Cărarea spre regăsire – (7) Beethoven – Integrala simfoniilor


Nu cred că voi avea nici timpul, nici spaţiul necesar, pentru a evidenţia cum se cuvine locul pe care simfoniile beethoveniene l-au avut în tinereţea mea. Am crescut practic cu ele, mi-au fost hrană, apă şi aer; le priveam ca pe nouă minuni ale culturii universale. Nu îmi puteam imagina o lume fără ele.

Le-am primit pe toate într-un singur pachet – BeethovenIntegrala simfoniilor, dirijate de George Georgescu – de la mama; a fost, cred, cel mai frumos cadou pe care l-am primit în toată copilăria mea. Au venit toate în acelaşi timp … Opt discuri de pick-up, opt comori la care ţineam ca la ochii din cap. Le-am răsfoit cu o neprefăcută reverenţă, le-am explorat pe rând, cu teama aceluia care intră într-un spaţiu sacru, în timp ce muzica Titanului nu făcea altceva decât să mă invite la a părăsi, chiar dacă pentru puţină vreme, lumea cenuşie din jurul meu …

Binenţeles că am început cu “a cincea”! Dincolo de celebritatea temei principale a primei mişcări, am descoperit în întrega simfonie o nestăvilită energie, înflorind împotriva oricăror vicisitudini, aidoma florilor care sfidează betoane şi cărămizi, făcându-şi loc printre crăpături spre soare, spre lumină, spre viaţă.

Să nu credeţi că a fost o adulare oarbă a fiecărei pagini muzicale. Am privit cu mari reţineri Simfonia a 8-a, în ciuda pledoariei lui Leonard Bernstein, pe care o văzusem odată, pentru acel fortissimo neobişnuit din prima mişcare. Prima simfonie mi se părea mai degrabă tributară tiparelor stilistice mozartiane. Este punctul de referinţă; de aici a pornit Beethoven în aventura sa simfonică.

Dacă Mozart îmi lăsa impresia unui izvor care curge nestăvilit (nu aveam pe atunci habar de noţiunea de har!) înspre cei ce îl ascultă, Beethoven, prin simfoniile sale îmi sugera nemiloasa luptă a vieţii. Ai sau nu vreun dar, datoria ta este să lupţi. Nu are rost să faci inventare, ia-ţi armele şi … la atac! Chiar şi Pastorala, prin excelenţă o lucrare descriptivă despre spaţiul viu care ne înconjoară (încă!), aşterne încleştări şi tensiuni nebănuite omului retras în monotonia citadină …

Nu este o luptă care să poată fi găzduită de un spaţiu standard; de aceea Beethoven va forţa adesea limitele vremii sale: prima parte din Eroica (o bijuterie!) ne surprinde prin armonia unor accente cât se poate de banale, a treia parte ne zgârie timpanele prin contrastul cu marşul funebru, iar nebunia armonică din simfonia a şaptea a scandalizat minţi luminate ale epocii.

Suferinţa nu cunoaşte forme, nu suportă cutiuţele impuse de bun simţ al vremurilor; ea năvăleşte intempestiv, de fiecare dată parcă mai zgomotoasă. Formalismul sec, de salon, devine împovărător. Mai bine să suferi şi să mergi înainte decât să trăieşti sedat în canoanele unui veac căruia oricum nu-i pasă de tine … Ba mai mult, suferinţa, departe de a fi o pacoste, devine resursă pentru paşi mai hotărâţi înspre orizonţul mult visat …

Nouă stâlpi fundamentali pentru viaţa unui adolescent refugiat în cărţi şi muzică, departe de lumea încremenită încă sub iarna comunistă …

1 comentariu

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s