Despre relativ şi absolut, cu Pr. Galeriu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu


Din Dialoguri de seară (Ed. Harisma, 1990) una din cărţuliile dragi mie – în fapt, prima carte cu tematică creştină pe care am pus mâna vreodată – reţin un dialog interesant pe tema adevărului, captiv în această tensiune tot mai greu de înţeles în zilele noastre, anume cea dintre relativ şi absolut. Tensiunea este prezentă în toate confesiunile, de la bisericile istorice până la cele protestante, fără excepţie. Ortodocşi, baptişti, penticostali şi exponenţi ai diverselor curente teologice se trezesc adesea fie faultând temelia absolutului din crezul lor, fie căzând într-un suspect relativism, cu totul nefolositor parcursului vieţii de credinţă.

Iată cum pun problema Pr. Galeriu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu într-una dintre convorbiri, datând de prin 1988, înainte ca tăvălugul ethosului vest-european să ne facă vraişte şi pe noi, cei ce trăiam în linişte şi pace sub papucul ceauşist.

Este o selecţie, desigur; cei care au cartea sau o găsesc prin vreun anticariat pot să citească dialogul în întregime. Nu doresc să comentez opiniile exprimate de către distinşii interlocutori; contribuţia mea se opreşte la câteva sublinieri pe text:

 *

Pr. Galeriu:

“ … noi nu putem pune limită Harului şi iubirii lui Dumnezeu. […] Sunt încredinţat că în Biserică mă aflu pe calea mântuirii; în acelaşi timp eu nu pot pune limite iubirii lui Dumnezeu! Nu judec eu – cutare e pierdut!”

[…]

În Sfânta Ortodoxie am încredinţarea că mă aflu în Adevăr, iar cei din afara arie ortodoxe, celelalte confesiuni, nu eu arunc asupra lor vreo osândă, cum că sunt pierduţi, fiindcă ar însemna să mă institui în postura fariseilor care osândeau pe toţi, considerându-se ei mântuiţi. Şi iarăşi mă gândesc: nu este necesar să progresăm în Adevăr? În căutarea lui cât mai pură, cât mai plină? Or, acceptând totul greşim, instituindu-ne de astă dată în sincretismn şi relativism. Eu trebuie să am conştiinţa că aici se află pleroma, şi în interiorul ei să mă lupt să le împărtăşesc Adevărul, prin tot ce pot eu face la nivelul vieţii şi al faptei. Ce ar însemna să nu am certitudinea că mă aflu în adevăr? Să-mi suprim această certitudine?

A.P. : Eu vreau să spun doar că adevărul meu nu trebuie să anuleze neapărat adevărul celuilalt. Mai exact: calea celuilalt spre adevăr. Căci adevărul este unul.

Pr. Galeriu : […] Învăţătura pe care o mărturisesc este absolută, fiind revelată. Dar eu nu mă institui prin ea ca judecător în locul lui Dumnezeu, ci numai ca martor.

A.P. : Părinte, dacă eu sunt într-un spaţiu dat, împreună cu islamic, şi cu un iudeu, ambii practicanţi, eu nu mă pot uita la ei ca la unii care cu siguranţă sunt mai prost plasaţi decât mine în raport cu Dumnezeu. Mă pot uita însă cu bucurie că religia mea îmi permite, în numele iubirii, să le înţelege “amplasamentul”, mai bine poate, chiar, decât mi-l înţeleg ei mie.

S.D. : Ce te determină atunci să nu basculezi înspre adevărul lor?

A.P. : Eu nu pun la îndoială adevărul meu, şi nu spun că adevărul lor îmi place mai mult decât adevărul meu. Eu spun că adevărul meu îmi dă generozitatea să privesc adevărul lor în faţă.

[…]

G. L. : Părinte, dacă sunt într-un adevăr absolut, pierd valoarea relativismului, dacă sunt în relativism, pierd valoarea arderii şi aunui reper. Aici de ce n-ar mai funcţiona antinomia?

Pr. Galeriu : Funcţionează misterul comuniunii, afirmării deopotrivă şi a unicităţii şi a unităţii, adică a unicului din fiecare, cu ceea ce ne uneşte pe toţi. Permanent trebuie să exprim personal realitatea adevărului absolut, prin unicul din mine. Deci afirm simultan şi persoana mea relativă şi adevărul absolut.

G.L. : Adevărul absolut nu-i compatibil nici cu căutarea, nici cu condiţia umană.

Pr. Galeriu : Iisus a aspus: “Căutaţi şi veţi afla.”. Deci eu permanent mă refer la acest adevăr absolut, dar tot timpul îl caut, adică mă aflu pe cale. Condiţia făpturii, direcţia ei, este eternă în absolutul inepuizabil. Dar există şi vectorul alienării. În veacul viitor dispare tocmai această direcţie nefastă.

G.L. : Există un adevăr în afara căii? Se poate vorbi de un adevăr separat şi de o cale separată?

Pr. Galeriu : Numai în sens alienat. Doar aşa, asemenea fiului rătăcit din parabola Evangheliei, cu acelaşi nume (Luca 15). Venirea lui Hristos se justifică tocmai prin faptul că ne arată “Calea, Adevărul şi Viaţa.”.

Reclame

8 gânduri despre “Despre relativ şi absolut, cu Pr. Galeriu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu

  1. Foarte frumoasă, într-adevăr, cartea. îmi pare rău că nu dețin un exemplar. Am citit-o de mult, luată cu împrumut de la cineva.

    Adevărul în același timp este o țintă și o cale. Important este să îl avem pe Hristos împreună călător cu noi spre Adevăr, spre cunoașterea Lui. Că în drumul spre Emaus.

  2. „A.P. : Eu vreau să spun doar că adevărul meu nu trebuie să anuleze neapărat adevărul celuilalt. Mai exact: calea celuilalt spre adevăr. Căci adevărul este unul”;
    ultima afirmatie anuleaza pe prima; daca exista numai un adevar nu poate exista, in acelasi timp, „adevarul meu” si „adevarul celuilalt”; unul trebuie ca este „adevar” fals.

    „”A.P. : Eu nu pun la îndoială adevărul meu, şi nu spun că adevărul lor îmi place mai mult decât adevărul meu. Eu spun că adevărul meu îmi dă generozitatea să privesc adevărul lor în faţă”;
    parca zicea ca exista un singur adevar;
    sufera omul de schizofrenie sau ce?
    sau sufera de generozitate cronica? 🙂

    1. Andrei Plesu este unul dintre cei mai faini ortodocsi in viata. Cred ca ar trebui sa mai treci pe la o biblioteca, nu de alta, dar aici chiar ai dat-o in bara. Dovada ca, de data asta, nu ai prins ideea.

  3. uite aici fraza, „A.P. : Părinte, dacă eu sunt într-un spaţiu dat, împreună cu islamic, şi cu un iudeu, ambii practicanţi, eu nu mă pot uita la ei ca la unii care cu siguranţă sunt mai prost plasaţi decât mine în raport cu Dumnezeu. Mă pot uita însă cu bucurie că religia mea îmi permite, în numele iubirii, să le înţelege “amplasamentul”, mai bine poate, chiar, decât mi-l înţeleg ei mie”

    dar cu siguranta ca aia (iudeii, islamicii) sunt mai prost „plasati” decit un crestin!
    una e sa te nasti in casa unui preot ortodox si alta intr-o familie de musulmani sau evrei iudei habotnici;
    cu totul alta deschidere catre Dumnezeu;
    si asta in pofida iubirii (asa in general) sau a intelegerii „amplasamentului” celorlalti; ce gindesc „ceilalti” vis a vis de crestini, noua cu a brinzei, zece!

    Cred totusi ca AP bate cimpii; cel putin in cele citate mai sus.
    Si sa ne lamurim cum stam cu cele doua adevaruri, sic, vis a vis de acel unic adevar!
    Dyo, nu tot ce zboara se maninca si nu tot ce are faima, scrie 100% corect!

  4. plesu gindeste bine cind nu gindeste…nitel anapoda; asa ortodox cum e sau cum vrea sa fie;

    si apropo de Francis Schaeffer , fiul lui, Frank S., a trecut in BO si a scris (printre altele) o trilogie de milioane! (in ordinea corespunzatoare: Portofino, Saving Grandma si Zermatt) ; nu teologie ci, suspectam, autobiografie; ne-a distrat copios!
    ultima carte pare sa fie interesanta : „Sex, Mom and God: How the Bible’s Strange Take on…” ( vezi o scurta recenzie pe http://frank-schaeffer.blogspot.com/)

  5. Avand in vedere ca multi cititori folosec Twitter si trimit articole mai departe pentru a fi citite v-as recomanda sa activati aceasta optiune din panoul de control al blogg-ului .Cred ca e un avantaj binevenit.God bless you!

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s