Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (2)


Continuare de AICI.

Nerăbdarea

Ştim că lumii astrelor îi sunt necesare zeci de ani, secole şi chiar milenii, pentru a ajunge la noi. Distanţele spaţiale exced cu mult capacitatea luminii de a ne furniza iluzia simultaneităţii. Văd astăzi, pe cer, ceea ce strălucea cu mii de ani în urmă.

Adesea suntem total inconştienţi cu privire la distanţele ce ne despart pe noi oamenii. Iluzia apropierii trupurilor noastre ne oferă o înşelătoare senzaţie a proximităţii sufletelor. Dar sufletele noastre nu sunt supuse rigorilor spaţiale obişnuite: două persoane care împart acelaşi acoperiş pot avea inimile la ani lumină una de cealaltă. Constatăm uneori că oameni cu care ne-am legat şireturile din copilărie ne sunt încă străini, că nu ne cunoaştem; cu alte cuvinte, în limbajul astrelor, putem spune că lumina din inima unuia nu a ajuns încă la celălalt.

Nu avem răbdare cu oamenii. Uităm de distanţe şi ne aşteptăm ca răspunsurile să percuteze instantaneu din fiinţa celuilalt.

Chiar şi în sens fizic, vieţuind pe acest pământ, simţim tirania distanţelor care deformează timpul. Acest fapt era mai evident în trecut când, din pricina mijloacelor de comunicare mai anevoioase, informaţiile circulau cu greutate. O scrisoare primită astăzi, putea să îi transmită adresantului declaraţii de dragoste; cine ştie însă dacă în cele două săptămâni în care ea a traversat drumurile pline de pericole ale acelor vremuri destinatarul nu şi-a schimbat sentimentele? Sentimentul de bucurie – doar e vorba de dragoste! – nu poate fi gândit fără ingerinţa unei artificiale simultaneităţi. Iubirea aşternută pe hârtie acum două săptămâni era primită ca şi cum ea ar fi fost de astăzi … Mă bucur că ea mă iubeşte acum, nu pentru că m-a iubit atunci …

Un exemplu interesant în acest sens ni-l oferă epistolele pauline. Să luăm, de pildă, 1 Tesaloniceni. Pavel spune acolo că l-a trimis pe Timotei la Tesalonic, din Atena, pentru a vedea cu ochii săi starea bisericii de acolo şi a-i aduce veşti proaspete apostolului. De la Atena la Tesalonic e ceva cale de mers, preţ de câteva zile bune. Dacă o călătorie va fi durat, să zicem, patru zile, atunci informaţiile pe care apostolul Pavel le-a primit despre biserică, prin Timotei, aveau patru zile vechime!

“Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la noi, şi ne-a adus veşti bune despre credinţa şi dragostea voastră, că totdeauna păstraţi o plăcută aducere aminte despre noi, şi că doriţi să ne vedeţi, cum dorim şi noi să vă vedem pe voi.”

1 Tesaloniceni 3:6

Hm … “… chiar acum a venit …”. Acum când? Desigur, când Pavel şi tovarăşii săi scriau aceste rânduri. Acum noi ne bucurăm, pentru că staţi tari … dar stai puţin Pavele, asta era cu patru zile în urmă! De unde ştii că nu au avut o sesiune extraordinară de dizolvare a bisericii? De unde ştii că Iudeii aceia înverşunaţi împotriva noii secte desprinse din iudaism nu îi vor fi convins pe creştinii din Tesalonic să îşi vadă de treburi şi să renunţe la acel Cristos al lor?

Pavel le scrie tesalonicenilor chiar acum, iar tesalonicenii îi vor citi epistola tot acum … peste cel puţin alte patru zile …

Dacă credeţi că problema este rezolvată în secolul nostru, al informaţiei care străbate continente în fracţiuni de secundă, nu aţi prins încă ideea. Telefoanele, SMS-urile, mailurile, programele de chat şi mesagerie instantanee nu reuşesc să ne apropie nici cât negru sub unghie.

Două exemple, tot din Scriptură, ne ajută să înţelegem ceva din această taină distanţelor dintre oameni. Gândiţi-vă de pildă la Mântuitorul nostru şi la ucenicii Săi, mai concret, la Filip. Arată-ne pe Tatăl, cere ucenicul. El gândeşte tocmai în această paradigmă a simultaneităţii: aici şi acum … arată-ni-L. Domnul nostru vede altfel problema: este nevoie de timp Filipe, iar Eu ţi l-am dăruit; uite, am fost atâta vreme cu voi, şi lumina Sa nu a ajuns încă la tine … tare departe mai eşti!

Acelaşi apostol Pavel, la un moment dat în lucrarea lui, dă dovadă de o exemplară intarnsigenţă faţă de Marcu. Determinarea sa de a nu-l lua în misiune a fost suficient de mare pentru a decide despărţirea de Barnaba. Marcu nu luminează, în jurul său nu văd nimic, şi-o fi zis apostolul. Câţiva ani mai tâziu, scriindu-i lui Timotei, Pavel va spune despre acelaşi ucenic: “… căci el îmi este de folos pentru slujbă.” Călătorind, iată, un timp îndelungat, o rază izvorâtă din inima acestuia străbătuse întreaga cale până la sufletul greu încercat al marelui apostol …

Ce este atunci ucenicizarea? Nimic altceva decât o contemplaţie sub cerul înstelat, timpul acela în care privirea focalizată a ucenicului caută înspre steaua învăţătorului său, aşteptându-i raza să i se aşeze pe obraji … Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă totul se reduce la transmiterea de informaţii, ucenicul nu va face saltul maturizării, al umblării curajoase pe urmele celui ce l-a învăţat … Clişeele din filmele despre relaţia maestru-învăţăcel, prezentă mai ales în filmele cu luptători, au şi un surprinzător fundament în această realitate a distanţei; de regulă unul din punctele cheie ale dezvoltării discipolului îl constituie revelaţia pe care o are cu privire la învăţătorul său. Atunci el realizează ce izvor i s-a pus la dispoziţie pentru propria sa creştere. Atunci se poate spune că raza din inima celui ce l-a primit în şcoala uceniciei şi-a făcut drumul …

Să nu uităm de distanţe. Fiecare dintre noi este o constelaţie în sine, iar spaţiile care ne separă depăşesc orice putere de înţelegere. Rareori ne intersectăm; rareori focul inimii unuia dintre noi aduce pârjol în vieţile celor din jurul său.

Pe deoparte, ştiind acest lucru, putem să ne apropiem mai mult unii de alţii, în mod proactiv. Pe de altă parte, ni se cere răbdare … Lumina nu are odihnă. Poate că bunătatea aproapelui tău nu a ajuns încă la tine, poate vezi un spaţiu întunecat acolo unde ar trebui să iradieze dragostea sa. Mai aşteaptă. Mai fă un pas. Apropie-te tu, dacă nu ai răbdare până când razele vor răzbi printre galaxii înspre tine.

Priveşte, admiră, ia seama … Nu cârti, nu dispera, nu pocni din degete cu nerăbdare … Fii relaxat. Despre timpul necesar pentru ca lumina ta să ajungă până la cei pe care-i iubeşti, te-ai întrebat?

(Continuare AICI)

Anunțuri

3 gânduri despre “Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (2)

  1. privind cerul instelat admiram frumusetea stralucirii miliardelor de stele,care vorbesc
    despre minunata creatie a lui Dumnezeu ! Distante enorme,care parca sfideaza puterea noastra de ratiune….citeam undeva ca astronomii spun ca ceea ce vedem ACUM, poate
    a si disparut de mult,admiram stele,galaxii,sisteme care,datorita „anilor lumina” ce ne
    separa, ori nu mai exista ori s-au transformat…. ” Sa nu uitam distantele” ni se readuce
    aminte…”Despre timpul necesar pentru ca lumina ta sa ajunga la cei pe care-i iubesti,
    te-ai intrebat ?” Buna intrebare ! Dar totusi ,de ce asa distanta,de ce atata timp,cand san-
    tem totusi asa…. APROAPE ?
    ” Noi toti in adevar am fost botezati de un singur Duh,ca sa alcatuim un singur trup…”
    spune Pavel corintenilor. Iata o binevenita provocare !

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s