John Stott, evoluţionistul (5)


Părţile anterioare se pot citi AICI1AIC2,  AICI3 si AICI4.

Venerabilul teolog britanic a ajuns la vârsta de 90 de ani. Aşa cum se cuvine, mai mulţi evanghelici au semnalat acest fapt, confirmând o realitate, aceea că el este unul dintre cei mai influenţi teologi contemporani.

Voi încheia această serie, dorită a fi o trecere în revistă a concepţiei sale despre Creaţie, cu câteva remarci legate de felul în care Stott vede problema interpretării Scripturii, după care voi enunţa unele consideraţii personale pe acest subiect.

În capitolul 7 din Să înţelegem Biblia autorul vorbeşte la un moment dat despre sensul natural al Scripturii, unul care are de-a face cu simplitatea demersului divin în revelarea unor adevăruri inaccesibile omului.

Dumnezeu a vorbit ca să se facă înţeles. Este un principiu de bun simţ, deşi contestat de unii reformaţi, mai ales de cei cu orientare hiper-calvinistă. Plecând de aici, trebuie spus că Stott respinge abordările alegorice, cele care caută înţelesuri ascunse, şi deplânge metoda care a prevalat în anumite perioade ale istoriei Bisericii, începând cu lucrările teologice ale lui Origen.

Dar, pe de altă parte, înţelesul natural nu este neapărat unul literal. Acest lucru este evident, de pildă, în Evanghelia lui Ioan, în discuţiile Mântuitorului cu samariteanca, sau cu cei ce au mâncat din pâinile înmulţite de El. Scriptura ne-a fost dată pentru a fi abordată după toate regulile de bun simţ ale gramaticii şi lingvisticii pe care le respectăm în dialogurile dintre noi.

Este important deci, şi aşa înţeleg eu perspectiva lui Stot, să urmăm linia ideilor, a mesajului pe care Scriptura doreşte să ni-l transmită printr-un anumit pasaj, care nu este, de cele mai multe ori unul de nivel informativ. Cu alte cuvinte, relatările Scripturii nu au fost scrise în primul rând pentru a ne informa pe diverse teme – istorice, ştiinţifice, religioase – ci pentru a ne comunica adevăruri de mare importanţă pentru vieţile noastre. Degeaba ştiu cum a fost, de pildă, perioada Judecătorilor, dacă nu învăţ nimic din istoria lor, din mesajul lui Dumnezeu pentru noi. Mai important a fost pentru Fiul lui Dumnezeu să ne transmită mesajeleSaledespre Împărăţie prin pilde, decât să ne furnizeze un compendiu de teologie sistematică.

De la astfel de consideraţii pleacă Stott în abordarea primelor capitole din Genesa. Ele ne transmit un mesaj simplu, despre CINE a creat lumea. Totodată ele ne vorbesc şi despre rasa umană, despre felul în care ea s-a corupt, şi despre consecinţele acestei coruperi. Ieşind din acest spaţiu al intenţiei autorului biblic, cădem pradă speculaţiilor, interpretărilor şi disputelor care nu se vor încheia până în eternitate …

Orice altă vorbă în plus, pe această temă, aici, mi se pare a fi pură sărăcie …

Câteva consideraţii personale

1. John Stott este un teolog evanghelic respectat şi respectabil. Nu cred că poate să conteste cineva rolul pe care, de pildă, o carte precum Crucea lui Cristos l-a avut şi îl are încă în rândurile evanghelicilor români. A fost prima carte evanghelică consistentă pe care am citit-o, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Chiar dacă astăzi privesc cu rezerve unele concepte, precum cel de “satisfacţie prin substituire”, nu pot contesta influenţa studiului său asupra formării mele spirituale. Deşi Esenţialul creştinismului mi s-a părut net inferioară Creştinismului redus la esenţe de către C.S. Lewis, am auzit destule mărturii despre felul în care această carte i-a ajutat pe unii în a înţelege doctrine de bază ale credinţei creştine.

2. Deşi nu sunt de acord cu unele din ideile lui Stott cu privire la Creaţie (în special teoria cu umanoizii mi se pare respingătoare) pentru mine este suficient că el crede într-un Dumnezeu care a creat lumea şi că respinge un evoluţionism pur naturalist. O voi spune aici, cât se poate de clar, că în timp ce şi eu cred că Dumnezeu a creat lumea, nu consider realistă pretenţia noastră, a oamenilor, că vom putea şti odată, cu adevărat, cum a fost ea creată. Dawkins, înverşunatul ateu evoluţionist, nu ştie cum a apărut prima celulă cu capacitate de reproducere. E adevărat, nutreşte un anume optimism că dilema va fi soluţionată cândva. Henry M. Morris nu crede nici el că se poate determina ştiinţific procesul creaţiei. Sunt de acord cu amândoi, în parte. Investigarea originilor (atât cea cosmică, cât şi cea a vieţii pe Pământ) este un proces de derulare în revers a lucrurilor, un proces virtual, desigur. Nu cred că va putea fi concepută o teorie de acest fel ca rezultat direct al unui experiment de laborator.

3. Consider, ca şi Stott, că relatarea Genesei, în integralitatea ei, este inspirată de Duhul lui Dumnezeu, aşadar Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi. Cred însă că a căuta să interpretăm textul pe alte direcţii ideatice decât cele intenţionate la început, anume acelea de a-L prezenta pe Dumnezeu ca şi Creator, şi pe om ca creatură căzută, în nevoie disperată de răscumpărare, este neproductiv şi nedrept faţă un demers precum cel al primelor capitole ale Scripturii.

4. Nu cred în posibilitatea apariţiei vieţii în absenţa unui Creator. Cred că teoriiile care se bazează pe o cantitate imensă de timp, pe şansă şi pe legi impersonale sunt la fel de religioase ca şi oricare alte istorii creaţioniste, biblice sau păgâne.

5. Controversa Creaţionism – Evoluţionism este, aşa cum s-a demonstrat de către unii, un pat procustian extrem de îngrămădit şi de rudimentar în contextul cultural actual. Nu mă refer la “cultura lumii” ci la nivelul de conceptualizare pe care reprezentările contemporane l-au atins, atât în Biserică, cât şi în afara ei. Cred că oamenii din biserici gândesc tot mai mult, şi tot mai bine. Slavă Domnului! Vechile forme prăfuite, nu-i mai încap. Au nevoie să dialogheze în între ei; au nevoie de interacţiuni cu lumea înconjurătoare. Asta nu înseamnă să ne dinamităm crezurile, să nu mai credem în absoluturi, ci să înţelegem că Adevărul creşte împreună cu noi, prinde contur şi se dezvoltă după chipul şi asemănarea noastră, dar ce zic eu, după chipul şi asemănarea Celui ce este Adevărul, Domnul nostru Isus Cristos.

6. Există o reală confuzie printre evanghelicii români cu privire la ceea ce este “evoluţionismul teist”. Aceştia au ajuns atât de crispaţi ideologic, încât simpla auzire a cuvântului “evoluţionism” le blochează mental orice apropiere de adepţii acestei abordări, măcar de dragul înţelegerii. În timp ce eu nu sunt un evoluţionist teist, cred că esenţa chestiunii stă în faptul că trăim într-o lume care este opera unui Creator. Nu văd nici un rost să mă cert cu cineva care crede că Dumnezeu a făcut lumea, indiferent de metoda adoptată. Părerea mea este că nu există o teorie infailibilă a Creaţiei, de nici un fel; până vom ajunge la una (sunt sceptic în această privinţă) cred că trebuie să învăţăm să ne acceptăm ca fraţi şi surori în Cristos.

Parafrazând celebra lozincă a lucrării lui Ravi Zacharias, cred că acest motto este mai actual ca oricând pentru copiii lui Dumnezeu: Lăsaţi-Mi oamenii să reflecteze, să pună întrebări, să dialogheze!

33 de comentarii

  1. Intelegerea primelor capitole ale genezei, cere mai multe cunostinte decat poate oferi intreaga stiinta la ora actuala… Asta este avem un Dumnezeu foarte intelept si puternic…
    Oricum pana vom reusi sa intelegem aceste lucruri in adevaratul lor sens, le putem lasa in asteptare si sa ne ocupam si sa ducem la perfectiune lucrurile pe care le intelegem. Cand Dumnezeu va considera potrivit ne va revela modul cum a creat lumea deci nu este cazul sa ne ocupam de lucruri care in definitiv nu ne privesc prea mult. (Ca doar nu ne apucam noi acum de creat vre-o planeta…)

    1. E un punct de vedere interesant, la care subscriu intr-o mare masura.
      Pe de alta parte, pentru mine este evident ca la nivelul cultural si stiintific al primilor destinatari ai Genesei, nu era cazul ca istoria Creatiei sa fie relatata „stiintific”. La acea vreme este posibil ca nici nu exista conceptul de stiinta, asa cum il intelegem noi astazi.

  2. De acord in principiu cu tot ce scrii mai sus, Dyo. Totusi am o nedumerire: la ce te referi cand vorbesti despre doctrina ‘satisfactiei prin substituire’ la John Stott? E vorba despre ideea ca Dumnezeu este maniat pe pacatul nostru si trebuie sa-l pedepseasca; si ca in loc ca noi sa platim pentru pacatele noastre suportand ‘pe pielea noastra’ pedeapsa divina, Hristos a patimit in locul nostru? Daca acest lucru se intelege prin ‘satisfactia prin substituire’, nu vad ce ar fi gresit in asta. Exista suport pentru aceasta idee si in Isaia 53, si in 1 Petru 2, si in Evrei 9. Mai mult, ideea are de-a face, cred eu, chiar cu inima evangheliei…

    1. Subiectul merita o tratare mai ampla. Pana cand voi face asta, iata un exemplu de obiectie:
      Tu zici: „Dumnezeu este maniat pe pacatul nostru si trebuie sa-l pedepseasca”.
      O astfel de exprimare presupune faptul ca Dumnezeu Se supune unei legitati superioare Lui. El face ceea ce face pentru ca este constrans de ceva. Mergand pe aceasta linie, se poate implica si un conflict interior in dumnezeire, intre dragostea si dreptatea Lui.
      Asa s-a ajuns la aberatiile gen Edwards pe care eu le citesc drept „Dumnezeu era asa de maniat pe tine ca L-a dat pe Singurul Sau Fiu pentru ca, prin credinta in El, sa te poata iubi …”. Exagerez putin dar … sper ca ai prins acum ideea.
      Eu cred ca Dumnezeu este perfect in sfintenie si face toate lucrurile din buna placere a voii Sale, nu pentru ca … „trebuie”.
      Este un exemplu, si unul important daca consideram ca aceasta doctrina are de-a face cu inima Evangheliei

      1. Dumnezeu trebuie sa pedepseasca pacatul nu ptr faptul ca o lege este deasupra Lui, ci deoarece El, Datatorul Legii, trebuie sa ramana credincios (fidel, neschimbator) promisiunilor Sale, binecuvantarilor Sale si blestemurilor Sale… dreptatea Lui cere ca pacatul sa fie pedepsit, dragostea Lui a rezolvat problema omului prin faptul ca Fiul sau a luat locul omului! Asa trebuie interpretata credinciosi lui Dumnezeu fata de legile Sale si fata de vorbele Sale!

      2. Vezi, Tim, când spui Dumnezeu trebuie … se rupe filmul. Noi trebuie să, eu trebuie să, tu trebuie să, asta merge, dar El nu este supus unor astfel de trebuințe, în felul oamenilor. Tot ce se sprijină pe un astfel de limbaj devine irelevant, dacă luăm în considerare un Dumnezeu Atotputernic, Sieși suficient, în care nu există nici o urmă de conflict interior, ci o veșnică armonie care ne transcede orice conceptualizare …

      3. k… pe Dumnezeu nimic nu Il obliga, dar El Se obliga…. caracterul sau trebuie sa fie integru paana la capat…si este… Dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfacuta…. trebuia (chiar daca acest lucru atinge sfera de intelegere a omului!)…. ca Dumenzeu sa poata ramane credincios…chiar daca limbajul e slab, el subliniaza ca Dumenzeu este credincios planului Sau si cuvintelor Sale! Ca ele sa fie duse la capat, trebuie sa e implineasca anumite cerinte…si s-au implinit….

      4. Eu zic să te oprești aici; intri pe un teren conceptual extrem de fragil, greu de stăpânit și care se pretează la prostioare dogmatice.

  3. Nici eu nu cred ca Dumnezeu face ceva pentru ca trebuie, sau pentru ca s-ar supune vreunei legitati superioare Lui. Acest ‘trebuie’, aceasta legitate nu este deasupra lui Dumnezeu, ci este parte din El. Cred ca exista, dupa parerea mea doua extreme. Una care zice: Dumnezeu face binele pentru ca exista un Bine exterior lui (in buna traditie platonica), caruia El i s-ar supune. O alta extrema este aceea ca este Bine ceea ce El defineste a fi bine: de exemplu, daca intr-o zi Dumnezeu ar considera ca adulterul sau violul sunt bune, acestea chiar ar fi bune, pentru ca asta e noua Sa definitie a Binelui. Nu, eu cred ca exista un Bine absolut, dar nu exterior Lui, ci un Bine care este parte din El. Asta nu inseamna ca Dumnezeu este totuna cu legea morala, ci ca legea morala este parte din ceea ce el este. Cu alte cuvinte, ideile platonice, intr-un anumit sens, sunt in Dumnezeu, nu exterioare Lui. Asta era, din cate stiu eu, si parerea lui Augustin. Se poate vedea astfel destul de bine pana unde a fost de acord Augustin cu gandirea platonica (admitand existenta ideilor eterne), si de unde incolo s-a despartit el de Platon (ideile eterne exista, dar nu independent de Dumnezeu (sau demiurg), ci sunt parte din acesta.

    1. Faptul ca aceasta legitate este parte din Dumnezeu nu rezolva problema. Ajungem la delicata dilema a conflictului interior in Dumnezeire … dar mai bine citez chiar din Stott:
      „Pe cruce, indurarea divina si dreptatea divina au fost exprimate cu aceeasi forta si au fost reconciliate pentru totdeauna. Dragostea sfanta a lui Dumnezeu a fost satisfacuta.” (Crucea lui Cristos, pag. 86 – sublinierea imi apartine)
      Asupra unor afirmatii ca acestea, am serioase rezerve …

      1. Ba io sunt convins că John Stott nu le-a zis bine aici și că Aceasta nu este dimensiunea ispasirii si a reconcilierii prin ispasire, ci o percepție teologică deformată și deformantă a caracterului Tatălui nostru.

      2. aceasta este dimensiunea…. pentru ca reconcilierea a fost pe mai multe planuri… in ce priveste „impacarea” cerintelor ambelor atribute (calitati) ale lui Dumenzeu si in ce priveste vrajmasia dintre noi si El…. poate si alte planuri..dar le-am amintit pe astea doua!
        mania lui Dumenzeu a fost potolita de Jertfa lui Isus Hristos, care era implinirea finala a tuturor simbolurilor jertfelor VT, care aveau ca scop imbunarea lui Dumnezeu, printre altele….
        Dragostea Tatalui nu sufera cu nimic daca dreptatea lui a fost satisfacuta! Ba din contra…. ai merge tu mai degraba pe linia ortodocsilor (linia galeriana – de la parintele Galeriu), dar contrabalanseaz-o cu linia anselmiana (pe care mrge si Stott)
        de exemplu, cele doua lucrari de capatai („Jertfa si Rascumparare” a parintelui Galeriu – reprezentativa ptr gandirea rasariteana – si „De ce S-a facut Dumnezeu Om” a lui Anselm – care reprezinta gandirea apuseana) trebuie armonizate….
        unul din „lucrurile” implinite de ispasire a fost faptul ca mania lui Dumenzeu a fost satisfacuta, ca si dreptatea Lui…. printre altele… si asta nu atinge cu nimic caracterul plin de dragoste al lui Dumnezeu, ba dimpotriva…

      3. Ideea de satisfacție nu există în Scriptură, este un concept hibrid, împrumutat mai degrabă pe filieră păgână, din credințe în zei care trebuiau satisfăcuți prin jertfe etc. În Dumnezeire nu este dezbinare, nici loc pentru atribute care să necesite împăcare. El este neschimbător, doar noi, împreună cu restul Creației ne supunem legilor transformării, devenirii, alegerilor decisive.

      4. iti dau doua diferente intre ortodoxie (gandire rasariteana) si protestantism (parte a gandirii apusene)…

        În ce priveşte răscumpărarea, teologia răsăriteană vede jertfa Domnului Isus mai mult în termenii relaţionali, pe când protestanţii accentuează aspectul legal al răscumpărării. Teologia reformată a recunoscut, totuşi, victoria lui Hristos asupra diavolului, asupra caracterului muritor al omului, asupra răului şi asupra puterilor demonice drept urmare a faptului că a împlinit planului Tatălui de potolire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Teologii ortodocşi consideră această perspectivă decât ca fiind una sadică şi care duce la o îndreptăţire egocentrică. Însă dacă nu recunoaştem caracterul legal al economiei mozaice, implicând vărsarea de sânge pentru iertarea păcatelor şi anticiparea în profeţi a unui rob care va purta vina păcătoşilor, Vechiul Testament îşi pierde miza, iar Noul Testament îşi pierde revendicarea împlinirii tuturor tipurilor şi umbrelor.

        În ce priveşte îndreptăţirea sau justificarea, teologii ortodocşi se distanţează adesea de orice discuţie legată de justificare socotind că este o dezbatere apuseană, chiar dacă este vorba de disputa care a stat la baza controversei dintre Domnul Isus şi farisei, a controversei dintre apostolul Pavel şi galateni, şi a autorului cărţii Evrei cu iudaizatorii. Ortodoxia are o deosebită apreciere a posibilităţilor liberului arbitru, ceea ce o împiedică să recunoască esenţa Evangheliei.
        Teologia protestantă insistă asupra faptului că neprihănirea cerută de dreptatea lui Dumnezeu se găseşte numai în Hristos. Ea trebuie atribuită sau creditată, termeni care îşi au originea la apostolul Pavel şi nu la protestanţi. Pavel ne spune că o persoană nu este îndreptăţită atunci când încetează să trăiască o viaţă păcătoasă, ci câtă vreme încă este păcătoasă şi că Dumnezeu ne atribuie îndreptăţirea fără fapte, ci prin credinţă (Romani 4:5,6).

      5. ca de obigei, chitibusar… satsifactie, satisfacere, etc, sunt sinonime pentru cuvintele biblice „potolire” sau „impacare”… parca tu nu folosesti sinonime….

        Ieremia 23:20
        Mânia Domnului nu se va potoli până nu va împlini şi va înfăptui planurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.

        Ieremia 30:24
        Mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli până ce va împlini şi va înfăptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.

        Ezechiel 5:13
        Îmi voi potoli astfel mânia, Îmi voi domoli astfel urgia cu ei şi Mă voi răzbuna, ca să ştie că Eu, Domnul, am vorbit în mânia Mea, vărsându-Mi urgia peste ei.

      6. Nu e deloc de dorit a se intocmi o perspectiva despre un concept atat de dificil precum mania lui Dumnezeu pe baza unor texte din scrieri profetice: acestea folosesc un tip de adresare special, incarcat de imagini, simboluri, paradigme si lectii care se inteleg cel mai bine in relatie cu Dumnezeu, nu atat in relatie cu textul. Romani 1 vorbeste despre mania lui Dumnezeu intr-un cu totul alt registru, asta ca sa vezi ca se poate si altfel.
        Nu, nu sunt chitibusar: conceptul de satisfactie, sau mai grav, de satisfactie prin substituire este un construct teologic inventat inexistent inainte de Reforma, scrierile lui Anselm fiind doar deschizatoare de drumuri – dupa cata vreme de la Cristos! – in aceasta directie mult mai detaliat conceptualizata de Calvin si de urmasii sai.

      7. hai nu, pe bune…. cuvantul „satisfactie” sau „satisfacere” nu s-o fi gasind in Biblie, dar in privinta ideii, te cam inseli… pentyru ca unul din rosturile jertfelor cerute de Dumenzeu era tocmai ptr a potoli sau a imbuna (deci a satisface, insens modern!) mania Lui Dumnezeu, dreptatea si sfintenia Lui, care cereau un pret…. pe langa alta gama de simboluri… asa ca, ai fi tu mai teolog ca papa…:)

      8. Comentariul de mai sus este o ofensa adusa ideii de discutie pertinenta si respectoasa. Cer satisfactie, altfel nu mai discutam!

      9. o iei ca pe o ofensa, dar nu e chiar asa… ma intriga ca nu intelegi diferenta dintre idei si cuvant…ideea era, cuvantul (sinonimul) a aparut ulterior pentru aexplica ideea….
        tot asa…as putea spune ca „Trinitate” e un cuvant inventat…dar ideea de Trinitate exista in Biblie…. insusi pluralul Elohim ar putea fi un indiciu, („ar putea”pentru cei ce bnu accepta pe deplin faptul ca este un indicu)…
        „inventarea” unor cuvinte pentru a explica idei deja existente, nu inseamna paganizare sau prostie teoloica!!!! ptr ca ideea deja exista!
        a, ca nu accepti e partea a doua! dar cearta-te cu toti cei ce accepta! 🙂 iar asta este chitibusdarie! 🙂

      10. Nu, Tim, a nu-L pune pe Dumnezeu în rând cu dumnezeii cărora li se aduceau jertfe spre satisfacția lor nu este o chițibușărie, ci o mărturisire de credință cât se poate de serioasă. Din acest motiv consider ofensator tonul tău: trebuie să înveți să nu-ți iei peste picior interlocutorul, colocvialismele presărate cu zâmbăreți nu pot ascunde senzația de bășcălie pe care mi-o lași uneori în comentariile tale.
        În altă ordine de idei, în timp ce conceptul de Trinitate a fost definit ulterior încheierii canonului, după care a devenit esențial mărturisirii creștine, un termen precum cel de satisfacție nu este unanim acceptat între creștini, nici măcar în lumea protestantă. Așadar, compari găini cu pere.

    2. nu Il pun pe Dumnezeu in acelasi rand cu zeii… numai ca aici vorbim de niste sinonime (valabile pentru timpurile noastre, cvare normal ca la acea vreme nu existau!)…. eu cred ca Stott foloseste „satisfactie” in sens de potolire, imbunare, un rezultat al platirii unui pret…
      si Leviticul, unde jertfele simbolizeaza toata dimensiunea Jertfei lui Cristos, arata ca aceste jertfe VT erau Si pentru potolirea maniei lui Dumnezeu …si, extrapoland, si pentru rezolvarea afrontului adus de pacat sfinteniei si dreptatii lui Dumnezeu… dreptaea si sfintenia cereau un pret care trebuia platit…dragostea a platit acest pret, rezolvand problema…. si astfel, dreptaea si sfintenia lui Dumnezeu „au fost impacate” cu dreptatea lui Dumnezeu…iar mania Lui a fost potolita si abatuta de la noi!

      deci ideea exista, desi nu exista inca cuvantul (dar existau sinonimele lui!)!!!

  4. In observatia mea am fost mai putin interesat de problema necesitatii sau libertatii divine cand vine vorba de mantuire. Nu neg faptul ca libertatea divina se afla la originea salvarii noastre. Mi se pare importanta insa afirmarea ideii ca la cruce Isus a luat pedeapsa meritata de noi asupra Sa. Sfintenia divina cerea pedeapsirea pacatului nostru. Dragostea divina (si ma refer aici la intreaga Trinitate) a fost cea care l-a motivat pe Tatal sa dea pe Fiul pentru noi (si pe Fiul sa se jertfeasca pentru noi). Sunt de acord ca sacrificiul divin a fost asumat in mod liber. Cat despre ideea ca ar fi existat un conflict intre sfintenia si dragostea divina, eu o privesc mai degraba ca pe o metafora (si poate ca si Stott o priveste la fel). Nu cred ca a existat un timp in care Dumnezeu ar fi avut dileme, ca ar fi existat vreodata un conflict in divinitate (solutionat prin decizia salvarii noastre pe calea Crucii), pentru simplul motiv ca Dumnezeu este dincolo de timp, sau, in orice caz, dincolo de timpul asa cum il intelegem si experimentam noi. Cand Dumnezeu ne-a creat stia foarte bine – cred eu – ca dupa creatie vor urma caderea si mantuirea noastra. Evident, nu as putea fi de acord cu ideea ca Dumnezeu l-ar fi dat pe Fiul sau la moarte pentru ca „sa ne poata iubi”. Eu cred ca iubirea Sa este vesnica si constanta pentru noi: am fost iubiti de El atat inainte de cruce, cat si la cruce, si dupa cruce; si vom continua sa fim iubiti de El pe vecie. Crucea nu este „momentul cand Dumnezeu ne-a iubit” (cum prost se exprima uneori unii), cat mai degraba momentul cand dragostea Lui eterna ni s-a revelat mai mult ca niciodata. Asa cum Isus Hristos a fost timp de veacuri o taina ascunsa noua, dar revelata odata cu Intruparea si Lucrarea Sa pamanteasca, tot asa si adanca dragoste divina fata de noi a fost ascunsa umanitatii sute de ani, pana a ajuns sa fie revelata cu adevarat in Viata si Jertfa lui Hristos ( Harul si Adevarul L-am cunoscut prin Isus Hristos – spune Ioan in evanghelie). Admir in acest sens ideea lui Luther ca Dumnezeu ni s-a revelat pe deplin nu atat in Creatie (Teologia Gloriei – teologie pe care crestinii ar putea-o de altfel impartasi foarte bine cu iudeii sau musulmanii) cat mai degraba prin Mantuire (Teologia Crucii). Doar dupa Golgota am inteles cu adevarat cat de mult suntem iubiti de Dumnezeu, si in acelasi timp, cat de adanc este pacatul nostru…

    1. Sunt de acord cu ce spui, in principiu. Avem multe puncte comune in felul de avedea problema in cauza. Sper insa ca si rezervele mele au fost intelese asa cum sunt ele: niste rezerve, nu respingeri fara echivoc ale unei doctrine. Cred ca este nevoie de o maxima atentie in formularea unor dogme, chiar daca se intampla printr-o exprimare paradigmatica (sau metaforica, precum ziceai).
      Nu cred ca ma indepartez de la subiect punandu-ti urmatoarea intrebare: ce parere ai despre Pacatosii in mainile unui Dumnezeu manios, a lui Edwards?
      Eu mi-am expus o parere aici: https://dyobodiu.wordpress.com/2010/11/05/pacatosii-in-mainile-unui-dumnezeu-manios-o-antiapologie/

  5. Pe Edwards il apreciez in multe privinte. Este un mare filosof si teolog al Americii. Am gasit atat la Piper cat si la Plantinga multe cuvinte laudative la adresa lui, si argumentele pe care ei le-au adus pentru aceste aprecieri m-au convins si pe mine (ca Edwards este un om mare). Dar asupra predicii la care faci aluzie am si eu anumite rezerve. Nu cred ca Dumnezeu se bucura cand pacatosii sunt chinuiti in iad. Cred ca se bucura, intr-adevar, asa cum si eu ma bucur, cand justitia este restabilita, cand se face dreptate si pacatul este pedepsit. In acest sens eu inteleg imaginea calaretului plin de sange din Apocalipsa 19 – un pasaj in care este vorba de Hristos care vine sa faca justitie, pedepsind pe pacatosi: sa nu uitam ca in Apocalipsa este vorba despre o biserica ce avea de-a face cu niste teribile persecutii. Imaginea lui Hristos judecatorul are rolul de a submina imaginea terifianta din acele vremi a Cezarului: de fapt, adevaratul domn si judecator, in ciuda aparentelor descurajante, nu este Cezarul, ci Hristos, Dumnezeul celor persecutati de Cezar. Va veni o vreme cand Dumnezeu va face dreptate celor chinuiti. In acelasi sens m-am bucurat, si cred ca si Dumnezeu s-a bucurat, ca s-a facut dreptate si justitie la Nuremberg. Asta nu inseamna ca trebuie sa-i uram pe nazisti. Trebuie, dimpotriva, sa-i iubim si sa-i compatimim. Dar faptele lor trebuie sa le uram din toata fiinta noastra. Cred cu tarie in principiul: „uraste pacatul, dar iubeste pe pacatos”. Eu sunt convins ca acelasi este si principiul lui Dumnezeu. Cunoscutul verset „Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului” cred ca e deosebit de relevant in acest sens.

    1. Nu a dat startul, dar el l-a fundamentat ca metodă, fiind un incontestabil campion al acesteia. Era vorba de biserică, așa că excludem rabinii …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s