Şi Andrei Pleşu are ceva să ne spună despre duhurile necurate


După ce v-am trecut în revistă interpretările ilustraţiei cu duhul necurat care revine în casa părăsită, aparţinând unor Beni Fărăgău şi Iosif Ţon (AICI), Joachim Jeremias (AICI) şi pastorul baptist Dragomir Stancu (AICI), vă supun atenţiei o disertaţie a unui gânditor din afara sferei teologice, fără legătură cu pilda, însă foarte interesantă şi relevantă vis a vis de problema răului şi a duhurilor necurate. Ea îi aparţine lui Andrei Pleşu, expusă fiind în cartea Despre îngeri, Ed. Humanitas, 2003, paginile 206 -215.

Veţi zice că am o obsesie cu aceste duhuri. Poate, nu neg acest lucru. Şi Iosif Ţon o are. Spre deosebire de domnia sa, care urmăreşte tot mai mult să aprofundeze problema ca parte integrantă a noii sale teologii, eu urmăresc ca prin discutarea subiectului să mă “eliberez” de această chestiune, pentru a mă întoarce la preocupările mele anterioare, unele având deja statutul de restanţe faţă de cititorii fideli ai blogului meu.

Ca punct de plecare în “tatonarea” lui Pleşu (termenul îi aparţine) voi lua o temă a sa despre care am mai vorbit în Păcătuiesc, deci exist! (2) ( o puteţi citi AICI ): tema intervalului. Intervalul este o stare intermediară a fiinţelor care încă mai au alegeri de făcut, adică pentru care etica este încă relevantă. Atât timp cât oamenii mai pot să spună “astăzi”, ei sunt undeva la mijoc, nici buni ca Dumnezeu, nici răi ca diavolul. Se înţelege că, din acest punct de vedere, demonii sunt dezavantajaţi; ei trăiesc într-un spaţiu al lipsei de echivoc, motiv pentru care nu mai au alegeri de făcut, ci vor fi orientați în permanență numai spre rău. Şi-au mâncat mălaiul îndurării lui Dumnezeu, deşi au fost teologi – Origen, dacă nu mă înşel, este unul dintre ei – care au găsit soluţii de mântuire chiar şi pentru diavol …

Aşadar demonii se află la maximă depărtare de Dumnezeu, tot aşa cum îngerii buni sunt în proximitatea Sa (pag. 206). Ambele extreme sunt taine, tocmai pentru că se află în afara intervalului în care operăm noi oamenii (aşa se explică şi expresia “taina fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2:7). Din această cauză, trebuie să fim moderaţi, să discernem binele de răul care ne înconjoară dar şi să ne abţinem de la speculaţii primejdioase.

Trei sunt temele importante pe care Andrei Pleşu ni le propune în încercarea de a ne edifica o perspectivă decentă asupra îngerilor căzuţi, a răului produs de ei şi a relaţiei acestora cu omul.

1. Lumea demonilor, a răului, este una “de sus”, opusă celei a corporalităţii

Cuvintele lui Pavel din Efeseni 6:12 constituie un fundament solid pentru o astfel de perspectivă: “Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui …”. De aceea răul vizează sufletul în primul rând, şi nu trupul ( Matei 10:28). Asta înseamnă că ocuparea de către un demon a unei locuinţe pământene, adică posedarea unui om, nu este neapărat un scop un sine. “Corpul este prea simplu, prea limitat” pentru ambiţiile diabolice; el este teatrul de desfăşurare a războiului nevăzut. (pag. 209)

Let’s take a five: ne aducem aminte că Beni Fărăgău şi Dragomir Stancu evidenţiau ca finalitate a posesiei divine apucarea pe o cale opusă lui Dumnezeu, vrăşmaşă Fiului lui Dumnezeu, respectiv, proliferarea de alte păcate şi dependenţe ofensatoare la adresa lui Dumnezeu. Această perspectivă îi lipseşte lui Iosif Ţon sau, în orice caz, este umbrită de focalizarea sa pe bolile produse de demoni; deşi fiecare păcat îşi are un duh răzvrătit responsabil de proliferarea lui, atât Ţon cât şi Străjerii accentuează efectele vizibile în trup din viaţa posedatului, boli, neputiinţe, alergii, alienări psihice etc. De asemenea lucrurile sunt supersimplificate: identifici păcatul, nominalizezi şi duhul vinovat după care îi ceri în Numele lui Cristos să-şi ia tălpăşiţa.

În timp ce Pleşu afirmă că “fără duhuri ale răutăţii nu există rele trupeşti”, el lansează şi ipoteza că devalorizarea trupului – prin boală, neputiinţă şi, eventual, chiar prin moarte – este posibilă atunci când se refuză cooperarea. ( De aceea este posibil să întâlneşti “posedaţi” cât se poate de sănătoşi, fără metehne trupeşti şi prosperi – iată un posibil răspuns la întrebarea din Sunt liber, deci nedumerit (3)! ). Astfel, în cazul unei paşnice coabitări, duhul conlucrează într-o superbă sinergie cu facultăţile creatoare ale omului: de aceea avem demoni printre savanţi, artişti, politicieni şi, cel mai grav, printre teologi (“Şi dracii cred”, ne spune apostolul Iacov.).

2. În condiţiile în care datoria noastră de fiinţe create este “rotunjirea” chipului nostru întru asemănarea cu Cel ce ne-a creat, demonii nu fac altceva decât să încurce jocurile: ei sunt prea sus şi prea departe, când plasându-se cât mai aproape de Dumnezeu (măcar iluzoriu) când coborând jos, la condiţia noastră umană, în corporalitate seacă. Ok, este o formulare cam lungă; să o vedem mai pe îndelete. Suntem făpturi create, deci suntem doar jumătăţi, ne lipseşte perfecţiunea. Trăind pe interval, suntem pe un drum al devenirii, al creşterii, al împlinirii. Acest lucru se întâmplă ca urmare a alegerilor pe care le facem. “Eşti ceea ce ştii să îţi adaugi” (pag. 212) ne spune Pleşu şi, aş adăuga eu, ceea ce îţi adaugă Domnul prin Duhul Său.

Pentru un demon aceste lucruri nu au sens; el este în mod inechivoc îndreptat înspre rău şi nu progresează. Lipsa unui traiect divin, ne plasază pe o orbită gravitând invariabil la aceeaşi distanţă de propria noastră imagine distorsionată. Pare oarecumva “ţonist” Pleşu în în această privinţă: fără o concentrate pro-activă a propriilor resurse înspre creşterea noastră spirituală suntem pierduţi …

3. Suntem limitaţi în discernământul nostru cu privire la ce este bine şi ce este rău. Sună aproape şcolăresc, aşa că nu mai insist asupra acestei chestiuni. Vă voi reproduce doar un fragment sugestiv şi cât se poate de relevant în condiţiile stării conflictuale ce stăpâneşte lumea evanghelică românească:

“Pentru a deosebi binele de rău cu fineţea necesară, de la înălţimea optimă, fără pripa judecării semenilor şi fără orgolii absolutiste, este nevoie de o perspectivă la care fiinţa creată nu are acces. […] Manevrăm, cu o nonşalanţă nepermisă, criterii inefabile. Credem cu toţii că ştim –pentru noi, ca şi pentru alţii – ce este bine şi ce este rău şi nu ezităm să operăm clasificări, discriminări sentenţioase, excomunicări de tot felul. […] Nu discernământul îi era refuzat omului [prin prima poruncă, nota mea] ci discernământul isteric, simplificator, care face să curgă sânge. Trebuie reflectat mai atent asupra acestui aspect esenţial păcatului care este abuzul geometric, instrumentarea unei dihotomii monotone şi nedrepte.” (pag. 215, sublinierea îmi aparţine)

Iată, în viziunea lui Pleşu, o definire a păcatului originar; cred că poate sta demn lângă cele ale lui Augustin, Aquino şi Calvin, fără probleme:

“Păcatul originar este o eroare de amplasament. O fiinţă pământească îşi arogă atitudini boreale şi decide să sistematizeze nelimitatul. Ea uzurpează, astfel, prin judecata ei parohială, o autoritate care îi lipseşte şi crede că poate impune reguli libertăţii lui Dumnezeu.” (pag. 215)

Alte comentarii sunt inutile în acest moment …

Reclame

Un gând despre “Şi Andrei Pleşu are ceva să ne spună despre duhurile necurate

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s