17:1


“Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te proslăvească pe Tine.”  Ioan 17:1

Acesta este primul lucru pe care îl cere Mântuitorul în rugăciunea Sa, în drum spre Gheţimani, într-un act de încununare a slujirii Sale faţă de cei unsprezece ucenici. La prima vedere, pare o cerinţă puţin pretenţioasă a Domnului nostru, ca şi cum Şi-ar dori ceva special din partea Tatălui, o aură anume, care la rândul ei va provoca un răspuns pe măsură, drept mulţumire.

Urmărind mai atent felul în care Domnul îşi formulează rugăciunea, dar şi derulând înapoi înspre câteva episoade semnificative ale relaţiei Lui cu Tatăl, am observat că ceea ce numea El proslăvire din partea Tatălui era tocmai acea împuternicire, încredinţare a puterii din Ioan 17:2 şi 5:27, sau încredinţare a tuturor lucrurilor în mâna Lui ( Ioan 3:35). Dar, pentru că avem de-a face cu o relaţie, iar orice relaţie înseamnă timp, Hristos este atent la a reafirma în diverse momente această hotărâre a Tatălui, de a acorda încredere Fiului până la capăt ( de ex. venirea grecilor la El sau ieşirea lui Iuda în noapte cu gând să-L vândă sunt confirmări ale lui Sale că totul merge “ceas” în acest proces de glorificare a Fiului – Ioan 12:23; 13:31-32 ).

Care a fost răspunsul Fiului? În ce fel a proslăvit El pe Tatăl? Cred că răspunsul stă în modelul supunerii şi ascultării până la capăt, în care El a căutat în permanenţă voia Tatălui ( Ioan 4:34; 5:19, 30; 8:28 ). La aşa ofertă extraordinară – să dai viaţă oamenilor – Hristos are o replică pe măsură: dedicare totală.

Dar are vreo importanţă lucrul acesta pentru noi, urmaşii lui Hristos astăzi?

Oare nu ne onorează Dumnezeu Tatăl şi pe noi făcându-ne părtaşi acestei misiuni extraordinare de a duce mesajul vieţii veşnice în toată lumea? Tatăl ne oferă şansa acestei proslăviri, ne împuterniceşte şi ne confirmă şi reafirmă adesea că Lui nu Îi pare rău de decizia Sa şi că va fi de partea noastră până la capăt.

În acelaşi timp însă, chemarea lui Dumnezeu, onoarea şi harul ce ni s-au dat, cer din partea noastră răspunsuri ferme, dedicare, perseverenţă, supunere, ascultare totală, toate acele calităţi pe care le descoperim modelate de Domnul nostru pe paginile evangheliilor.

Am fi oare prea deplasaţi dacă am cere şi noi Tatălui, ce a cerut Nazarineanul? Sau e o problemă de modestie greşit înţeleasă şi o scuză care ne reţine de la o implicare şi dedicare totală în a umbla pe urmele lui Hristos, proslăvindu-L pe Tatăl aşa cum a făcut-o şi El?

Ce ne opreşte în a-L glorifica pe El cu adevărat?

Dacă este adevărat că Tatăl iubeşte pe Fiul – şi că ne iubeşte şi pe noi – răspunsul este şi ar trebui să fie: NIMIC.

8 gânduri despre “17:1

  1. „Ce ne opreşte în a-L glorifica pe El cu adevărat?
    Dacă este adevărat că Tatăl iubeşte pe Fiul – şi că ne iubeşte şi pe noi – răspunsul este şi ar trebui să fie: NIMIC”;
    si totusi multi nu-L iubesc si nici glorifica; ceva ii opreste, evident;
    ce-i opreste pe oameni in a iubi si glorifica pe Hristos?

    1. Intrebarea nu este la persoana a III-a plural, cu privire la „ei”, ci la persoana I plural, adica adresata noua … Sper ca asta ajuta putin la „hermeneutica” pasajului citat …😉

  2. Sfantul Chiril al Alexandriei face, in comentariul sau la acest verset, o paralela cu: „Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal bostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16)

    Cred ca intr-adevar, angajarea trebuie sa fie totala, cu rabdare, smerenie si discernamant. O vestire in lume prin lumina faptelor si a dragostei noastre, a iubirii de Dumnezeu si de aproape, iubire materializata si manifestata in fapte bune, in plinirea poruncilor lui Hristos.

  3. Relatia dintre Domnul Isus si Tatal, este asa cum a fost prezentata. „Tatal proslaveste pe Fiul, iar Fiul il proslaveste pe Tatal”.
    Onoarea pe care Domnul Isus ne-a dat-o in fata Tatalui, eu o vad putin din alt unghi. Omul si-a pirdut SLAVA cu care l-a impodobit Creatorul inca in gradina Eden, Romani 3:23 De atunci functioneaza fara slava. Pe ici pe colo cu eforturi extraordinare, insotite de tot atatea esecuri, au fost oameni cu care Dumnezeu mai comunica, dar aceea nu era slava. Doar Moise are un episod deosebit . Si poate Ilie. Dar iata ca vine Domnul Isus si in auzul si uimirea totala a ucenicilor, face o declaratie: Eu le-am dat slava, pe care mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si noi suntem una; Eu in ei, si Tu in Mine… Versetul 22.
    Fantastic, pe chipurile ucenicilor a inceput din nou sa straluceasca slava lui Dumnezeu, si aceasta straluceste atat timp cat ucenicii sunt uniti 1Ioan 1:7.
    Slava lui Dumnezeu este vizibila pe chipurile ucenicilor Domnului pana in ziua de azi, si pana la sfarsit, daca ucenicii raman in starea de partasie si unutate.
    „Dar daca va muscati…” zice apostolul Pavel, „aveti grija… ”
    Sunt uimit sa vad cat de usor si intr-o veselie alegem sa mergem pe calea pe care Domnul nostru nu ne vrea.

    1. Imi pare ca diferenta dintre perspectivele noastre sta in perspectiva pe care o avem asupra slavei. Daca intelegem slava ca un dat ontologic de sine statator, atunci este posibil ca ea sa fi insemnat acelasi lucru in orice epoca, si inainte de Cadere, si in VT, si in NT etc. Un dat obiectiv, static, material …
      Eu nu cred asta. Slava este o mireasma strans legat ontologic de posesorul ei: de aceea in absenta lui Dumnezeu nu se poate vorbi despre ea. Cred ca slava lui Dumnezeu arata diferit in vremuri diferite, peste persoane diferite; ea are o dinamica a ei care o face sa fie cu totul altfel la nunta din Cana decat la Invierea lui Lazar. Mai cred ca si perceptiile noastre asupra aceleiasi slave pot fi diferite, si nu este obligatoriu rau ca e asa.
      Sunt de acord ca in unitate exista conditiile pentru ca aceasta slava sa fie cel mai frumos de evidentiat pe chipurile ucenicilor … Pacat ca nu se mai traieste in aceasta realitate.

  4. Draga Dyo, eu nu inteleg slava ca si ceva dat odata si gata, ramane. Stiu ca Dumnezeu imbraca cu slava pe anumiti si numai in timpuri speciale. Dar tocmai aici este este secretul. Sa fi un „anumit” si sa fi la dispozitia Domnului cand El hotaraste sa-si faca prezenta. Preconditia aratarii slavei lui Dumnezeu, este unitatea noastra in Fiul si in Tatal. Oamenii invrajbiti, cu agendele personale, oameni care cauta „sa-si faca un nume” (Babel), nu pot sa se bucure de prezenta Divina daca ei nu sunt in mijloc. Ai intalnit astfel de indivizi? Sigur ca da, vad „lupta” ta cu ei chiar si aici pe blog. Dar cred foarte puternic in prezenta lui Dumnezeu prin Duhul Sfant, acolo unde oamenii, chiar cei mai simpli, cauta Fata Domnului. Acestia se lumineaza de bucurie, sau intr-o alta expresie, slava lui Dumnezeu este revarsata peste ei.
    Cata vreme ucenicii au avut agende personale, Domnul Isus le-a spus „intre voi sa nu fie asa”, dar dupa inviere, cand toti aveau aceeasi marturisire, lucrurile s-au schimbat foarte mult; apare Cincizecimea, Poarta Frumoasa, represaliile, dar toti mergeau in aceeasi directie. In cateva cuvinte, eu cam asa vad lucrurile, si militez pentru unitatea credinciosilor cu toate ca ne-am inaltat garduri confesionale (lucru total nebiblic), ne-am pus diferite nume si ce-i mai rau, ne luptam din rasputeri sa aparam numele nostru, or tocmai lupta aceasta ii impiedica pe cei de afara sa vada in noi urmasii Domnului, in alta ordine, ii impiedica sa vada lumina slavei lui Dumnezeu. Cu bine Livius.

    1. Frumoase cuvinte. Nu pot decat sa fiu de acord cu tine.
      Problema este ca traim in aceasta situatie, despartiti de tot felul de garduri. Ce ne facem?

  5. Am sa incerc o poveste, desi nu cred ca reusesc sa spun prea multe. Cu vreo 15 ani in urma, un grup de tineri s-au hotarat sa creeze un fel de organizatie de partasie. Toti scolati, fiecare fiind un membru sanatos in biserica lui locala ( erau adunati din vreo 12-14 diferite biserici baptiste, penticostale, crestini dupa evanghelie din zona Los Angeles ), si-au pus numele organizatiei – Mission one- Cantau impreuna, studiau Cuvantul, au organizat impreuna intalniri tip Peniel de doua ori pe ani, si aceasta vreo cativa ani buni.
    Organizatia a pierdut pe multi din incepatori, dar a acaparat altii din mai toate orasele mari ale Statelor Unite. In 1999 au facut primul drum intr-o tara straina, Republica Moldova, unde impreuna cu niste tineri la fel de inimosi din Iasi, Oradea Cluj , au inceput o lucrare de misiune printre copii orfani, copii surdomuti, si alte actiuni. Intre timp si-au shimbat numele in Charity Cup, iar anul acesta, in iulie, vor fi in Republica Moldova pentru al 12-lea an, an in care au hotarat ca echipe de cate 20-30 sa viziteze toate localitatile pe unde au plantat biserici, sau au avut un impact deosebit., conform Fapte 15:36.
    O lucrare deosebita, o cheltuiala uriasa de energie, cheltuiala mare de bani, tot felul de resurse, dar au acesti oameni tineri o bucurie nespusa de a face impreuna o lucrare pentru care si-au auzit de multe ori reprosuri grele de la liderii bisericilor lor locale; de ce impreuna cu penticostalii, de ce impreuna cu baptistii, de ce impreuna cu crestinii dupa evanghelie, de ce…., la care raspunsul este simplu, pentru ca am inceput impreuna, mergem bine impreuna, impartasim bucuria succesului impreuna, ne iubim unii pe altii.
    Sigur sunt multe episoade foarte interesante si valoroase, dar am scris doar pe scurt ca sa infatisez o lucrare de proportii, prin care sa-ti raspund, Draga Dyo la intrebarea : Ce ne facem? Uite ce ne facem, ne punem resursele materiale si spirituale impreuna si chiar daca la inceput a fost doar un bulgar de zapada, prin rotire s-a ajuns la unul foarte mare, care continua sa creasca, pentru ca ” Dumnezeu nu dispretuieste ziua inceputurilor slabe”
    Zaharia 4:10.

    Avem un numitor comun, Infratirea in Jertfa Domnului Isus, pentru mantuirea sufletelor noastre, avem cu noi pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, sa cautam dar, sa-l facem cunoscut oamenilor pe Domnul Isus, prin unitatea noastra, prin tot ce facem cu cuvantul sau cu fapta, sa facem totul pentru Slava Numelui Lui.
    Stiu ca nu-i simplu, dar am invatat de la tinerii acestia ce inseamna statornicia in lucrare, unitatea fara conditii, dragostea neconditionata pentru aproapele, slujire in umilinta, etc. Rezultatele lor m-ai uimit, pentru ca acestia au inteles ca gardurile confesionale mai mult incurca, deci le-au dat jos, iar pozitia de lider, este exact ce a spus Domnul Isus, „cine vrea sa fie mare, sa fie slujitorul celorlalti.”
    Ma opresc aici, dar cu alta ocazie poate am sa descriu un episod care m-a miscat pana la lacrimi.
    Domnul fie cu voi.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s