Meandrele Congresului

Am participat şi eu, pentru prima oară, la Congresul Uniunii Baptiste din România. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Exagerez, desigur. A fost fain, eclatant aş putea spune. Nu m-am plictisit, aşa cum preconizam la un moment dat. Dimpotrivă, a fost un timp interesant, condimentat cu de toate.

Reflecţiile următoare descriu felul în care am perceput eu acest eveniment, prin ochii unui baptist de rând, niţel profan într-ale politicilor eclesiale, (prea) optimist în ce priveşte bunătatea şi moralitatea oamenilor care se pretind a fi ai Domnului.

Disclaimer: se înţelege că ultimul lucru pe care mi-l veţi putea pretinde este obiectivitatea. Tocmai de aceea sper că veţi fi îngăduitori faţă de remarcile pe care le voi face …

Să le luăm pe rând …

*

Intrarea în atmosfera congresului, a luptelor pentru poziţii, a început pentru mine cu un email mizerabil pe care l-am primit cu o seară înainte, de la o persoană necunoscută, în care eram făcut cu ou şi cu oţet pentru că m-aş fi luat de viaţa lui Paul Negruţ în articole de pe blogul meu. Dincolo de faptul că nu am avut nimic de-a face cu Negruţ în ceea ce am scris, decât cu totul indirect, prin referiri generale la Consiliul Uniunii, demersul mi s-a părut unul bizar prin efectul psihologic pe care am simţit că autorul îl sconta: aversiune faţă de cel supranumit Big Brother, în condiţiile în care, oricum, acesta nu avea contracandidaţi pentru funcţia de Vicepreşedinte cu educaţia. Am dat un scurt Reply de bine, apoi un Delete pe măsură, şi … la drum!

*

Deşi tema congresului a avut de-a face cu unitatea, din alocuţiuni am înţeles că subiectul care plutea cu adevărat în aer avea de-a face cu identitatea baptistă. Nu-i vorbă, cele două aspecte sunt strâns legate unul de celălalt. Totuşi, în timp ce discuţiile despre unitate sunt adesea sterile, în primul rând din pricina prăpastiei dintre teorie şi practică din rândurile evanghelicilor (nu numai baptişti), problema identităţii baptiste a scos la iveală un Vasile Talpoş trist, vorbind parcă unor vremuri pe care le regretă acum, un Paul Negruţ tăios, intransigent şi lipsit de orice fărâmă de simţ al umorului, în contrast cu un Daniel Brânzei savuros, dar parcă prea relaxat …

Două din moţiunile adoptate către final, în pripă, fără o cumpănire prealabilă, trântite mai degrabă în atenţia auditorilor chemaţi să valideze mecanic nişte decizii prin ridicări de mână, denotă aceeaşi preocupare pentru identitate: aprofundarea Mărturisirii de Credinţă şi aducerea ei în atenţia baptiştilor de rând (printr-o colaborare între cadre de la ITB Bucureşti şi Emanuel!), pentru a-şi cunoaşte crezul, şi prospectarea posibilităţii înfiinţării unul post de televiziune baptist, motivată de faptul că posturile TV existente acum pe piaţă prezintă emisiuni care intră în contradicţie cu credinţa şi practica baptistă. (Tudor Peţan, de la Alfa şi Omega, prezent şi el acolo, şi-o fi învăţat lecţia!)

*

Apropos de “credinţa şi practica bisericilor baptiste” din România, celebra expresie din comunicatul de îndepărtare a lui Ţon, se acceptă tot mai făţiş faptul că baptiştii de rând de la noi nu prea ştiu cu ce se mănâncă aceasta. A spus-o acelaşi Paul Negruţ, făcând referire la baptişti care fac nunţi cu “dansul miresei” şi/sau cu băutură, care poartă bijuterii sau care dau cozonaci la înmormântări, îndepărtându-se de … da, de “credinţa şi practica bisericilor baptiste” (a repetat această expresie de cel puţin cinci ori în câteva fraze). Aşadar, lucrurile sunt clare: noi, baptiştii de rând suntem încă în întuneric, habar nu avem, cine suntem şi încotro mergem. Ei, capii cultului, teologii, oamenii cu poveri şi responsabilităţi imense pe umeri, ştiu toate aceste lucruri. A venit, deci, vremea ca aceştia să-şi îndrepte şi privirile înspre noi şi să conceapă un manual de cateheză pentru a ne lămuri pe fiecare despre ce înseamnă să fi un baptist adevărat …

*

Există două tendinţe, sau mai bine zis abordări ale gestiunii problemelor Uniunii şi ale cultului în general, mai mult sau mai puţin sesizabile ascultându-i pe diverşii vorbitori care s-au perindat la microfon. Prima se focalizează pe revenirea la rânduială, la una presupusă ca fiind existentă cândva în trecut şi pierdută între timp pe drum. Viorel Iuga foloseşte de mai multe ori, în programul său vizionar tipărit, cuvântul restabilire. Ordinea, priorităţile, direcţia sau scopul asocierii trebuie restabilite. Asta înseamnă, desigur, că au existat odată în viaţa Uniunii şi că, sub vechea orânduire ele s-au diluat. Această primă direcţie este, prin excelenţă, una închisă. Ea se focalizează în primul rând pe baptişti, priviţi ca un cult monolitic, omogen, uniformizat, cu membri care urmează docili, fără dileme, instrucţiunile venite de sus.

Cealaltă tendinţă este una mai relaxată; ea vizează o diversitate (limitată, nu vă faceţi mari iluzii). Acceptă o marjă mai largă de perspective pe aceeaşi Mărturisire de credinţă. Deşi el face parte dintr-un cu totul alt “film”, Daniel Brânzei reflectă bine această tendinţă. Discursul său prin care acesta a promovat “unitatea în diversitate” a fost singurul aplaudat de către audienţă. Deschiderea înspre implicarea activă în comunitate este unul din atuurile acestei “aripi” baptiste.

Insist asupra faptului că aceste tendinţe nu sunt foarte bine individualizate, ci încă în curs de cristalizare. Şi, anticipând unele presupoziţii care ar putea apare aici, vă voi spune că ele nu se pliază perfect peste cei doi poli ai baptismului românesc, Bucureşti şi Oradea.

*

Nu au lipsit delimitările, uneori neelegante, de carismatici, de emergenţi, de Străjeri, de liberali … Aceştia au fost amestecaţi la grămadă cu branhamiştii (nu brahmanişti, cum în mod nostim îi referea fr. Talpoş), urmaşi ai carismaticului profet William M. Branham care predică o învăţătură ne-trinitariană şi un botez doar “în Numele lui Isus”. Expresia “ne doare despărţirea de Ţon”, pe buzele lui Paul Negruţ, avea farmecul unei flori de mătură amplasate graţios în mijlocul unui strat de arpagică proaspătă …

*

Acelaşi Paul Negruţ, vedeta incontestabilă a discursurilor din ziua a doua a congresului, a profitat de absenţa lui Daniel Brânzei din sală, chiar după pauza de masă, pentru a-i răspunde pe un ton lătrător, agresiv, discursului de dimineaţă al acestuia. Nu avem nevoie de glume (oare Negruţ ştie măcar să zâmbească? eu nu am văzut decât o prelungă încruntare pe faţa lui, pe tot parcursul zilei), nici de băşcălie; da, avem doi ochi, însă un singur trup, ochim cu un singur ochi, dar cu cel bun … atacul la adresa lui Brânzei era evident.

Poate sunt eu prea subiectiv; cineva îmi spunea că Paul Negruţ nu are nici un fel de reţineri în a şarja în acest fel, indiferent dacă persoana vizată este în sală sau nu. În acest caz, având în vedere absenţa adrisantului, gestul lui Big Brother mi s-a părut nedemn. Unde mai pui că el făcea parte din prezentarea Universităţii Emanuel, la aniversarea celor 20 de ani de existenţă! Mai bine vorbea despre Universitate în continuare; şi aşa discursul a fost scurt, reuşind performanţa de a vorbi despre istoria acestui proiect fără menţionarea, măcar în treacăt, a numelui “Ţon”.

*

Ajunşi la al 35-lea congres, baptiştii tot nu au învăţat cum se organizează o votare decentă. Întregul proces de vot a fost desăvârşit haos. S-au încurcat la distribuirea buletinelor de vot: au dat cu vreo 50 mai multe decât numărul de delegaţi cu drept de vot care, apropo, au fost fie 903, fie 896 … înţelegeţi voi ce vreţi. După ce s-au triat voturile valide pe baza ecusoanelor de participare, pentru a-i scoate din joc pe cei fără drept de vot (nişte nesimţiti în orice caz), au ieşit vreo 927 de voturi exprimate, lucru care este, evident, o anomalie. Ce mai contează? Vorba lui Daniel Brânzei: “Nu contează cine votează, contează cine numără” …

În cazul votului pentru funcţia de secretar general adjunct diferenţa de voturi dintre candidaţi intră în marja matematică potrivit cărei cele douăzeci de voturi în plus ar fi putut răsturna situaţia. Nu mai contează, toate acestea se încadrează generos în acel difuz, dar ferm concept, de voie a Domnului, una care s-a împlinit din nou în Uniunea Baptistă, dincolo de insignifiantele distorsiuni electorale …

*

Vorbind oamenilor, Viorel Iuga nu şi-a prezentat deloc viziunea pe care o propune în ideea de a fi ales Preşedinte al Uniunii. Ne-a ameţit cu vorbe multe dintre care un singur lucru se referea la ce va face dacă va fi ales: nu îl vom găsi la birou. Te cred, va umbla prin toată ţara cu conferinţele sale binecunoscute pe teme de familie. Cam puţin frate Iuga, mult prea puţin.

Faptul că acesta, care alminteri poate fi un pastor respectabil şi un om de bine, a obţinut atât de multe voturi (433) a fost pentru mine surpriza neplăcută a procesului electiv. Nu conta evidenta lipsă de viziune – măcar Oti a articulat câteva direcţii, chiar dacă foarte generale – ci simpla sa persoană şi ceea ce reprezenta ea (sau, mai precis, pe cine reprezenta).

*

După cum ştiţi, Paul Negruţ a alergat de unul singur pentru postul său. Pe buletinul de vot se putea scrie în dreptul numelui său DA sau NU. Într-un anume sens, nu ştiu dacă ar fi existat o persoană mai potrivită pentru această funcţie (poate Marius Cruceru…). “Carisma” criogenizantă, cu aer mortuar, a acestuia poată să ne fie de folos în relaţie cu autorităţile seculare ale statului, în probleme de educaţie creştină. Totuşi, am scris NU pe buletinul de vot, ştiind că oricum va ieşi învingător (chiar dacă într-un meci doar cu sine însuşi); m-am gândit că nu i-ar strica să ştie că nu este King of the Hill, şi că mai sunt şi fraţi care nu a fost convinşi de limpezimea motivaţiilor sale din unele demersuri pe care l-a avut, mai ales în ultimii doi ani de zile.

Da, mi-am adus aminte: Negruţ mi-a smuls totuşi un zâmbet. M-a prins într-un moment de frivolitate, când tuna împotriva baptiştilor care se aseamănă cu lumea în tot felul de obiceiuri, şi am pufnit în râs când l-am auzit vorbindu-ne despre “frumuseţea nunţilor baptiste”. De ce? Poate odată o să scriu pe tema asta …

*

Ţipenie de carte de-a lui Ţon nu se putea găsi pe standurile din curtea Bisericii Betel din Timişoara. Cei de la Cartea Creştină trebuie că un fost puşi în gardă cu privire la prohibiţia ţonistă. În schimb, tronau pe standuri cărţi carismatice, cum ar fi Vocea lui Dumnezeu a lui Cindy Jacobs, acea autointitulată “profetesă pentru naţiuni” care i-a amăgit în trecut şi pe cei de la Agape …

*

Bottom line: a meritat să merg la Congres. Cu o singură excepţie, candidaţii votaţi de mine au ieşit victorioşi, semn că nu sunt chiar atât de excentric pe cât s-ar putea crede …

A fost fain. Pe când un remake?