Aventuri carismatice (8)


Pentru a citi din episoadele anterioare dati click pe banerul “Aventuri carismatice” de pe side-bar.

Ar trebui să vă aduc aminte, ţinând cont de natura acestor relatări, despre charismele Bisericii Mana. Oare ce s-o fi ales de ele? Păi, nu mare lucru. Erau tot mai puţin prezente în biserică. Trecuseră luni de zile de când nu îl mai auzisem pe pastor vorbind in limbi, iar grupul de femei ale rugăciunii (numite şi “mijlocitoare”), altădată foarte activ, trăgea şi el pe moarte. Se înmulţiseră stările conflictuale între diverse persoane. Bârfele, defăimările şi dispreţul făţiş alimentau conflicte tot mai dificil de rezolvat, în condiţiile în care nu se aplicau cu consecvenţă principiile biblice consacrate pentru rezoluţionare.

Acesta este motivul pentru care am surprins grupul de lideri al bisericii, în frunte cu păstorul ei, când, în prag de ordinare pentru slujba de prezbiter, le-am spus că uleiul nu va curge pe barba mea până nu ne angajăm să luăm taurul de coarne şi să facem curăţenie în adunare. Mi s-a promis atunci că odată ce biserica noastră va avea o conducere recunoscută, cu lideri ordinaţi să ajute în păstorire, ne vom apuca în sfârşit de treabă.

Ordinarea din 1o februarie 2008 a fost ultima concesie făcută de mine speranţei că se vor îndrepta lucrurile în biserică. Au venit Daniel Matei, Adi Pop şi alţi lideri ai unor biserici mureşene înrudite cu a noastră. Se puneau bazele unui nou început …

Daniel Matei predicand la serviciul de ordinare ...

Tot în acea primăvară s-a întâmplat un eveniment important în această dinamică a relaţiei cu Mana: m-am angajat la World Vision. Am ieşit, aşadar, din slujirea full time în biserică. Această detaşare, odată cu intrarea într-un mediu de lucru diferit, mi-a prins bine pe toate planurile: mi-a dispărut paloarea din obraji, fizic mă simţeam mai bine, aveam un tonus mult mai sănătos, iar depresiile ultimilor doi ani dispăruseră şi ele.

Desigur, nu s-a făcut nimic în privinţa rezolvării unor probleme de relaţii care subminau unitatea bisericii. De fapt, exista o strategie, una care pentru mine devenise tot mai evidentă: eliminarea indezirabililor. Cele mai multe dintre persoanele implicate în conflicte lucrau în organizaţii parabisericeşti sau pe cont propriu; începuseră astfel să evite autoritatea bisercii şi să-şi privatizeze propriile lor lucrări. Se ajunsese la situaţia ridicolă în care, în Şoard, un sătuc de la vreo 15 km de Sighişoara,  pe lângă biserică, să se calce pe picioare încă vreo patru fundaţii, la care mai putem adăuga şi “persoane fizice”, toate având membri aparţinători Bisericii Mana! Foamea carismatică de independenţă, înţeleasă chipurile ca “libertate”, ne adusese în pragul unei caricaturizări a lucrării lui Dumnezeu. Nu se mai ştia cine dă socoteală şi cui, asta în condiţiile în care oricum darea de socoteală era o practică aproape necunoscută carismaticilor sighişoreni.

Imaginaţi-vă timpul de închinare, în astfel de condiţii! Altădată mândria bisericii Mana, el devenise o reală corvoadă. Echipa de închinare se întâlnea greu pentru repetiţii; din acest motiv se puteau observa inexactităţile muzicale dar, cel mai grav, lipsa de pasiune, de vitalitate şi de implicare în sfânta slujbă a glorificării lui Dumnezeu prin muzică. Nici biserica nu se închina, chiar dacă mai existau momente în care se încerca – pe bune – reaprinderea pasiunii.

Un eveniment de duminică, emblematic pentru condiţia spirituală a bisericii, m-a convins încă odată că nu mai are rost să continuăm împreună.

Era o duminică oarecare, în ton cu trendul bisericii: un timp de închinare anost, în care mulţi dintre participanţi nu mai stăteau în picioare ca pe vremuri, ci se aşezau pe scaune, şi o predică pe acelaşi calapod. Ne apropiam de final, când mai urma ca după rugăciunea de încheiere să fim trimişi la casele noastre, în harului Domnului, când la intrare şi-a făcut prezenţa o echipă de televiziune de la un post local din Târgu Mureş.

“Am vrea să filmăm serviciul dvs de închinăciune.” au zis. Cum “închinăciunea” nostră se terminase de multişor, pastorul a ezitat, după care s-a dus din nou în faţa bisericii pentru a ne vorbi, uşor jenat, şi a ne provoca să le arătăm acestor oameni cum ne închinăm noi. În mod normal, ar fi trebuit să le spună acestor cameramani să vină săptămâna viitoare, la zece jumate’, dacă vor să ne filmeze. În loc de asta, echipa de închinare a revenit pe scenă; s-au instalat fiecare la locul său, după care … showtime!

Este greu de descris în cuvinte ceea ce a urmat. Parcă întreaga biserică intrase în transă. Liderul de închinare, un ins corpolent şi trecut bine de patruzeci de ani, îşi trăia pe scenă o a doua tinereţe; abia îl ţinea podiumul. Cei care în timpul închinării propriu-zise şezuseră blegiţi în scaune erau acum în picioare şi băteau din palme cu foc. Unii începuseră chiar să dănţuiască: nu mai văzusem asta în biserica Mana de vreo şapte-opt ani.

Mâini ridicate spre cer, bătăi din palme la unison, agitaţie. Se cânta cu patimă; deşi programul era pregătit în mod spontan, cântecele se succedau unul după altul într-un ritm ameţitor, cu o surprinzătoare cursivitate. Era timpul de închinare pe care nu îl mai avusesem de ani buni de zile.

Văzut din exterior, fără să ai habar de realitatea din spatele acestui circ, totul arăta ca un moment de mare revărsare a închinării în Duh. Probabil că cei ce au privit “interpretarea” la televizor au fost duşi şi ei cu preşul. Însă, din păcate, totul era o farsă …

Trebuie că nu m-au filmat. Chipul meu era o capodoperă de uimire şi consternare, amestecate cu ruşinea acestei mascarade. La felul în care ne ştiam fiecare starea spirituală, mi se părea că asumarea acestei mizerii, de ochii altora, era brânciul de care aveam nevoie pentru a fi împinşi definitiv şi irevocabil în hăul pierzării.

Iată de ce avea nevoie biserica pentru a se închina în duh şi în adevăr! Nu de Duh, ci de o … echipă de televiziune. Cât timp camerele erau peste adunare, toate mergeau ca unse; nu-mi aduc minte nici măcar de un falset în timpul acestei reprezentaţii.

Evenimentul de mai sus concură, pentru mine, la titlul de cel mai ridicol fapt pe care l-am întâlnit vreodată într-o biserică. Închinare transformată în spectacol. O batjocură la adresa lui Dumnezeu. Teatru ieftin.

Mă opresc aici, că numai amintindu-mi mi s-a făcut scârbă din nou …

13 gânduri despre “Aventuri carismatice (8)

  1. Sa sparg eu gheata:
    citez pe dyo, „Nu se mai ştia cine dă socoteală şi cui, asta în condiţiile în care oricum darea de socoteală era o practică aproape necunoscută carismaticilor sighişoreni”.
    Practica asta (darea socotelii) e necunoscuta la np in genere, nu numai la charismaticii sighisoreni; chestiunea e boala veche, cam de cind au aparut p/np, adica.
    A inceput cu Luther care a devenit propriul lui Papa, propria lui autoritate eclesiastica.
    La evanghelici, autoritatea eclesiastica exista atita timp cit este acceptata de congregatie; cind nu convine, este schimbata.
    Halal autoritate eclesiastica!

    1. Vorbesti intr-o evidenta necunostinta de cauza iar felul tau de ageneraliza la gramada este cel putin pagubos, ca sa nu zic de-a dreptul ridicol.
      Este nevoie sa te mai relaxezi putin, lucrurile nu stau chiar asa precum ti-ar placea tie. Nici la ortodocsi, nici la „np”.

  2. Cum era inchinarea Bisericii VT?
    Ceva ad-hoc, improvizatie si emotionalism de moment?
    Cum a fost inchinarea Bisericii primare, Biserica grefata de cea a VT?

      1. Imi place intrebarea! Iar faza cu Biserica Primara e si mai tare. Melancolia generata de practicile Bisericii Primare este cel putin de prost gust si tradeaza o lene spirituala si intelectuala ingrijoratoare. In loc sa gandim o Biserica originala (era sa spun, vai, relevanta, dar m-am oprit la timp!) ne cantonam cu disperare in modele anacronice doar pentru ca sunt…biblice! Sunt un fan declarat al lui Dyo (pe ideea ca spune ceea ce as fi spus eu, daca as fi avut chef sa o fac…) si trebuie sa marturisesc ca are un remarcabil dar de a spune lucrurilor pe nume. O aplecare spre sociologie, cu predilectie spre „chirurgia” socio-umana, este iarasi evidenta in aceasta postare remarcabila. Atmosfera din biserica respectiva poate fi calchiata peste marea majoritate a bisericilor zomboido-comatoase din tara. Traim adevarate drame existentiale si, ca si slujitor, nu pot decat sa-mi manifest frustrarea in fata unor tentative nereusite de resuscitare a unor comatosi. Ma consolez la gandul ca fenomenul este unul preponderent rural dar nu o sa ma pot minti la infinit. Modul asta falimentar de inchinare, anost, si mai ales, fatarnic, ne va duce in sapa de lemn (de smochin neroditor!). Singura sansa reala este un nou inceput. O regenerare a unei Biserici ostoite de vechime, impietrita intr-o ipocrizie instituionalizata, este posibila exclusiv prin interventia miraculoasa a lui Dumnezeu. Poate prin aparitia, din senin, ca si in sec. XVI, a unui nou Luther (cu Martin Luther King pana la urma n-a iesit mai nimic…)

      2. Modelele biblice nu sunt automat anacronice doar pentru ca tin de o societate care a vietuit in urma cu doua mii de ani. Mult succes la resuscitarea bisericilor zomboido-comatoase din tara promovand nu stiu ce tipar de inchinare. Eu as sugera intoarcerea la Scriptura, singura in stare sa produca reforme, nu schimbarea „stilului” de inchinare. Inchinarea, in ultima instanta, nu exclude predicarea si studierea Scripturilor care, in bisericile noastre, sunt rupte din start de inchinarea „prin muzica”. Mi se face rau sau greata… ca lui Dyo, cand ma gandesc ca de ani de zile (cum imi spunea cineva) se tot vorbeste despre inchinare si muzica si mai stiu eu ce, cum sa cantam mai bine, cum sa ne inchinam mai duhovniceste, dar prea rar, mult prea rar se vorbeste despre cum putem studia mai bine Scriptura, cum putem predica mai eficient (adicatelea mai biblic) Cuvantul lui Dumnezeu. Tot respectivul imi spunea cate eforturi se fac in unele biserici pentru schimbarea inchinarii (se aduc dirijori competenti, fanfaristi de exceptie si tot tacamul) pe cand, atunci cand vine vorba despre studierea Scripturilor, pe asta o poate face oricine din comitet… Halal… Fara Scripturi suntem o gramada de organisme producatoare de nu va spun ce… Chiar nu pricep de unde atata preocupare fata de muzica. N-a murit Cristos ca sa ne dam noi in ceasul mortii sa vedem cum putem canta mai bine; a murit ca sa avem noi parte de mantuire, iar asta o avem prin Cuvant, nu prin muzica, inchinare prin muzica, sarit in sus si alde de-astea.

      3. Ei, muzica isi are rostul ei; daca inchinarea prin muzica nu ar fi fost ceea ce este, o expresie a imbinarii frumosului artistic cu desavarsitul divin, nu am fi avut un Haendel, Bach sau Haydn …
        Ar fi pacat sa o desconsideram din pricina ca este abuzata si calcata in picioare de niste impostori.
        Ii spuneam liderului de inchinare de la Mana, ca sa isi vina in fire, ca la un moment dat cand a fost numit cantor la Thomaskisrche din Leipzig, marele Bach a fost considerat o solutie de compromis … Ce responsabilitate!

      4. Si totusi, biserica nu-i facuta pentru muzica, oricat ar fi ea de frumoasa (cand este). Biserica e la fel de biserica si daca doi frati batrani si trei surori la fel canta cum stiu ei, si cand ditamai corul canta oratorii… N-am zis ca muzica nu-si are rostul in biserica, dar prea ii acordam atentie in detrimentul Scripturii. Dupa mintea mea, din aceasta cauza merg prost bisericile si din acelasi motiv nu apar in biserici oameni „cu viziune”. Pai de unde sa-si „ia” viziunea daca nu din Scripturi? Ca daca si-o iau din muzica, eu unul m-am lamurit.

  3. @The Sad Zombie: frate draga multumesc de post. se vede treaba ca mai exista crestini cu scaun la cap si ca inca mai sunt normal. si eu tot spun lucrurile astea peste tot unde merg si la toti care ma asculta dar parca e o boala: toti spun ca am dreptate, nimeni nu face NIMIC!
    unul dintre prietenii mei spune ca decit sa incerce sa schimbe ceva ce nu are sanse de succes, mai bine incepe ceva nou. si de aici sereleurile pomenite de dyo…

  4. termenul de „ecklesia” apare in VT si se refera la adunarea poporului lui Dumnezeu cind se aduna pt. ascultarea Legii; deci a existat Biserica VT; not anymore.

    Biserica NT, grefata pe cea a VT, se formeaza in conditii similare si anume, ascultarea Scripturii, inchinarea catre Dumnezeu (Sfinta Treime, in cazul Bisericii NT) si totodata si participarea la Cina Euharistica (specific numai Bisericii NT).

  5. ” N-am zis ca muzica nu-si are rostul in biserica, dar prea ii acordam atentie in detrimentul Scripturii”(shifu)
    le zici frumusel dar pe sfert;
    si sa nadajduim ca scriptura este interpretata corect ca de citit corect se citeste; nu mult dar se citeste;
    ai uitat de inchinarea Sfintei Treimi; si de celelalte;

    „din acelasi motiv nu apar in biserici oameni “cu viziune”
    cei cu viziune apar dar nu ramin acolo; de’aia nici nu-i vezi 🙂

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s