Chromophobia – nu îţi trăi viaţa în alb-negru!


Chromophobia (2005), un film despre care nu am auzit decât zilele trecute când l-am găsit pe DVD la solduri într-un hypermarket, este o realizare care s-a bucurat de participarea unor actori de primă mărime ai cinematografiei actuale, precum Ian Holm, Kristin Scott Thomas, Ralph Fiennes, Penelope Cruz şi Ben Chaplin. Filmul n-a făcut valuri, deşi a debutat la Cannes, iar pe portalurile dedicate cinematografiei a fost evaluat cam cu şase puncte din zece, deci nu foarte convingător.

Totuşi, în ciuda limbajului destul de crud şi a unor clişee tipologice clasice – precum cel al prostituatei dedicate fiicei sale în contrast cu doamna din înalta societate care are bonă pentru copilul ei – filmul este unul care merită văzut. În caracter, el se înscrie pe linia unui 21 grams (2003), Masked and anononymous (2003), Crash (2004), Closer (2004), Match Point (2005) sau Babel (2006), adică a acelor filme în care suntem provocaţi să privim cum personajele sunt consumate şi devorate fără milă de propriile lor vieţi, de un mediu ostil fericirii omului pe pământ. (Ce perioadă interesantă a cinematografiei a fost cea a anilor 2003-2006!)

Avem de-a face cu un film cinic, în această privinţă neegalat de nici una dintre celelalte pelicule amintite mai sus. Martha Fiennes – regizoarea şi scenarista acestei producţii – nu iartă nimic, nici ataşamentul bolnăvicios de obiecte (în detrimentul relaţiilor), nici snobismul “lumii bune”, nici narcisismul patologic al celor care încep să simtă apăsarea anilor peste trupurile lor, nici foamea după succes, nici măcar compasiunea … Este motivul pentru care unii critici au catalogat filmul drept “comedie neagră”. S-au înşelat, după părerea mea. La Chromophobia nu se râde, nici nu se plânge, ci se îngheaţă încet; spectactorul este anesteziat, învăluit în chip tainic de miresme mai perfide decât cele ale etnobotanicelor. La final, se rămâne cu acea insatisfacţie a lipsei unui happy-end clasic; autoarea filmului nu va face altceva, prin scena finală, decât să crească doza de cinism până la batjocura supremă.

Cinismul este amplificat pe alocuri de alăturări cât se poate de bizare, în spiritul tradiţiei bunueliene (vezi efectul Halleluiah în Viridiana): Oda bucuriei însoţeşte refularea unor frustrări sexuale ale unei doamne plictisite şi sătule de atâta bine, dar şi scena finală a filmului, despre care tocmai am amintit. În condiţiile în care personajele filmului nu se pot bucura de nimic din jurul lor – scena de amor conjugal dintre Marcus şi Iona este o mostră perfectă de anti-erotism, o adevărată corvoadă – muzica victorioasă a lui Beethoven ne biciuieşte timpanele.

Nu intenţionez să filosofez acum pe marginea filmului. Unele dintre temele pe care le-am mai vânturat în ciclul Vieţi în coliziune revin şi aici. Lumea-i aşa cum este, şi ca dânsa suntem noi, superbul chiasm eminescian, îşi găseşte o ilustrare edificatoare în Chromophobia. Putem să colorăm noi viaţa, lumea în care trăim, să-i dăm formă prin urmărirea voii Tatălui, aşa cum este ea împlinită în cer, sau putem să ne lăsăm decoloraţi, dezumanizaţi de absenţa lui Dumnezeu din vieţile noastre. Urmărind acest film nu m-am lăsat anesteziat de opiul secular ce pluteşte în fiecare respiraţie a personajelor; dimpotrivă, finalul a fost pentru mine un nou prilej de a-I mulţumi Tatălui pentru că m-a smuls din această vale a umbrelor fără orizont şi mi-a dat o nădejde …

Ratings (1-5): Artistic 3,5  Moralitate 2  Relevanţă 3,5  Apreciere generală 3

Anunțuri

Un gând despre “Chromophobia – nu îţi trăi viaţa în alb-negru!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s