Cărarea spre regăsire – (6) Haydn – Simfonia nr. 45 – Despărţirea


O istorie romanţată a unor pribegii, şi a urmelor lăsate pe cale …

Am început să ascult cu adevărat muzică clasică cam de prin pragul pre-adolescenţei, când am intrat în gimnaziu. De la timidele apropieri de Vivaldi şi Mozart m-am îndreptat apoi spre Beethoven (unul dintre cadourile memorabile ale copilăriei mele a fost Integrala Simfoniilor acestuia) şi, ceva mai târziu, înspre Bach şi Haendel.

În acele vremuri o modalitate decentă de a audia muzică bună era oferită de discurile pentru pick-up ce se găseau în comerţ la preţul standard de 28 de lei bucata. Ele ne facilitau contactul cu prestaţiile unor Karl Bohm, Celibidache, Ion Voicu, Sviatoslav Richter sau David Oistrakh, pe creaţiile unora dintre cei mai mari compozitori ai lumii.

Discurile de vinil erau însoţite în general, pe spatele coperţilor, de adevărate recenzii ale operelor sau interpretărilor prezentate. În lipsa altor resurse pe teme de istoria sau teoria muzicii aceste recenzii constituiau pentru mine un adevărat festin: aflam de acolo detalii despre compozitor, despre muzica sa, despre interpret sau chiar despre o anume interpretare memorabilă redată pe disc. Nu îi cunoşteam pe autorii acelor rânduri, dar le eram recunoscător pentru puţinul pe care mi-l ofereau în acest fel.

Am observat însă un fapt interesant în multe dintre aceste recenzii: când era analizată o anume operă, se punea un mare accent pe rolul acesteia în pregresul artei muzicale. Concertele lui Vivaldi era importante pentru că stabileau o formă şi un concept care va fi dezvoltat apoi de către clasici. Brandenburgicul trei de Bach era important pentru dezvoltarea conceptului de simfonie camerală ce va fi promovat mult mai târziu în muzică de un Enescu sau Schoenberg. Cvartetele şi simfoniile lui Haydn erau importante pentru că consacrau nişte forme ale genului muzical. Simfonia 40 de Mozart trimitea punţi taman înspre perioada romantică. Unele improvizaţii beethoveniene din sonatele de pian prefigurau perspective pe care abia compozitori ai secolului XX le-au înţeles. Despre ultimele cvartete ale Titanului ce să vă mai vorbesc …

Aţi prins ideea. Pe bună dreptate mi-am pus întrebarea: au aceste creaţii o valoare a lor în sine, sau ele îşi merită preţuirea în primul rând pentru contribuţia lor la dezvoltarea artei muzicale? Dilema devenea şi mai acută când căutam pe spatele copertei unui disc cu, să zicem, Mica Serenadă, date despre acea operă. A avut ea vreo contrbuţie în muzică? Se pare că nu: este doar frumoasă, plăcută, optimistă, uşor de memorat. Din acest motiv, nu mai era o surpriză pentru mine să văd că autorul prezentării de pe disc nu pomenea nimic despre compoziţie în sine, ci ne oferea biografia unei orchestre oarecare din ţara noastră …

Interesant abces de pragmatism comunist, vizibil chiar şi în bietele recenzii ale unor discuri de vinil …

Una din operele muzicale favorite ale copilăriei mele a fost Simfonia 45 de Haydn, intitulată şi Despărţirea. O lucrare clasică în adevăratul sens al cuvântului. Fără invenţii şi inovaţii. Fără pretenţii revoluţionare, asta în ciuda faptului că autorul desparte în mod surprinzător secţiunea finală în două, alternând unei mişcări rapide, galopante chiar, o parte lentă, potrivită unei serenade mai degrabă decât unei simfonii. De notorietate este pentru istoria muzicii încheierea dramatică a simfoniei, accesibilă doar celor care asistă la o interpretare a acesteia în sala de concert: instumentiştii ies, pe rând, într-o totală discreţie, de pe scenă, lăsând ca ultimele acorduri să fie interpretate de două viori. Interesant … Urmariţi aceste clipuri şi, de la jumătatea lor, veţi observa toată această dramă.

Primul este în varianta clasică, cea discretă:

Acesta este puţin exagerat, dar îşi are farmecul său:

Partea a doua a simfoniei este încă, pentru mine, una dintre cele mai emoţionante pagini muzicale ale istoriei muzicale. Nu ştiu de ce şi nu vreau să filozofez asupra ei.

Vă las în continuare în compania unor rânduri pe care le-am scris cu vreo douăzeci de ani în urmă, despre această lucrare, în jurnalul meu. Apoi, dacă vreţi să vedeţi despre ce este vorba, am ataşat nişte link-uri de pe YouTube. Audiţie plăcută!

Este una din paginile mele de suflet. Nu ştiu în ce împrejurãri a compus-o, dar pot sã simt împreunã cu el durerea şi zbuciumul pe care le aduc o despãrţire, de orice fel ar fi ea. Prima parte sunã tragic şi oarecumva melodramatic: despãrţirea este de neconceput, durerea e prea mare, muzica implorã, sau poate e rabufnirea mâniei inconştiente … Partea a doua este punctul culminant al simfoniei. E linişte acum … simţi singurãtatea apãsãtoare … omul singur, un Adam autoizgonit din Paradis, nu ştie ce sã facã … doar sã stea singur şi sã se asculte pe sine … o paginã muzicalã de o rarã simplitate şi frumuţete. Un moment de relaxare, o licãrire de speranţã este partea a treia, menuetul. În vâltoarea vieţii omul uitã pentru o clipã de singurãtate … e momentul ca sã se lase cuprins în tumultul vieţii zbuciumate … şi începe partea a patra. Viaţa merge înainte cu despãrţiri sau fãrã; eşti invitat sã iei partea bunã a lor, prin finalul lent, senin al simfoniei. Un sfârşit e un început, nu-i aşa ? Muzicienii pleacã unul câte unul; se despart de tine, lãsându-te singur. Ba nu … doi dintre ei continuã pânã la un timp iar apoi pleacã şi ei. Singurãtatea poate fi uneori o binecuvântare.

Anunțuri

2 gânduri despre “Cărarea spre regăsire – (6) Haydn – Simfonia nr. 45 – Despărţirea

  1. Nu sunt consumator de muzică clasică, nu am stare și răbdare și nu sunt bun la șah (nu mă pot concentra pe zece planuri odată) dar am ascultat prima piesă, prea ai vorbit frumos de ea și mi-a plăcut.
    În timpul ce ascultam am făcut niște speculații:
    Avem creator, dirijor, instrumentiști.
    Creatorul e nevăzut, aparent decedat (hi Nietzsche), dirijorul conștiincios până la punctul când constată că nu mai e nevoie de serviciile sale (și-a sfârșit lucrarea), instrumentiști care pleacă fiecare la rândul cetei lui, cu modestie asumându-și rolul fără să se agațe de scaunul lor.
    Pentru ultimele două milenii (secole, zile), opera nu mai are nevoie de dirijor (ptiu și-aici își bagă coada postmoderniștii), instrumentiștii rămași au deprins esențialul și tehnica, nu le-a rămas decât pura aplicare.

    See? Pot scoate ce vreau eu din opera ta 🙂

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s