praful interpretărilor alegorice asupra ei, vreo 15-19 secole, până mai de curând.

    1. Dincolo de sarcasmul comentariului tau – care nu te prinde bine, cred eu – merită menționat faptul că Părintele Galeriu scrie o introducere extrem de măgulitoare la ediția românească a cărții lui Jeremias, semn că se poate reacționa și într-un alt registru, unul constructiv și folositor, la un astfel de demers …

    2. Oricine pune filologia înaintea teologiei, și teologia lui înaintea teologiei Bisericii, a tradiției teologice a bisericii, este țintă ușoară pentru sarcasm. Nu este cel mai onorabil răspuns, o recunosc, dar uneori lipsa sarcasmului face implicită un fel de acceptare, de aprobare, pe care negarea tradiției, sau chiar ridicularizarea ei, nu o merită.

      Îi merge lui Andrei Pleșu să derâdă „tălmăricirile de manual, de biserică de cartier”, cum îi merge să își bată joc public de Dan Puric și naționalismul lui tâmp. Îi merge lui Cristian Bădiliță, care aplicând critica meticuloasă de text, numărând virgulele, ajunge la concluzia că Părinții Bisericii l-au condamnat pe nedrept pe Iuda. Că el nu a făcut nimic rău. Biserica este cea care, de-a lungul veacurilor, a fost răutăcioasă și a căzut pradă propriei lipse de discernământ filologic.

      Nu mi-o lua în nume de rău, dar cred că undeva lipsește ceva smerenie. De-asta este casa goală.

      1. Doar o remarcă aici, eludând amărăciunea comentariului tău (justificată, în anumite privințe): tradiția s-a forjat în dezbateri, în afirmări, în negări, în lupte (uneori lipsite de ceea ce omul modern numește astăzi fair play), printre invective chiar, într-o grămadă de dureri de cap datorate chiar unor virgule, în conceptualizări și redefiniri, în modelarea sensurilor unor cuvinte etc, etc, etc.
        Eu zic că a lua aminte la limba vorbită de Domnul Isus (atât cât se poate) este o nu doar o chestie cool în temeiul reflecției hermeneutice, ci o întreprindere cât se poate de profitabilă pentru Biserică (nu mă refer, desigur, la BO neapărat).

  2. Intr-adevar, multi inteleg este vorba de un limbaj imagistic daca le spui de demoni, de Dumnezeu, de Iad, de Rai, de casa a unor duhuri, de casa a lui Dumnezeu, de posedati, de oameni nascuti din Dumnezeu…..
    Ne permitem sa afirmam ca Domnul ne-ar fi dat invataturi plecand doar de la niste lucruri imaginare (deci neadevarate)?
    Eu cred ca Domnul pleaca de la lucruri reale (care ar trebui sa ne fie cunoscute) facandu-ne sa intelegem ce ne asteapta (pe noi „crestinii”) daca ramanem „goi”; in opozitie cu „Hristos in voi, nadejdea slavei” din Col.1.27.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s