Caractere de pomină: intransigentul


Există însuşiri ale oamenilor care prin suprafolosire încep să-şi piardă coloratura iniţială, a definiţiei lor de dicţionar, aruncând asupra nefericiţilor lor posesori nedorite stigmate cu valoare de dogmă. Intenţionate referirii unor virtuţi, ele încep să descrie metehne; dorite a fi defăimări, se transformă pe negândite în calităţi.

Cuvântul “intransigent” desemnează fără îndoială una dintre aceste însuşiri. L-am văzut în zilele trecute folosit în sens pozitiv, laudativ chiar: cutărică este un om intransigent. Implicaţiile acestui fapt trebuiau să ne inspire nouă, celor care nu gândim la fel precum “cutărică”, un anume respect, o curtoazie şi o etichetă specială în adresare: aveţi grijă, este intransigent! Asta înseamnă că derapajele de comunicare, jignirile şi eventualele mojicii se dizolvă automat în paharul de intransigenţă al respectivului (plin de dă peste el!). Avantajul său: noi, ceilalţi, care nu suntem intransigenţi ci dimpotrivă, pendulăm bătuţi de vânt încoace şi încolo, suntem scărmănaţi până în măduva oaselor pentru fiecare impertinentă apostrofare … C’aşa-i în tenis …

Observăm deci, în primul rând, că această virtute a intransigenţei îi curăţă pe posesorii ei de orice păcat al limbii şi al cuvântului pe care îl vor fi comis în relaţie cu ceilalţi. Asemeni unei cruci, intransigenţa este dusă în spinare de către fericitul virtuos, transformat astfel într-o jertfă de ispăşire pentru păcatele sale în primul rând şi pentru ale celor care îi mănâncă din palmă fiecare cuvinţel. Luptele sale cu Robocapii, Betmenii şi Terminatorii acestei lumi scuză orice mijloc şi orice ieşire în decor, oricât de jenantă ar fi aceasta. El, numai el, la adăpostul dreptei credinţe pentru care suferă cu stoicism atâtea puerile devieri, veghiază, fie pe ploaie, fie în vânt, pentru ca bietele oiţe cărora le predică (cu intransigenţă, desigur) să ştie cine e bun şi cine nu pe lumea asta.

Intransigenţa este apanajul celor iluminaţi, ai celor aleşi pe sprânceana dogmei. Nu orice coate-goale poa’ să pretindă o astfel de calitate. Încearcă numai să îţi ridici capul, să îţi spui părerea şi să îl aperi pe cel lovit: vei fi articulat fără menajamente şi vei fi pus la colţ, asta ca să ştii şi să bagi bine la cap că nu oricine poate fi intransigent. Numai cei cărora li s-au hărăzit coarne pot să ragă. Restul … capul la cutie!

Există totuşi o problemă. Istoria ne-a furnizat adesea exemple de oameni intransigenţi cu care nu prea ne putem mândri. Poate spune cineva că Torquemada nu a fost intransigent? Dimpotrivă, într-un regat al demnilor virtuoşi ai inflexibilităţii el ar putea fi ministru! Să vă mai rostesc nişte nume ilustre? Adolf Hitler – extrem de intransigent, o întruchipare a acestui dar nepreţuit. Iosif Vissarionovici Stalin – no comment. Noi, românii, ne amintim cu plăcere – vorba atribuită lui Năstase – de aspectele plăcute, aproape reconfortante, ale ţepelor domnitorului Vlad …
Se pare că intransigenţa nu “merge” listată ca virtute de una singură. Mai sunt necesare nişte completări pentru a putea să o deosebim de habotnicie sau de o mentalitate sectară.

Definiţia de dicţionar (DEX) ne spune că intransigentul nu se abate de la o anumită linie adoptată. Aşadar, contează şi linia aceea. Ea poate fi trasată în multe feluri, plecând de la conduita dominicanilor spanioli şi preceptele nazismului, până la credinţa şi practica bisericilor unui cult din România mileniului trei. Departe de a-şi defini culoarea prin ea însăşi, intransigenţa îşi hrăneşte statutul de virtute sau viciu tocmai din reduta pe care o apără cu atâta îndârjire.

Şi aici însă avem o problemă. Avem multe linii trasate pe lumea asta, multe modalităţi de asumare a drumului parcurs, cutume diferite şi obiceiuri bine individualizate în timpuri, spaţii şi comunităţi. Cât de intransigenţi putem fi în astfel de contexte?

Nici o problemă. Intransigentul are deja răspunsul fabricat, ambalat şi depozitat bine merci în cămăruţa sa cu dogme. El s-a ajuns, s-a înălţat deasupra lumii noastre, aflată încă în ceaţă, şi, de acolo de sus, ne dirijează cu o cazonă autoritate paşii şovăielnici. Ne vrea pe linie, aliniaţi în ordinea numerelor de pe tricou, păşind în ordine la comanda lui. Este linia lui, oameni buni. Nu se simte obligat să şi-o explice; linia sa se apără cu invective, anatemizări şi jigniri, nu cu argumentele fundamentate pe cartea sa sfântă. El ştie exact unde s-a trasat graniţa dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună. Nu se vede, n-a văzut-o nimeni până acum, dar el o visează şi în somn. Ce poţi să faci într-o aşa situaţie decât să te conformezi şi să-i calci pe urme?

În faţa unei astfel de întrebări pare că nu mă mai interesează atât de mult intransigenţa mult-lăudatei persoane din faţa mea. Ea păleşte în faţa altor calităţi care ni se cer pentru a discerne lucrurile. De pildă, înţelepciunea ar fi una dintre ele. Nu departe de ea, iubirea de oameni. Speranţa, slujirea celor nevoiaşi (nu doar material), îndreptarea celor rătăciţi, restaurarea celor ce au greşit, iertarea, mângâierea, toate aceste calităţi relaţionale eclipsează această insidioasă însuşire, nu de puţine ori egocentrică şi adesea distructivă faţă de ceilalţi.

Iată de ce, când aud că mi se vorbeşte despre o persoană intransigentă, intru în gardă, într-o rezervată expectativă. Asta pentru că unuia care şi-a turnat picioarele în beton, ca să fie sigur că nu îl va clinti nimeni niciodată din dogma sa, îi prefer rătăcitul bătut de vânt care prin toate aventurile sale va avea ceva mai multe şanse să cunoască “pe viu” bunătatea Domnului.

Dar … am întâlnit şi intransigenţi binecuvântători, păsări rare în Împăraţie …

Reclame

13 gânduri despre “Caractere de pomină: intransigentul

  1. Intransigentul tău pare încremenit în soluţie
    Eu am un dinte împotriva intransigentului pluri-liniar, intransigentul de conjunctura.
    Linia pe care o apără are forma traseului lui de carierist

    1. Pare mai degraba o intransigenta asumata deliberat ca metoda de inaintare printre transee.
      Cred ca in linii mari ceea ce am scris in postare ramane valabil si in cazul lui …

  2. Ai subliniat foarte bine necesitatea discernamantului, a intelepciunii si a iubirii de oameni. Intransigenta fara ‘blandetea si smerenia’ lui Hristos, sunt… ma rog.

  3. ” intransigentul nu se abate de la o anumită linie adoptată”, (dyo)
    fiecare crestin are o anume/anumita linie adoptata de la care nu se abate!
    toti sunt cam intransigenti in anume puncte personale bine definite 🙂

  4. ” intransigentul nu se abate de la o anumită linie adoptată…Tocmai de aia am sugerat ca este esentiala linia”, (dyo)
    aha, te referi la linia ta esentiala!
    zi asa, bre! 😀
    si daca esti nitel mai specific, o intelegem si noi si, cine stie, poate o adoptam, mai stii?!
    de ce ai fi singurul intransigent?

    1. O fi nice pentru Ana O. să scrie pe blogul lui Dyo, dar pentru cititori ca mine nu e interesant să citesc astfel de replici sterile.

      Nu jignirile constituie prima problemă a blogosferei evanghelice, ci obezitatea – tone de comentarii fără noimă…

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s