David Eustace – Ship of fools

Ați auzit probabil de Ship of fools (Corabia nebunilor), o temă de mare efect a culturii occidentale. Este o imagine a unei corăbii fără cârmaci, populată cu oameni asimilați – alegoric sau literal – categoriei nebunilor, care merge într-o direcție oarecare, fără o destinație anume. Variațiunile pe această temă pot include alegorii cu privire la destinul unei omeniri inconștiente, mai ales în sens religios. Nebunia, în acest caz, este asemănată cu trăirea în păcat, în desfrâu, cu un mod de viețuire ce nu ține cont de destinul etern înspre care această boală îl îndreaptă pe nefericitul pacient, eterna condamnare.

Această alegorie a fost prima ispită pe care filmul Shutter Island mi-a adus-o în cale, ca temă de reflecție. Insula aceea, gazdă a unui ospiciu pentru criminali cu grave probleme psihice, poate fi văzută ca un spațiu închis pentru nebuni de tot felul: unii trăiesc în lumi închipuite, alții joacă roluri de gardieni, doctori, îngrijitori sau investigatori. Totuși, cel puțin două elemente esențiale alegoriei clasice lipsesc din film: faptul că insula este statică și că, în timp ce pe Corabia nebunilor se remarcă absența totală a oricărei idei de program, măcar unele dintre personajele din film nu trăiesc la întâmplare, ci au un plan pe care încearcă să îl ducă înspre împlinire.

Rămâne un element alegoric peste care nu aș trece atât de lapidar cu vederea: nebunia colectivă. Filmul te invită, vrând-nevrând, să te întrebi dacă e cineva întreg la minte în toată brambureala aceea. La un moment dat, unul din personaje sugerează faptul că, într-un anume sens, nebunia este o boală universală. În cazul oricărei persoane, este deajuns o aluzie cu privire la un detaliu anume și totul se pliază în percepția asupra ei după canoanele patologice ale nebuniei: fiecare gest este suspect, micile scăpări de logică pe care le sesizăm în fiecare muritor de rând devin iraționalități, dovezi ale unei patologii în plină expansiune, iar temerile, distribuite și ele democratic peste întreaga rasă umană, sunt interpretate ca semne ale paranoiei.

Suntem o lume de nebuni, fiecare în felul său unic. Încercările de a determina cine e întreg la minte, și cine nu, sunt cu totul și cu totul nefolositoare. Întrebarea este alta, așa cum o văd eu în film: cine deține puterea?

Sunt nebunii, declarați ca atare și recunoscuți cu acte în regulă, mai nesănătoși la minte decât cei conduc sanatorii și pretind că pot vindeca nebunia? Nu, dar aceștia din urmă au puterea. (Nb: Aceasta este și una dintre ideile cinematografice principale ale filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci, care ne propune în sora Ratched un model desăvârșit de nebunie într-o persoană presupusă a fi încadrată între cei normali.)

Efectul unei astfel de perspective este unul transformator pentru experiența vizionării. Ieșind din menghina abordării evaluative – cine este sărit de pe fix și cine nu – ai putea să vizionezi un film de acțiune obișnuit, în care ești curios să vezi cine izbândește la final. Diferențele față de un clasic Papillon, de pildă, nici nu sunt chiar așa de mari în acest caz.

Dar Martin Scorsese, regizorul filmului, nu ne lasă să scăpăm așa de ușor de întrebări. Două elemente ne forțează să privim mai adânc în problematica filmului, dincolo de patologia insanității și de poveste. Ambele sunt din afară, din lumea reală. Primul, atestat istoric, este legat de ororile petrecute în lagărul de la Dachau. Cel de-a doilea este un eveniment vrednic de știrile de la ora cinci: uciderea a trei copii, prin înecare, de către mama lor. Ele sunt menite să ne scoată din reverie, din ispita nesfârșitelor alegorizări, și să ne aducă aminte de nebunia reală din lumea noastră, a celor ce ne pretindem normali.

Vorbesc despre o nebunie reală, între noi oamenii, transcendentă jocului cultural în care ne îmbrăcăm nepriceperea. Tratăm cu indulgență bufoneria, nebunia asumată; ne-am obișnuit cu idiosincrasiile politicienilor, cu isteriile vecine cu patologicul ale unor vedete. Acestea sunt încă la limita suportabilului, căci ne-am obișnuit să le ignorăm și, eventual, să încercăm să le rezistăm. Le caricaturizăm și le înfierăm în publicații cu profil satiric. Avem cel puțin un nebun, așa cum a fost el în mod constant recunoscut de-a lungul anilor în societatea românească, taman în Parlamentul European!

Oroarea nazistă și ororile care fac deliciul presei din ziua de azi sunt dovezi ale faptului că nu este de joacă. În această luptă dintre nebuni, unii ajung ca făcând uz de putere să producă multă durere celor din jur. Este o nebunie malignă, nu de genul aceleia care imaginează cai verzi pe pereți și se complace în desenarea unor viziuni fantasmagorice; este nebunia care ucide, pentru care nu există inocență, nici frumusețe, nici lucruri sfinte. În acest sens, față de Zbor deasupra unui cuib de cuci, Shutter Island este ceva mai atent cu ceea ce vrea să lase în urmă, în mintea spectatorului, anume cu impresia că lacrimile ce se vor vărsa pe ecran, deși sunt false, ilustrează probleme foarte profunde ale viețuirii pe această punte nebună de tot.

Sursa: Wikipedia

Există un element al patologiei smintelii care m-a impresionat și, cel puțin pentru o vreme, mi-a produs fiori reci. Este vorba de povestea cu nebunii care nu își înțeleg condiția, nu își dau seama unde se află și își croiesc o lume a lor, chiar acolo între zidurile închisorii / ospiciului. Ei se cred în continuare în lumea de afară; oamenii printre care trăiesc, alți dețunuți / pacienți, gardieni sau îngrijitori, joacă în mintea lor rolurile vecinilor, poștașilor, funcționarilor etc. Vă dați seama ce conglomerat de lumi închipuite se intersectează în acel spațiu atât de îngust!

Oare numai pe o astfel de insulă, între nebuni, întâlnim acest joc al fanteziilor? Nu cumva mania atribuirii de roluri este una universal răspândită între noi oamenii? Nu suntem şi noi făuritori de universuri proprii?

Fiecare om este un regizor al propriei piese. Se alege cu grijă distribuția: idolul, maestrul, stăpânul și slugile. Se populează apoi scena cu întreaga gamă de reprezentări: credincioși, apostați, părinți, prieteni, dușmani, buni, răi, genii și nebuni. Toate acestea se realizează după un model personal de „normalitate”, pe baza căruia îi împărțim pe oameni în smintiți și în mișei, în oameni de bine și rebuturi. Cineva lipsește, desigur. Tu ești acela. Nu poți fi și regizor și actor în același timp.

Desigur, aceste lumi închipuite interferează, intră în conflict una cu cealaltă și, în absența unui set de principii unificator, nu se bucură de o coexistență cât de cât pașnică. Astfel, apare necesitatea instituționalizării, nebunia supremă în cazul nostru, cea care de fapt are puterea peste toate celelalte. Cine nu a observat cât de irațională, paranoică și anesteziantă poate fi instituționalizarea oricărui domeniu al vieții omenești, probabil că a trăit între îngeri până acum …

Un joc al nebuniei, transpus magistral de Scorsese în imagini care trimit când la Tarkovski, când la Kubrik, când la Bunuel, când la … Scorsese. Calitatea artistică a peliculei cu greu poate fi tăgăduită. Chiar și Leonardo Di Caprio, slăbuț și neconvingător în Inception, își depășește condiția artistică în acest film.

Rămâne ca fiecare dintre voi să decideți dacă este doar un joc, sau mai mult de atât. Poate că nebunia nu este o boală contagioasă … deși se poate spune că un nebun a scris aceste rânduri, iar un altul tocmai le-a citit, nu-i așa?

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5; Moralitate 3,5; Relevanță 4; Apreciere generală 4

3 gânduri despre “Shutter Island – O lume nebună, nebună tare de tot …

  1. Bine spus – nebunie malignă. Nu este vorba de nebunia ca antonim al înţelepciunii veacului acestuia, ci mai curînd nebunia din substanţa lumii în care trăim (întîmplător, acum e post-modernă).

    În general îmi plac filmele paradoxale şi circular-răsucite (precum banda lui Möbius), dar pot spune că acest film mi-a trecut un fior rece pe şira spinării: cine-i nebun şi cine-i ne-nebun? Cred că reacţia de frică (pur şi simplu) mi-a venit pentru că în film lipseşte reperul faţă de care putem analiza naraţiunea.

    Cred că din acest punct de vedere Shutter Island (insula) este o metaforă a lumii noastre: Dumnezeu a murit, Cristos a fost „conceptualizat”, iar profeţii sînt (probabil) nişte demenţi care trăiesc în peşteri şi nu îi poate asculta nimeni (îmi aminteşte de versurile lui Simon & Garfunkel: „… The words of the prophets are written on the subway walls. And tenement halls. And whispered in the sound of silence …”).

    1. Întradevăr lipseşte un reper; pericolul de a te pierde într-o fantasie fără cap şi coadă este real. Reperul temporal – suntem după al doilea război mondial – ne ajută poate să înţelegem contextul în care se întâmplă toate astea: omenirea tocmai ieşise dintr-o puternică criză de nebunie …
      Am văzut o singură dată filmul dar poate o să mai am ocazia de a-l vedea mai pe îndelete …

  2. Tocmai ce am vazut filmul si chiar m-a pus pe ganduri. Lumea nebunilor e o nebuloasa pentru cei ce stiu despre sine ca sunt sanatosi. Nu suntem in corabia celor nebuni, dar asta nu inseamna ca nu avem propria corabie…

    Bine scris.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s