După noi, potopul …


Nu cred că există persoană care să nu fi ajuns vreodată în acel punct critic. Exagerez puţin, poate că totuşi există excepţii. Eu nu sunt una dintre ele.

De pildă, eşti într-o discuţie contradictorie cu cineva care în mod sistematic te atacă, îţi trivializează opiniile şi implică motivaţii dezonorante în spatele faptelor tale. Îţi păstrezi calmul şi o iei de la capăt, mai ales că nu sunteţi singuri: un nor de martori văzuţi şi nevăzuţi vă înconjoară. Poate că nici nu sunt martori imparţiali; dacă nu îi auzi încurajându-l pe oponentul tău, simţi asta din privire dezaprobatoare care îţi sfredelesc fiecare gest, fiecare grimasă. La un moment dat – nu ştii cum s-a întâmplat – izbucneşti. Ţi-ai pierdut cumpătul. De unde până atunci ai vrut să fi un exemplu de stăpânire de sine, de principialitate şi de înţelepciune, acum nu îţi mai pasă de nimic. Cuvintele îţi ies la foc automat pe gură şi distrug tot ce întâlnesc în cale: sentimente, bun simţ, linişte interioară, armonie, relaţii, reputaţii … chiar tot. Nu îţi mai pasă de cine eşti, de reputaţia ta, de cei pe care îi loveşti, de consecinţele ulterioare ale ieşirii tale în decor: eşti tu împotriva unui întreg Univers adunat în mod straniu în jurul fiinţei tale ca în proximitatea unei găuri negre. În acele clipe, nu îţi mai pasă de nimic.

Un alt scenariu, cu rezultate similare, este acela al deconspirării. Ai trăit ani de zile bine merci între oiţe paşnice. Într-o zi, cineva ţi-a dat pe faţă inima de lup. Dintr-o dată boticul acela suspect este perceput altfel … şi năpârleala anuală … şi vocea care oricum nu prea semăna cu behăitul … Eşti făcut de ruşine, ai fost prins cu mâţa-n sac, fie într-un păcat greu de descris în cuvinte prin urâţenia lui, fie în pat cu duşmanul, cu cel ce caută prăpădirea oiţelor. Dat pe faţă, descoperit în adevărata ta identitate, împroşti cu noroi peste tot în jur. Oricum, ce mai contează? Eşti în pielea goală, vădit de toată lumea ca un impostor. Nu mai ai nimic de câştigat sau de pierdut din acel staul. Nu îţi mai pasă de nimic.

Vă mai dau un scenariu, cel mai perfid dintre acestea, după părerea mea. Eşti chemat să fi un model, să inspiri umblarea celor mai tineri, să-i conduci şi pe alţii înspre destinul glorios care vă aşteaptă. Te străduieşti să te porţi ireproşabil, să nu laşi vreo pată să se instaleze pe garderoba ta imaculată. Ai o reputaţie, eşti apreciat; de asemenea, prin ceea ce eşti şi ceea ce faci, Dumnezeul tău este glorificat. Ce ţi-ai putea dori mai mult?

Vin însă vremuri grele, pe care nu le-ai anticipat, pentru care nu eşti pregătit cum se cuvine. Reacţiile tale nu mai sunt la fel de prompte ca în trecut. Cei ce ar trebui să te urmeze simt că nu mai eşti la fel de sigur pe tine. Petele se înmulţesc şi detergentul nu mai face faţă. Sunt descoperite, pe rând, carenţe în comportament şi eşti nevoit tot mai des să îţi ceri iertare pentru greşeli făcute. Pentru că încă eşti un model, începi să descoperi slăbiciunile tale reflectate în cei care te urmează. Imperfecţiunile se răspândesc democratic, încet dar sigur, în întreaga turmă. Boala se cronicizează; acest lucru se întâmplă atât de încet şi de perfid, că nici nu îţi dai seama de prezenţa ei. Încă vă mai socotiţi sănătoşi. Încă sunteţi pe cai mari, alergând încrezători spre orizonturi …

Până într-o zi. E deajuns ca vreunul să înţeleagă că oricum nu se mai poate vorbi despre vreo relevanţă, despre un model vrednic de urmat, despre o nobleţe şi nişte valori de apărat, că apare criza. Este faza acută a bolii. Durerea se răspândeşte în trup cu o viteză năucitoare; reacţiile sunt atât de virulente încât vor descumpăni pe mulţi, măcar pentru câteva secunde. Tăvălugul nesimţirii, al sfintei nepăsări care provine din frustrarea că nu mai există un bob de mărturie reală pentru Cristos, nu va ierta nimic din ce o să întâlnească în cale. Dacă tot nu există o mărturie de apărat, măcar să nu fie lăsate de izbelişte scaunele, titlurile şi funcţiile! Se va lupta fără milă, fără respectarea unui minim tratat de protejare a victimelor colaterale, fără o brumă de fair play, fără onoare, fără cavalerism (ce cuvânt demodat!) şi fără pic de ruşine. Nu vă mai pasă de nimic.

Cred că acesta este stadiul în care a ajuns comunitatea evanghelică românească astăzi. Vorbesc aici în special despre baptişti şi penticostali. Pare o coincidenţă faptul că în ambele culte sunt mai frământări, lupte şi provocări, atât din interior, cât şi din afară. Eu, ca şi creştin, nu cred în coincidenţe. A venit vremea să fim arătaţi cine suntem cu adevărat.

A trecut vremea când pocăiţii erau consideraţi oameni integri, de caracter şi bine crescuţi (şi exageraţi în prohibiţia cu privire la alcool, dans şi unele petreceri). Încă prin ’95, când eu însumi m-am pocăit, aceasta era percepţia cu privire la ei. Cei care îi batjocoreau o făceau mai ales de ciudă; ştiau că există o diferenţă calitativă între ei şi ”ceilalţi” … Mai existau şi biserici frânte, lupte între lideri, păcate de mărturisit, dar pe atunci demonul numit mediatizare era încă în stadiul de bebeluş.

Tempi passati. Boala mai profundă, încă greu de intuit pe atunci, era la lucru. Luptele au devenit tot mai grele, pe măsură ce arsenalul strategic s-a diversificat. S-a inventat Internetul, au apărut apoi forumurile, grupurile de discuţii, reţelele de socializare, blogurile … În timp ce pe spaţiul media clasic – radio şi televiziune – discursul evanghelic a păstrat aparenţa unei sănătăţi  spirituale care ar fi fost de dorit şi majorităţii ortodoxe, democratizarea opiniilor datorată spaţiului internautic nu a făcut altceva decât să împrăştie puroiul acumulat în atâtea decade. Scrisorele deschise pline de atacuri la persoană. Vitriolicitate aruncată prin comentarii sub protecţia anonimatului. Defăimări. Dezgroparea unor potcoave de cai putreziţi de mult. Anatemizări. Exorcizări. Prostie sadea, nu de puţine ori. Incultură. Un minim de educaţie a comunicării sau a exprimării în limba română.

Nu este o criză – acest cuvânt chiar nu ne mai spune nimic astăzi – ci avem de-a face cu o gangrenă. Nu mai suntem pocăiţii de odinioară. Nu mai convingem prin vieţile noastre; de aceea încercăm ca disperaţii să ne construim nişte prezentări ale Evangheliei bazate pe strategii de marketing. Prin vieţile noastre nu mai avem nimic de mărturisit.

Cel mai trist lucru dintre toate acestea: nu ne mai pasă! Cei mai contează că relevanţa noastră în societate este zero? Oricum nu mai putem repara nimic! Ne-am tăiat deja craca de sub noi, deja suntem în cădere; ne aşteaptă balega încă aburindă rămasă în urma rumegătoarelor care s-au aciuit pe sub copac. Ei şi? Pagubă-n ciuperci! Îl anatemizăm pe Bonhoeffer ca liberal; ferească sfântul să ne asumăm tristele sale remarci cu privire la faptul că până şi lumea creştină de astăzi ( anii 40’ din Germania sa nu diferă esenţial de anii noştri …) trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista! Dacă nu mai putem avea esenţa, măcar să ne bucurăm de forme …

În tot acest timp, mă uit la copii mei şi mă gândesc cu groază la creştinismul pe care îl vor moşteni de la noi, cei care astăzi ne exorcizăm demonii neputiinţei prin articolaşe de bloguri şi scrisorele “incendiare” . Întocmai cum socrul meu, care a slujit ca şi pastor câteva zeci de ani, nu recomandă nimănui să aleagă calea pastorală (ştie el ce ştie!) aproape simt că aş spune şi eu la fel când este vorba de alegerea unui traiect confesional. Sunt nedrept, ştiu. Am cunoscut oameni care îl mărturisesc cu adevărat pe Cristos prin vieţile lor, atât între baptişti cât şi între penticostali. Dar am întâlnit astfel de oameni şi între ortodocşi sau greco-catolici. De aceea mă gândesc că ar trebui să visez mai puţin la o biserică sănătoasă şi să fiu mai atent la ceea ce le las eu moştenire copiilor mei. Grea misie …

Cred că o bună parte dintre bisericile baptiste de astăzi trăiesc acest sindrom al nepăsării, pe fondul pierderii oricărei speranţe de relevanţă. Nu mai sperăm ca cineva să îl mai poată vedea pe Cristos în noi. Asta este, n-ai ce-i face.

De ce ne-ar mai păsa atunci de mărturia noastră dacă ea oricum este iremediabil pierdută?

De ce ne-ar mai păsa dacă să mai dăm puţin gust preparatelor culinare a le acestei lumi dacă oricum, ca şi sare, ne-am pierdut gustul?

P.S. Pentru o imagine mai rotunjită asupra chestiunii:

Pocăiţi cu faţă umană

De ce sunt (încă) evanghelic

Despre pocăinţă şi inimă – sau ce a mai rămas din ea …

Lipsa celor şapte ani de acasă din agora evanghelică românească

Reclame

15 gânduri despre “După noi, potopul …

  1. Dumnezeu sfantul sa ne de-a mila fata de ai nostri frati. Pacatul ne afecteaza gandirea, comportamentul, toata fiinta; toti o stim, fiecare am trait mizerabila experienta.
    E ca si in Stapanul Inelelor, inelul(esenta pacatului) iti schimba fiinta intr-un Gollum. Frodo a avut nevoie de prieteni, de frati care sa-l iubeasca, ca sa se lupte cu pacatul.
    Avem nevoie unul de altul, nu sa fim ca acel personaj din Fratii Karamazov, care astepta ca Aliosa sa cada in pacat, sa l vada, sa zica si la altii.

  2. Frate Dyo ! Ce scrii, scrii bine. Este crud, dar este ADEVAR! Nu vreau sa-Ti tin o predica, dar vreau sa Te incurajez ca lucrurile acestea au fost vazute cu mii de ani inainte de a aparea.
    Domnul ISUS spune ” Cand va veni Fiul Omului, va gasi El oare credinta pe pamant?'”
    Cred din tot sufletul ca suntem extrem de aproape de venirea Domnului, de aceea este atata intunecime in jur. In fiecare dimineata cand ma scol, spun cum spunea odinioara un om amarat ” Iata ce ma face sa mai trag nadejde…”
    Ooo! multi vor zice intr-o zi: Doamne, n-am facut noi cutare si cutare in Numele Tau? Raspunsul va fi : Mergeti de la Mine voi care ati savarsit faradelegea.

    Incolo, ce se cere de la un ispravnic, este sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui.

    Fii binecuvantat de Domnul Tu si familia Ta, lupta lupta buna a Credintei…

  3. Welcome to the real world 🙂

    Cât timp ești sincer cu tine și nu te ascunzi în spatele nimănui ai șanse maxime să găsești un sens la toate astea…într-un târziu. Acel moment va fi doar începutul numărătorii inverse, când ceea ce primești va conta tot mai puțin și ceea ce dai va fi tot mai consistent. Semnul maturității: nu aștepta de la alții ce nu poți realiza tu. Dacă ai ajuns la stadiul resemnării pauline de aici încolo mai rămâne păstrarea atitudinii de disponibilitate pentru ceea ce destinul îți va trimite în drumul înapoi spre casă.

    Sam Înțeleptul 🙂

    1. Ma intreb daca intr-adevar asta e lumea reala; ma rog, aceasta este genul de intrebare pe marginea careia se poate specula la nesfarsit …
      E intr-adevar o chestiune de realism in asteptari. Pretentia mea, poate nefondata vei zice, este de a culege din Biserica ceea ce incerc la randul meu sa cultiv. Ma bucur sa pot face asta inca, la nivelul meu de inzestrare primit de la Domnul; nu pot insa sa nu observ cum tot ce e mai rau din noi este intretinut cu o masochistica voluptate prin maniera de gestionare a conflictelor ce ne inconjoara.
      Este si motivul pentru care prefer sa renunt la o dezbatere neproductiva si sa pastrez, macar de dragul unei aparente, distanta fata de cei ce incalca regulile jocului. Dar tot nu pot ramane indiferent la ce vad in jur; de-aia mai strecor pe langa un Bruegel, Mozart si Bob Dylan, cate un of, ca cel din postarea de fata … 🙂

  4. Draga Dyo,

    din analiza pertinenta,la rece a miscarii evanghelice (bapt,pent.) in ansamblu, inteleg con-
    cluzionarea la care ai ajuns :PESIMISM ! „cred ca o buna parte dintre bisericile noastre
    baptiste si penticostale,traiesc acest sindrom al nepasarii,pe fondul pierderii oricarei
    sperante de relevanta”…” cred ca acesta este stadiul la care a ajuns comunitatea evanghe-
    lica (bapt si pent) astazi”….”nu este o crza,ci avem de a face cu o cangrena” WOW ! chiar
    asa?. Mai mult decat o CRIZA ? Se pune totusi o intrebare : indiferent ce este,criza sau
    altceva,…..cine a generat aceasta situatie ( anatemizari,defaimari,exorcizari,amenintari,
    dezgroparea” potcoavelor de cai morti”, cum spui tu ,si multe alte manifestari si expri-
    mari suburbane) ? .Cine oare ?
    Uitandu-ne la istoria pop.evreu,(Imp,Cronici) constatam alternanta dintre crize si situatii
    binecuvantate („voie buna”-cum spune Biblia).
    ” cand imparatul era bun, cu temere de Dumnezeu,intreg poporul era cu voie buna,iar cand
    imparatul era rau,fara temere de Dumnezeu,intreg poporul suferea” ne spun autorii cartilor. Cu alte cuvinte, bunastarea (relevanta cum spui tu) poporului evanghelic,aflat,
    dupa constatarea ta in criza( de identitate poate), isi are obarsia de sus,de la mai marii
    nostrii, oameni chemati a fii in fruntea poporului…..Realitatea(trebuie sa recunoastem)
    este ca NU poporul evanghelic a generat criza,ci poporul a fost impins in mod inconstient
    si irespnsabil de catre unii considerati a fii” mai marii noastrii”. Nu un oarecare simplu
    individ din multime,indiferent cum il cheama (Nicolae,Doru,Gheorghe etc) este raspun-
    zator,ci mai de graba unii mai TEOLOGI,mai pregatiti ,cu doctorate si masterate in
    materie de te miri ce(istorie,teologie,psihologie etc)spre binele poporului….ne-am con-
    vins ce branza au facut : exprimari acuzatoare in variante academice,pe fundal teologic.
    Noua crestinilor ne sta bine totusi OPTIMISMUL…..Doamne ajuta-ne,Doamne da-ne
    „imparati buni”,dupa voia Ta……si astfel sa putem zice :si tot poporul o ducea (iar) bine !

    1. Uite ca pana si cei din Oradea au ajuns sa recunoasca criza! (vezi postarea lui Teofil Stanciu cu privire la colocviul de la Providenta)
      Din pacate constatarea unei boli nu inseamna automat si vindecare … greul de-abia acum incepe …

  5. ” Ma intreb daca intr-adevar asta e lumea reala ?” buna intrebare ridici. Dar sa nu uitam:
    SANTEM CONDAMNATI…. SA FIM REALI !

    1. Bine ar fi sa fie si un executor al acestei condamnari …
      Ma gandeam la o inventie din aceea cum ar fi zgarda care face urat cand un caine latra … sa existe ceva de genul acesta pentru crestini atunci cand mint, sunt nepoliticosi, necinstiti, rautaciosi, hoti etc.
      Scuze, nu voiam sa iti trivializez ideea dar … azi sunt pesimist … 🙂

  6. Am lasat ieri un comentariu la acest articol, insa probabil ca am gresit ceva si nu s-a transmis.
    De aceea revin pentru a imi spune punctul de vedere asupra realitatilor pe care le prezentati dvs.
    Poate ca in articolul dvs. e mai mult acid decat trebuia, insa, chiar si asa, e evident ca va referiti la lucruri care nu sunt bune si nu arata bine.
    Nu va contrazic si nici nu as avea argumente s-o fac, dar cred ca imaginea nu e completa.
    Miscarea evanghelica e stratificata, ca oricare miscare ce presupune un crez.
    Problemele apar atunci cand crezul ramane la nivel declarativ, faptele nevalidand crezul teoretic.
    In mod normal liderii unei miscari de acest gen ar trebui sa fie modelele de urmat. Poate ca dezamagirea dvs. este determinata de faptul ca cei ce ar trebui sa fie modelele nu isi valideaza mandatul.
    Asa este. Nu e nici prima data in istorie si nu va fi nici ultima data cand liderii dezamagesc.
    Dar sa nu uitati ca mai exista oameni ce nu fac nici politica religioasa, nu vor nici o pozitie, ci sunt credinciosi sinceri.
    Ei nu sunt vocali si poate de aceea sunt si uitati in discutii de tipul acesta.
    Si mai e ceva. Probleme au existat intotdeauna, numai ca niciodata in istorie nu au existat atatea mijloace tehnice de a le populariza si/sau amplifica.
    Cred sincer ca sunt multi credinciosi evanghelici (nu numai) care, fara nici un tam-tam, traiesc frumos.

    1. Am afirmat si eu, in final, ca exista modele frumoase de crestini evanghelici, cu o viata exemplara. Indraznesc sa spun ca si biserici sanatoase inca mai gasim pe la noi (una dintre ele, o spun cu smerenie si recunostinta, este si cea din care fac parte).
      Din pacate, am impresia ca acestea vor deveni in curand exceptii, daca nu ne varam odata mintile la cap si nu ne lasam de certurile astea fara cap si coada …
      … si daca nu ne apucam serios de o reformare reala a modului in care intelegem sa fim Biserica …

  7. De ce am invocat masa credinciosilor onesti? Inca mai cred ca ei sunt mult mai multi decat cei ce sunt sub lumina reflectoarelor, in sens negativ. E parerea mea.

    Cine face reformarea unui sistem?
    Baronul Munchausen s-a putut scoate din mlastina luandu-se de par. In realitate lucrurile sunt incurcate tocmai pentru ca cei ce ar putea sa inceapa acest proces nu arata ca ar si vrea.
    Tocmai aici e problema. Este ceea ce in alta sfera sociala se numeste „vointa politica”.
    Pare ca ea lipseste liderilor actuali.
    In istorie schimbarile au aparut fie prin reformarea din interior (prin viziunea transmisa de lider, sau prin presiunea de jos in sus), sau prin aparitia unei alternative.
    E foarte schematic, dar in mare asa s-au petrecut lucrurile.
    Care din aceste scenarii este posibil pentru conditiile actuale din Romania?
    Ca vorbeam de lideri, Scriptura arata un model interesant. Tendinta naturala e decadenta. La un anumit moment dat Dumnezeu ridica un om. Acesta deschide un nou drum sau o noua etapa. Istoria e punctata de acesti oameni.
    Cu siguranta ca lui Dumnezu nu-i este indiferenta situatia miscarii evanghelice din Romania, desi cred ca Lui nu ii pasa de miscarea in sine, ci de oamenii ce o compun.
    Dvs. cum vedeti, practic, o solutie pentru Romania?

  8. Şi totuşi, Dyo…

    Cu acest articol am din ce în ce mai mult convingerea că echidistanţa e destul de departe de orizontul blogg-ului pe care-l mânuieşti…

    E limpede ca anumite simpatii (co sau ne)interesate faţă de anumite comandamente moldovene, nu îţi sunt străine…din nefericire. Nu îţi îngădui să publici un articol al unuia care a suferit închisoare pentru Christos, dar acorzi spaţiu mai mult decât ospitalier unuia care e “migrator” în ale convingerilor doctrinare.

    Când vrei să invoci “interesele ţării” , te doreşti neutru…”apolitic” (deşi ştii bine că asta e o utopie). Dar când trebuie, te manifeşti cu o „mânie proletară” împotriva vindecătorului !

    Păcat, că te credeam altfel…

    1. Barthimeu,
      Echidistanta este, in esenta ei, o utopie copilareasca; orice om de pe lumea asta are niste afilieri, niste angajamente fata de care manifesta (sau ar trebui sa manifeste) loialitate. Nici tu nu faci exceptie de la aceasta regula, motiv pentru care mi se pare de-a dreptul indecent ca sa arati cu degetul inspre altii …
      Este evidenta, pentru mine, antipatia ta fata de anumitele comandamente. E dreptul tau; da-mi si mie voie sa aleg din viata asta ceea ce cred ca este corect si drept. O fac asumandu-mi identitatea si consecintele alegerilor mele, spre deosebire de tine, care deocamdata esti un anonim
      Acest din urma fapt este si motivul pentru care nu-mi fac deloc griji ca te-am dezamagit …

  9. Eu am fost ajutat de un tanar pocait . Eram intr-o situatie grea si m-a cazat 2 luni la el fara sa-mi ceara nimic. Eu sunt Baptist, dar vin din mediul ortodox si credeti-ma, nu stiu cum au fost Baptistii de dinainte, dar tinerii de acum sunt deosebiti. Sigur ca exista exceptii, dar….

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s