Apostazie – despre cine este vorba?


Unul dintre cele mai de neînţeles gesturi relatate pe paginile Sfintei Scripturi este cel al lui Iuda de a-L vinde pe Învăţătorul său. A petrecut cu Acesta vreo trei ani de zile cum nu au fost alţii în istoria lui Israel. Şi totuşi, l-a trădat. Cum a putut face aşa ceva? Aceasta este, de regulă, una dintre primele întrebări pe care ni le punem. Ne e greu să pricepem o astfel de decizie. Unii dintre noi chiar implicăm, mai mult sau mai puţin voalat, faptul că nouă nu ne-ar fi trecut nici măcar prin gând o aşa mişelie.

Interesant, ucenicii  nu au venit cu această întrebare înaintea Domnului. Ştiau ei ce ştiau. Fiecare îşi cunoştea propriile motivaţii şi slăbiciuni. De aceea, când Învăţătorul îi înştiinţează despre faptul că unul dintre ucenici Îl va vinde, ei nu se miră de un astfel de curs al evenimentelor, ci privesc cu îngrijorare înspre propriile lor persoane.

“Nu cumva sunt eu, Doamne?”

Am acelaşi sentiment, senzaţia unei provocări similare, atunci când citesc misteriosul text din 2 Tesaloniceni 2:1-12, asupra căruia ne-am focalizat atenţia în săptămânile acestea la studiu biblic. Suntem ai Domnului, membri într-o Biserică, ne împărtăşim cu pâinea şi vinul Sfintei Cine şi totuşi ni se spune că va veni o lepădare de credinţă (apostazie). Prin natura lui, cuvântul apostazie ne spune că lepădarea de credinţă nu are cum să vină de la ateii ireverenţioşi, nici de la musulmanii despre care se spune că vor împânzi în următoarele decenii Europa, ci de la cei ce se declară ca fiind ai Lui, ai Domnului. Ei, cei care vor cânta poate aceleaşi cântece cu noi, vor auzi aceleaşi predici, vor deschide aceleaşi Scripturi şi vor întinde mâna înspre pâinea şi înspre paharul Domnului, sunt aceia prin care rebeliunea faţă de Domnul îşi va face simţită prezenţa. Dacă e aşa atunci aceeaşi întrebare, cea a ucenicilor, ne-o putem pune fiecare dintre noi, gândindu-ne la grozăvia destinului care îi aşteaptă pe “cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” (2 Tes 2:10)

“Nu cumva sunt eu, Doamne?”

Textul nu ne ajută prea mult în ideea de a identifica fără putiinţă de tăgadă vremea revenirii lui Cristos. De aceea, în decursul veacurilor, creştinii au identificat adesea perioade de apostazie sau persoane care păreau a se potrivi descrierii făcute “omului fărădelegii”, intrând apoi în febra iminenţei venirii zilei Domnului. Împăraţi romani, lideri politici sau religioşi, chiar şi papi au fost gratulaţi cu “onoarea” de a-l reprezenta pe Anticrist. Cu toate astea … n-a fost să fie. Fiecare dintre aceste constructe escatologice s-a dărâmat, lăsând în urma lui un neplăcut sentiment al deşertăciunii şi deziluzionării. A rezistat însă peste veacuri provocarea lansată celor ce cred că sunt în Biserică şi că ce-i al lor e pus deoparte dar, de fapt, “n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (2 Tes 2:12) şi pe care la capăt de drum îi aşteaptă osânda.

“Nu cumva sunt eu, Doamne?”

Cum răspundem unei astfel de întrebări? Ne oferă textul o siguranţă, o garanţie, o speranţă vie, sau ne aruncă în adânca şi învolburata mare a incertitudinii?

Eu cred că da, există o speranţă în scrisoarea lui Pavel. Răspunsul stă în mărturia vieţii tesalonicenilor, confirmată de cea a apostolului Pavel. Cred că putem identifica deocamdată cel puţin două semne ale situării pe calea cea bună, atât a noastră ca Biserică, dar şi la nivel de indivizi.

Dacă viaţa ta este focalizată pe slujirea lui Dumnezeu şi nu pe pretenţia ca alţii să-ţi slujească ţie, fii fericit, eşti pe o cale bună. Tesalonicenii s-au întors de la idoli pentru a-I sluji Dumnezeului celui viu şi adevărat (1 Tes 1:9). De aici pleacă mulţumirile lui Pavel pentru Biserica din Tesalonic, cele mai entuziaste dintre toate câte le avem consemnate în epistolele sale. De aici pleacă şi siguranţa cu care Pavel le confirmă lor alegerea făcută de Dumnezeu (1 Tes 1:4, 5:9; 2 Tes 2:13). El este încrezător în destinul lor pentru că îi vede slujind cu credincioşie, în dragoste (1 Tes 1:3; 2 Tes 1:3).

Dacă prin viaţa ta Numele Domnului Isus Cristos este proslăvit, şi aştepţi cu răbdare ca la venirea vremea potrivită şi tu să capeţi slava Sa, atunci tu nu eşti părtaş la lucrarea fărădelegii ci faci parte dintre cei aleşi pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.

Rugăciunea lui Pavel din primul capitol avea ca scop proslăvirea lui Cristos în tesaloniceni (1Tes 1:12). Aceasta este chemarea noastră, a tuturor. Spiritul apostaziei, care culminează cu arătarea potrivnicului, este opus: omul fărădelegii se va înălţa mai presus de orice se numeşte “Dumnezeu” şi va pretinde o slavă şi o închinare care nu i se cuvin. Ultimul lucru pe care îl vom mai putea găsi în vreme de apostazie, chiar şi între cei ce vor pretinde că sunt Biserica Domnului, pare să fie tocmai glorificarea lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care acele mulţumiri atât de frumoase  cu privire la starea Bisericii din Tesalonic sunt îndreptate înspre Dumnezeu şi nu înspre Tesaloniceni. Lui i se cuvine slava pentru tot.

Ziua Domnului, spune apostolul Pavel, va fi precedată de apostazie. Ea nu a venit încă; putem fi liniştiţi, aşa cum şi tesalonicenii trebuiau să se liniştească citind aceste rânduri. “Rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit” (2 Tes 2:15). Dacă facem lucrurile acestea, dacă viaţa noastră înseamnă în primul rând slujirea lui Dumnezeu, spre slava Numelui Său şi nu a noastră, atunci putem să răspundem încrezători la întrebarea pe care am repetat-o de mai multe ori în rândurile de mai sus: “Nu, nu suntem noi aceia!”.

( Preluare din Picături de libertate – Ianuarie 2011 )

3 gânduri despre “Apostazie – despre cine este vorba?

  1. Dacă tot ai făcut legătura cu trădarea lui Iuda, mă gândesc că un indiciu despre premisele apariției apostaziei găsim dacă ne întrebăm ce anume l-a determinat pe Iuda să renunțe la toate avantajele uceniciei pentru că nu cred că doar banii au fost determinanți.
    Cred că un motiv puternic a fost dezamăgirea provocată de neîmplinirea așteptărilor lui.
    Așteptări false pot duce la căderi reale – un paradox ce ilustrează o realitate tristă.
    Pericolul creării de așteptări false, nerealiste, nu ocolește nici bisericile. Dimpotrivă.

    1. Excelenta observatia referitoare la asteptari; unul din punctele cheie legate de marturia tesalonicenilor era slujirea, li s-a dus vestea prin toata Macedonia ca s-au intors la de la idoli la Dumnezeu „ca sa slujeasca” (1tes1:9).
      Daca e asa cred ca una dintre asteptari, potentate de predicarea unei Evanghelii ciuntite dar si de presiunea strategiilor de marketing moderne, care au ajuns pana in biserica, este aceea ca, daca vin in Biserica, ea imi slujeste mie. Imi dau zeciuiala si vin regulat la adunarile bisericii … am niste drepturi acolo, sa fiu mangaiat, consiliat, ajutat la nevoie, sa am parte de slujire in toate momentele ceremoniale (binecuvantari, nunti, botezuri, inmormantari), sa nu fiu ofensat, incomodat, confruntat cu aspectele mai putin placute ale caracterului meu etc.
      Este calea inceata, dar sigura, pentru a avea la un moment dat o biserica de mofturosi, de frustrati si, in final, de apostati … oameni care vor intelege ca ceea ce au sperat de la Domnul lor nu s-a implinit. Ce folos sa te inchini unui Dumnezeu care nu iti implineste dorintele inimioarei tale? Macar cateva dintre ele, daca nu pe toate …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s