Şi baptiştii proorocesc … Atenţie maximă!

Ca o dovadă a faptului că blogul meu se bucură de cititori atenţi, care nu doar raşchetează pe diagonală opiniile pe care le exprim, Călin V îmi scrie un comentariu la postarea “Declaraţie de uimire …”, din care vă reproduc şi eu un fragmenţel interesant:

Dyo esti proroc, prin 24 Sept. in “Despre pocainta si inima – sau ce a mai ramas din ea” faceai o aluzie la “carnagiile spirituale ce vor erupe în spaţiul pe care încă îl mai îndrăznim să-l numim “evanghelic”.

Si batalia continua..
Se vede ca lipsesc cu desavarsire “cei sapte ani de acasa din agora evanghelica romaneasca”. Cred ca asta e problema dupa cum ai descris-o perfect.

Într-adevăr, asta spuneam atunci, în postarea pe care o puteţi (re)citi AICI. Vorbeam atunci despre modul dezonorant în care reuşim noi evanghelicii să ne fofilăm, să ne ascundem în spatele unor cuvinte, concepte sau expresii care sună bine din coadă, dar sunt goale pe dinăuntru. Iată însă cum arăta formularea în întregul ei:

În faţa acestei provocări meschine cred că nu realizăm cu adevărat miza pusă la bătaie. Jocul cu inima este unul periculos. După ce sute de ani s-au jucat cu Dumnezeu ( mai corect, cu imaginea lor despre Dumnezeu, atât din punct de vedere filozofic, cât şi teologic ) oamenii au ajuns să-L declare mort, să constate că pot trăi bine merci fără El – nu de mult Stephen Hawking sugera că nici măcar la începuturile cele minunate ale Universului n-ar mai fi nevoie de prezenţa Sa. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima noastră. C.S. Lewis trăgea acest semnal de alarmă încă din 1943, în a sa, mică dar densă Desfiinţare a omului ( Humanitas, 2004 ) … .E pe moarte, fraţilor! O să ajungem să trăim precum Davy Jones, înfricoşătorul căpitan al Olandezului Zburător din seria Piraţilor, cu inima pusă la păstrare într-o cutie, cât mai departe de cei din jur. În absenţa ei nu vom arăta altfel decât acesta, insensibili, incapabili de a simţi fiorii umanităţii din noi şi din cei apropiaţi, schilodiţi de ură şi de păcate grele; atunci pozele cu sticla de bere şi fustiţa indecentă vor fi percepute ca inocente copilării pe lângă carnagiile spirituale ce vor erupe în spaţiul pe care încă îl mai îndrăznim să-l numim “evanghelic”.

Nu dintr-un narcisim publicistic am ajuns să-mi citez propria “operă”, dar aceste cuvinte chiar îşi găsesc o tristă împlinire în ceea ce trăim astăzi, la început de 2011, ca şi credincioşi evanghelici, oameni care pretind că sunt născuţi din Dumnezeu. Nici nu cred că trebuie să fi mare prooroc ca să observi că acolo unde se cultivă dispreţ, infatuare şi bigotism orb, nu o să răsară niciodată dragoste, unitate şi o mărturie creştină credibilă. E un principiu biblic de bun simţ: ce seamană omul, aceea va şi secera ( Gal 6:7 ). După ce s-a semănat atâta vreme, vorba lui Dănuţ Mănăstireanu, vânt, ce credeţi că vom recolta acum când avem nevoie de provizii duhovniceşti mai mult ca oricând?

În cei priveşte pe cei “şapte ani de acasă lipsă din agora evanghelică românească” … din nou viaţa ne-a confirmat că am avut dreptate în evaluarea pe care am făcut-o atunci ( o puteţi citi şi pe aceasta AICI ). Întrebarea lui Petru Lascău mi se pare tot mai grea şi mai importantă pentru fiecare dintre noi, evanghelicii români, indiferent de culoarea lor denominaţională: Ne trezim sau murim?